Ea nu-i închide ușa, nu-l prinde de vestmânt,

Nu-l roagă și nu-i cade cu hohot la picioare

Să-i zică : — „Stai, iubite !“ Nu cată plângătoare

În ochii lui —        

Năvalnic afară bate vânt,

De-al fulgerelor vuiet văzduhurile tună,

Dar dânsul vrea să iasă prin noapte și furtună,

S-alerge fără țintä, nebun, un om pribag,        

Să fugă, să se știe departe de-acest prag

AI casei locuite de cea mai rea femeie !

Nu-și ia nici ziua bună, nu-i vrednic să-i deie

Nici mâna, căci pierirea e-nchisă-n mâna ei;        

Nu vrea să-i vadă ochii sălbatici și mișei!        

Femeie e și dânsa ! Gândirea-i e infamă,

Înșală, și-i soție, ea minte, și e mamă !

A fost un mizerabil, efemeiat poet        

Cel ce-a creat legenda lui Crist din Nazaret —

Pe-un Dumnezeu să-l nască satan ! E blasfemie

Să crezi în întruparea lui Crist dintr-o Marie !

Și dacă e să credem poeții pe cuvânt,

O dat-a fost ea numai Marie pe pământ,

Dar ea de milioane de ori e Magdalenă !

Vampir, când te iubește, și-n ura ei, hienă —

Un demon !

El năvalnic a pus picioru-n prag.

Atunci din ochii veștezi de dornicul lui drag

Tăcând a șters femeia o lacrimă cu iia.

Și el, el a vâzut-o ! Și-n pieptul lui mânia

O clipă șovăiește, rămâne-ncremenit—

Și cum deștepți din leșin pe om, când l-ai izbit

Puternic d-un perete, așa era ! Colosul

De gânduri, la privirea femeii, s-a topit!

Și galben la picioare-i s-așterne furiosul.

L-a pironit acolo un strop, un singur strop

Când n-a putut tot cerul cu-ntregul potop !