În negura pădurii castelul îngrădit

Cu șanțuri uriașe stă trist, mucigăit,

Și numai câteodată în jurul său revine

Mișcarea vieții calde, când paveze quirine

Răsar de după ziduri — de două ori pe an.

Atunci legionarii colosului roman

Ies grabnici ca furtuna și tari ca răzbunarea,

Dar nu le simți nici pasul, nici nu le-auzi strigarea,

Se-mprăștie deodată și iar s-adună des

Și pier în crâng. Se joacă ? Dar iată-i! Dânșii ies

Mai mulți! Erau o sută și-acum ei sunt o mie,

Mai iuți și mai năvalnici, mai plini de vijelie.

S-amestecă, s-aruncă popor peste popor !

Ies fulgere din suliți, dar sulițele mor

Zdrobite de pieptarul puternicelor zale ;

Ajung acum la piepturi, cu pumnii-și fac ei cale

Prin șiruri teutone : nici țipete de guri,

Nici tropot nu s-aude ! Vezi numai izbituri

De pumn, mișcare mută de braț și de secure.

Și-n muta zvârcolire, ei intră în pădure

Așa-ncleștați : și codrii iau flacără acum.

Și ei se luptă-n flăcări, s-azvârl, se-neacă-n fum,

Iar brazii cad pe dânșii aprinși, se prăbușește

În capul lor tot codrul, dar nimeni nu gândește

La fugă — două neamuri aprinse de un gând :

Din doi protivnici unul să piară mai curând.