Deodată cântul tace. Ca scoase din pământ

Răsar pumnale-n mâna barbarilor. Un vânt

Când trece prin frunzișul tomnatic al pădurii

Asemeni e suflării sălbatice a gurii

Acestui mult amestec de oameni, cari grăbiți

Se apără și-atacă, de jocuri obosiți

Și beți de vin — mulțime de vulturi la o pradă

Puțină — se-ncleștează și zece cad grămadă

Pe-un singur om al Romei, se sfâșie mușcând

Cu dinții, se sugrumă, și-n sângele curgând

Șiroaie mari înoată zburați dintr-o izbire

Și ochi și dinți și creieri. —

La-ntâia lor pornire

Spre Tibull vin o sutä. Hiltruna vine drept

Spre ei și îl cuprinde puternic peste piept

Cu brațele-amândouă. — „Iubite, nu te teme,

Te apără Hiltruna !“ Și strâns de fată geme

Puternicul, s-azvârle, căci e ținut pe loc

Și mâinile-i sunt prinse de fată. — „Ai noroc

Să mori la mine-n brațe ! Vezi, fruntea-mi e senină,

Ce-ți pasă dac-ai noștri la alte legi se-nchină ?“

El vrea să se desprindă și urlă, e turbat.

— „Ah, până când toporul nu-l văd adânc intrat

În pieptul tău de fiară, eu nu te las, romane !

Lovit se simte Tibull de multe buzdugane

Și sângele-i țâșnește din calde tăieturi:

Atunci cu nebunia supremei izbituri

Se scutură, de fată abia se mântuiește ;

El prinde pe Hiltruna de mijloc și-o izbește

De-un brad — ea cade moartă cu blondul cap zdrobit,

Și cade-apoi și dânsul de rane-acoperit,

Nedând măcar cu pumnul un semn de apărare,

Dar a putut să geamă din ultima suflare

Un semn știut de bucium.