Vine Costea din război,
Și cu el vin alții doi.
Fața arsă, trupul supt,
Straiul colbuit și rupt.
Dar de multă voie bună
Sună codrii și răsună.
Cel mai tânăr-nchiotea:
— „Alelei, puicuța mea!
De m-aș mai vedea acasă,
Mire eu și tu mireasă!“
Cel mai vârstnic dintre ei:
— „Dragi bujori, copiii mei!
Știu că-mi ies mereu în drum,
Doar mă văd acum-acum!“
Doi cântau, cel mal vuia;
Costea, el tăcea, tăcea.
— „Alelei, tu Costeo, frate,
Spune-ne, ce gând te bate?“
— „Măi fărtați, nu-mi aflu rost;
Vesel eu ca voi am fost.
Mă gândeam la maica, biata,
Eu în foc, sub cruce tata—
Și deodat’ așa din drum
M-a prins jalea nu știu cum!
Voie rea să nu vă facă:
Mi-a venit, dar o să-mi treacă!“
Cei doi cântă, codru sună,
Și tustrei merg împreună.
Când ajung la moara nouă
Calea lor se face-n două.
Doi pe rîu în jos s-au dus,
Costea, el, pe rîu în sus.
Singur și pustiu ce-i malul!
Și-ndemna cu vorbe calul:
— „Zboară, murgule, cu mine!
Zboară, că să zbor îmi vine!
Tânăr ești de patru ierni,
Câmp ai larg să mi te-așterni!
Nu te-opri, fărtate drag,
Până la maicuța-n prag!“
Și cu murgul el vorbea,
Murgul treaz înțelegea.
Gândul fulgeră ca zborul,
Dar mai fulger zboară dorul,
Zboară calul rândunel—
Costea tot cu jalea-n el.
Când a fost pe la răstoace,
Ochiul stîng a prins să-i joace.
În sat Costea când intra,
Cucuvaia-n turn cânta.
Iar când a bătut la poartă,
Mâ-sa-n casă caldă-moartă!
Cât a plâns cu ochi merei
Așteptând copilul ei!
Și n-a fost nici mângăiată
De-a-l vedea măcar o dată!
Și prin noapte-n capul gol,
Costea-n mijloc de ocol.
Să-și mai stingă-n vânt afară
Capul foc și gândul pară.
El sub tunetul de tun
S-a bătut ca un nebun.
Parcă de-și iuțea el pașii,
Mai curând piereau vrăjmașii.
Și-l mâná un singur gând,
Să se-ntoarcă mai curând.
Și la ce? Pustiu și gheață!
Mă-sa-l mai ținea-n viață.
Când era sub plumbi și fum,
Numai ea! și-acum, acum?
De-ar începe iarăși toiul,
Ah, de-acum de-ar fi războiul!