Fatma

În faptul dimineții, prin parc, îngândurată,

Se plimbă visătoare Fatma, frumoasă fată

A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad

Iar tinerele-i plete de peste umeri cad

Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mână.

Zâmbind s-așază fata aproape de fântână

Pe-o lespede de marmor, prvind cu gândul dus

La gura de balaur ce-azvârle apa-n sus.

Tiptil atunci, din umbra tufișului răsare

Nin-Musa, rob din Yemen. El iese din cărare,

S-apropie de fată, o prinde pe furiș,

S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș.

Fatma răsare-n țipet, de spaimă-ngălbenită.

El are fes ca-n Yemen și haina zdrențuită!

Și grabnic eunucii se-nșiră, urmărind

Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin, și-l prind.

Fatma plângând se duce la tată-său și-i spune:

Voi pune servitorii să-l bată! Și voi pune

Să-l târâie de-a lungul Bagdadului, legat

De-a calului meu coadă, de-a celui mai turbat!

Mișelul! Și Ben-Omar izbește cu piciorul

Și dă un semn. În lanțuri legat, cutezătorul

Nin-Musa intră palid, cu ochii la pământ

El are fes ca-n Yemen și-o zdranță de veșmânt.

Fatma stă răzimată de-al tronului pilastru,

Și sclavul stă nainte-i. El are fes albastru,

Și-albaștri are ochii, d-un farmec dureros;

E tânăr și e palid și-așa e de frumos!

S-aruncă furtunatic spre rob atunci sultanul,

Și-i fulgeră-n cap ochii și-n mână iataganul;

Acesta e? Și fata se-ndoaie puțintel:

N-a fost acesta, tată! Să nu lovești în el!

Share on Twitter Share on Facebook