Don Rodrigo, Ximena.
XIMENA

Rodrig, ce îndrăzneală! Cum? În amiaza-mare?

Vrei să mă pierzi? Ascultă şi fugi, aibi îndurare!
DON RODRIGO

Mă duc să mor, Ximeno şi dacă viu aci
Viu ca să-mi iau adio-nainte de-a muri;

Amorul ce mă ţine sub dulcea ta robie, Dacă primeşte moartea, vrea să ţi-o-nchine ţie.
XIMENA

Te duci să mori!

DON RODRIGO

Merg vesel spre-acel minut dorit în care-am să-ţi răscumpăr tot chinul suferit!
XIMENA

Te duci să mori! Cum oare? Don Sancho te-nspăimântă

Şi tremură de groază o inimă nenfrântă?
Ce s-a făcut avântu-ţi? De unde spaima ta?
Rodrig învins se crede-nainte de-a lupta?
Cel ce-a-nfruntat pe mauri şi pe viteazu-mi tată, În faţa lui don Sancho, se pierde-aşa, deodată?
Curajul ţi-e de-acelea ce pot îngenunchea?
DON RODRIGO

Eu nu alerg la luptă, ci la jertfirea mea, Şi sufletu-mi respinge, plin de dispreţ, povaţa
Când moartea tu mi-o cauţi, eu să-mi mai apăr viaţa.
Eu am rămas acelaşi: dar nu mai poţi să-mi ceri
Ca să păstrez aceea ce tu să pierd îmi ceri, Şi-aş fi căzut desigur, azi-noapte-ucis de mauri
De-aşi fi avut să-mi apăr doar propriii mei lauri;
Insă norodul, ţara şi tronul apărând
De nu-mi feream viaţa, ar fi-nsemnat să-i vând.
Un suflet mare viaţa-ntr-atâtea n-o huleşte încât să vrea să iasă dintr-însa mişeleşte, Dar cum e vorba numai de propriu-mi folos, Azi, când îmi ceri tu moartea, eu o primesc voios.
Mânia ta o mână străină îmi alege –

De-a ta Rodrig să moară nu-i vrednic, se-nţelege.
De nici o lovitură nu vreau să mă feresc:

Cui te-apără, omagiul acesta-i datoresc.

Şi fermecat la gândul că toate-s de la tine, Fiindcă-a ta onoare don Sancho o susţine, îmi voi deschide pieptul în calea spadei lui, Slăvind această mână prin care mă răpui.
XIMENA

O, dac-asprimea unei îndatoriri severe

Ce marea-ţi vitejie s-o osândesc îmi cere, Te-mpinge până-acolo ca să te laşi sfărmat
De-un braţ ce pentru mine să lupte s-a-narmat, Gândeşte-te, în ceasul acesta de orbire, Că-n joc îţi e şi viaţa, dar şi a ta mărire, Şi toţi, oricât de falnic Rodrig a vieţuit, Căzut dac-or să-l ştie, l-or crede biruit.
Onoarea ţi-c mai scumpă decât îţi sunt eu scumpă, Dac-a putut chiar vraja amorului s-o rumpă
Şi te-a făcut în ciuda părerilor de rău
Să nimiceşti tu însuţi şi visul meu şi-al tău:
Şi totuşi văd că-ţi pasă aşa puţin dc-onoare, Că făr' să lupţi pe Sancho îl laşi să te omoare?
Ce s-a făcut avântul pe care-l arătai?

De ce nu-l ai şi-acuma ori pentru ce-l aveai?
Şi cum? Viteaz eşti numai spre-a-mi cauza durere?
Iar dacă nu, deodată şi vitejia-ţi piere?
Şi tatăl meu de ţine-i aşa dispreţuit
Că tu, biruitoru-i, te laşi azi biruit?
Mergi, fără dor de moarte, la luptă hotărâtă

Şi-ţi apără onoarea, nu viaţa ta urâtă!
DON RODRIGO

Dac-am învins pe conte şi maurii barbari
Mai am nevoie oare de alte fapte mari?

La ce să-mi apăr slava, când toată lumea ştie
Isprăvile-mi măreţe, c-această vitejie
Să facă totul poate şi că pe-acest pământ
Afară de onoare nimic nu mi-e mai sfânt?

Nu, nu; în lupta-aceasta Rodrig să moară poate

Fără să-şi piardă nimbul măririi câştigate, Şi fără ca să fie de nime-nvinuit
Că n-a căzut'el însuşi de sine biruit.
Dar se va zice numai: „Ximena i-a fost dragă.

Avea între iubirea şi ura ei s-aleagă, Şi s-a supus el însuşi ursitei, ce-o silea
Pe dulcea lui iubită să-i ceară moartea sa.

Ea însăşi i-a cerut-o şi inima-i, fireşte, Credea că de-o refuză, o crimă săvârşeşte.
Spre-a-şi răzbuna onoarea, amorul şi-l pierdu;
Spre-a-şi răzbuna iubita, el viaţa şi-o dădu;
Ştiind ca să prefere în floarea tinereţii
Onoarea sa Ximenii şi pe Ximena vieţii."
Astfel această moarte, departe de-a umbri, A măreţiei mele splendoare-o va mări
Şi voi avea prin moartea-mi voită, mângâierea
Că nimeni decât mine nu ţi-a-mpăcat durerea.
XIMENA

Viaţa ta şi-onoarea în stare dacă nu-s
S-abată gândul morţii de care eşti supus, De te-a iubit vreodată Ximena ta, ei bine, Rodrig atunci ascultă: îndură-te de mine
Şi scapă-mă de sila ce-o am să mă mărit
Cu omul care veşnic mi-a fost nesuferit.
Să-ţi spun mai mult? Aleargă şi-arată-ţi vitejia
Ca să-mi impui tăcere, ca să-mi împaci mândria»

Şi de mai ţii la mine, oricât va fi de greu, învinge într-o luptă al cărei preţ sunt eu!
Adio: vorba asta, vai, să roşesc mă face.