Iar pe lumea ceealaltă scoborând acum flăcăii

Cei căzuți la Vid pe dealuri și pe șesuri la Vidin,

Câți sosesc pe rând în stoluri, adunați în gura văii

Stau s-aștepte alte gloate câte se vedeau că vin.

Unii șterg de iarba udă câte-o sabie-ncruntată,

Din pulpana hainei, alții sângele dușman îl storc,

Și se laudă cu toții și vorbesc cu toții-odată

Precum fac biruitorii din războaie când se-ntorc.

Când văzur-această gloată, toți acei ce-ndușmăniră

Pe români de-a lungul vremii, plini de spaim-au tresărit

Resfirându-se prin noapte, precum fumul se resfiră,

Și din margini mai spre margini se topeau necontenit.

Cu genunchii plini de tremur și cu gheața morții-n gură,

Morți erau de-a doua oară, ca-ntr-al Orcului noian

Luptătorii din Mikene când îngălbeniți văzură

Strălucind prin noapte coiful comandantului troian.

Dar ai noștri morți de veacuri, câți pieriră prin războaie,

Apărând a lor credință și pământul românesc,

Stau cu ochii țintă-n noapte și-al lor mijloc îl îndoaie

Ca s-apropie privirea de minunea ce-o zăresc:

Văd români, și-aud cuvinte românești! De-ai lor cu toții!

Umilit venea, iar astăzi ce trufaș acest popor

Și-ndrăznind dintâi o seamă, vin sfioși să-și vadă soții,

Tot mai mulți, cu toții-n urmă s-au pornit din noaptea lor.

Și precum în neastâmpăr păsări grabnice cu zborul

Se tot strâng de pretutindeni toamna ca să plece stol,

Astfel s-adunau românii și sporea mereu poporul

Celor morți umplând de vuiet câmpul meu-nainte gol.

S-a mișcat acum de-a valma toată lumea-n locuința

Umbrelor, sunând ca marea și-ntr-un zbucium neîntrerupt,

Iar de-atâta nor de duhuri ce-și vădea prin glas ființa

Se părea că-i românească toată lumea dedesubt.

Străbătând genuni cu mersul, nesfârșită li-e venirea,

Ca potopul de puternici și nebiruiți ca el

Câți pieiră far de urmă copleșiți de năvălirea

Asiei, și-arcași cu glugă din câmpiile lui Gel.

Câți au înroșit cu sânge râuri mari și-ascunse plaiuri.

Când prin văile bulgare Ioniț-avea locaș,

Și frumosul grai al nostru printre bâlbâite graiuri

Și-l păstrau, murind sub steagul ducilor de Făgăraș.

Iată-i, înșiși vin în frunte cei ce-au cârmuit norodul,

Principii din munți și banii cu viteze fiare-n scut,

Și cu Negru-vod-alături vine Dragoș voievodul,

Unul fost la Olt de pază, celălalt străjer la Prut.

Și-Alexandru-al cărui nume și-astăzi codrii-l mai îngână

Tânăr și părând ca Hector cel cu coif fluturător,

Când cu sulița-i grozavă, falnic răsucind-o-n mână,

Sare-n mândru-i car și umple câmpii Troiei de omor.

Trăsnet al mâniei noastre, Mircea, tu iuțește-ți pașii,

Adă-ți gloatele ce-n clipa bine-potrivitei vremi

Prins-au fulgerul cu palma! Braț, ce pustiind vrăjmașii,

Dunărea ca soț de luptă, munții te-ai trudit să-i chemi.

Ce vei fi gândit tu, Mircea, când vedeai pornit cum vine

Peste munți și peste ape, ca furtuna, Ilderim?

Vai, putem noi azi pricepe sufletul ce-a fost în tine,

Mai avem simțire-n inimi ca-ndeajuns să te slăvim?

Iar dincolo vine-n goană cel ce-n numărate zile

A clintit temeiul lumii și-a oprit și vremea-n loc,

Cel cu nume sfânt de-Arhanghel cu-al tău nume, Mihaile,

Tot ca tine de puternic și cu sabie de foc.

Munții se retrag din cale-i, iar protivnica sa bardă

Intră-n fier ca-n lemnul putred, pui din oltenescul leu!

Foc de n-ar mai fi, și lege, ca nimic să nu mai ardă,

Foc ar naște iar pe lume ochii-acestui Prometeu.

Și cu el Fărcaș și Stoica, și-nvârtindu-și buzduganul

Doi Buzești, ducând și spaimă și-al pieririi-ngheț cu ei!

Spuie Neajlovul, Sinane, câte oști pierdu sultanul,

Și șelimberul să spuie cum ți-a fost, nebune-Andrei?

Amurat, ți-aduci aminte cum sosi grăbit odată

Și era să-ți spargă poarta ca să-ți intre-n țarigrad?

Și ce cale-avea să facă! Dar s-a tânguit vrodată

Fulgerul că-i drum departe de la nor până la brad?

Iată-l însă cel din cuibul pus de-oștenii teutonici,

Ștefan, turnul de-apărare al românilor, venind

Suflet mânios și-n toată strălucirea câtă-n cronici

Scrisă e c-a fost pe vremea când el țara străjuind

A făcut din oase-un munte și-a-nhățat și regi de plete

Și, arând de ciudă câmpul, puse-n jug dușmanii lui

Pe mănunchiul spăzii sale mâna lui tot caldă stete,

Căci el nu știuse-n viață cum s-anină spada-n cui.

El și-aici e-ntreg în arme și purcede-aprins pe cale,

Parc-a pururi vede-n față Racova și Podu-Nalt,

Iar de vuietul mulțimii și de coifuri și de zale

Tremură, răzbit de spaimă, tot tărâmul celălalt.

El și-aici e vântul iernii, și dușmanii săi sunt pleava!

Urcă munți fără de plaiuri, trece Dunări fără pod

Faceți loc! Sosesc ca râul luptătorii din Suceava,

Trec voinicii cei năpraznici ai lui ștefan voievod!

Și Ion Cumplitul vodă, jalnic schilăvita strajă

A Moldovei, scut puternic al poporului de rând,

Și nenfricoșatul țepeș, Petru Rareș a lui Majă

Vin cu toții de prin noapte, gloate-n urmă-le-aducând.

Și hatmani și capi de oaste dați-mi voi acum o sută

De vieți, ca să am vreme să-i numesc aici pe toți!

Și tu, neam român, tu astăzi stai cu inima pierdută,

Făr de zei te crezi pe lume și pustiu tu te socoți.

Iată-ți gloria de veacuri! Umbre mari din lumea moartă,

Ah, că n-am eu glas de tunet ca să pot să le rechem

Ne avem și noi Olimpul, și pe-a veșniciei poartă

Am intrat și noi; și-ntr-însul zei fără de moarte-avem!

Ce-ți aluneci plini de jale ochii umezi pe ruine,

Neam al nostru, ca să judeci drumul schimbătoarei sorți?

Soarele din noapte iese, din mormânt puterea vine:

Nașterea cea viitoare ne e-n lumea celor morți.