Toamna târziu,

În noaptea cu lună,

Cum vâjâie codru

Și geme, și sună!

Din nordul cu neguri

Un vuiet răsare,

Și vine, și crește

Mai uite, mai tare:

Iar codrul aude,

Puternicul rege

Aude prin noapte

Și bine-nțelege

Al oștilor vuiet

Din norduri pornite

El vrea să răscoale

Puteri obosite

Și-njură și urlă,

Că-și simte pierirea.

Și galben se face,

Nu poate s-adoarmă,

Nu-și află nici pace,

Și tremură codru

Cu inima ruptă

De spaimă, se zbate,

Cu vântul se luptă,

Pocnește și sună

Și-și urlă durerea,

Căci vântul îl prinde

Și-l strânge de mijloc,

Topindu-i puterea!

Și codrul se-ndoaie;

Și-l biruie vântul,

Râzând, îl sugrumă

Și-i rupe vestmântul,

Și părul i-l smulge

Și-n văi îl aruncă.

Un țipăt răsare

Pe deal și pe luncă:

Grăbitele păsări

Cu vuiet aleargă

Și norii vin stoluri

Pe-ntinderea largă,

De spaimă s-ascunde

Pârâul sub gheață

Și regele codru,

Din ultima viață,

Suspină văzându-și

Pustiul, și geme,

Și cade pe spate,

Și moare cu fruntea

Pe pieptul naturii,

Și moare natura

De jalea pădurii

În toamnă târziu!