Se-ntrebau, vorbind odată

Două flori pe șes:

— „Vecinic stai îngâdurată,

Roșie și mândră floare!

ce-ai pe suflet de te doare,

Și suspini ades?”

—„Stau așa! Mi-e dus și gândul

Și mi-e somn mereu.

Dar tu capul tău plecându-l,

Pentru ce ești tot trudită?”

—„Cum n-aș fi, căci nedurmită

Sunt în veci și eu

Când amurgu-n văi se-ngână,

Vine din apus

Un flăcău; mă ia de mână,

Dă din cap și semn îmi face,

Tac și eu că și el tace

Și zburăm în sus.

Peste mări, eu nu știu unde,

Peste munți cu flori.

Nu-l întreb, că nu-mi răspunde,

Și zburând prin lume moartă,

El mă lasă-n rai la poartă

Strajă până-n zori!”

Tristă zise ceealaltă:

—„Lungă cale ai!

Floare galbenă și naltă

Și cu-așa de mândru nume.

Ce vezi tu pe ceea-lume,

Strajă până stai?”

—„Ce să văd! Deschide cerul

Mândrele lui porți,

Și-mpăratul vine, Lerul,

Iar cu el, în haină albă,

Vin purtând cununi de nalbă

Suflete de morți.

Și e cald și e lumină,

Și-ori pe unde treci,

Valea de copii e plină,

Prinși de mâni își joacă jocul,

Iar de cântec plin e locul,

Plin de flori în veci.

Dar de ce suspini tu oare?”

Zise ea apoi

Către ceealaltă floare.

—„Și de ce m-asculți mirată?”

A răspuns, pornind deodată,

Cea cu roșii foi:

—„Ah, suspin că tot ca tine

Strajă stau și eu!

Din apus un tânăr vine

Tot așa, când amurgește;

Nu-i vorbesc, că nu-mi vorbește,

Și zburăm mereu.

Și mi-e ciudă cum se poate

Nopțile s-alerg.

Uite, ziua, știu de toate;

Seare însă plec uitucă:

Nu știu unde-o să măm ducă.

Știu numai că merg.

Stau la poartă-ntunecată

Și-ntr-un loc cumplit:

Nu văd soare niciodată,

Numai neguri și furtună,

Și prin nori un colț de lună

Mort și-ngălbenit.

Și vin suflete-amărâte;

Ochii lor, izvor:

Udă haine mohorâte,

Udă pietrele pe cale,

Și pornesc ca râu la vale

Lacrimile lor.

Ah, și-n chinul lor cel mare

Ei, pe piept, icnind,

Pumnii-i strâng așa de tare

Că-și pătrund prin carne pieptul

Și sub coaste ei de-a dreptul

Inima și-o prind.”

—„Amândou-avem o soartă”,

Suspinând vorbi

Floarea care-n pururi poartă

Ochii dornici după soare:

—„Dar voinicul tânăr oare

Cine poate fi?

Din apus mereu săracul,

Vine blând și bun.”

—„Nu-l cunosc”, răspunse macul.

Dar pe când vorbeau cuvâtul,

Se opri-ntre sălcii vântul

Și-asculta ce-și spun.

A zâmbit și-apoi cu jale

Șuierând s-a dus

Trist pe lângă râu la vale.

O să vie dânsul iară

Pe la flori în fapt de seară,

Singur, din apus!