Din zori, de cum s-aprind,

Tot cântă rândunica

Sub streșini ciripind

Era și fată mare

Și mândră de-a cătare

Și-apoi, pe lângă toate,

Și fată de-mpărat.

Ușor se duce nume

De-un lucru bun în lume,

Dar mai ușor de-un lucru

Frumos cu-adevărat.

Și-n toată lumea vestea

I-a mers, cum merg de-acestea

Când trec din gură-n gură

Grăbit din sat în sat.

Dă roate șoimu-n zbor

Și țipă rândunica

Și n-află ajutor.

Cum vin în șir cocorii,

Venit-au pețitorii:

Ieșea din casă unul,

Iar celălalt intra.

Și ea și-a plâns durerea:

O, dă-mă cui ți-e vrerea,

Măicuțo, dar străină

Departe nu mă da!

Și-n ciuda bietei fete,

Ea, vitrega, o dete

Străinilor de-acolo,

Veniți de undeva.

Cad fulgi pe câmpul gol

Și plânge-o rândunică

Pierdută dintr-un stol

Pe-un larg adânc al mării

Spre-adâncul larg al zării

Se duc corăbii multe

Cu fata de-mpărat.

De-amar ea nu mai poate:

Inelul scump și-l scoate,

Din deget, și-l aruncă

În marea ce-o străbat.

Atunci, să știi tu bine,

Voi mai vorbi cu tine,

Când mi-or găsi inelul.

Iar mirele-a-nghețat.

La cuib venind acum,

Sfărmat găsi ea cuibul

Iar puii morți în drum

Ea blândă se supune

Și face tot cum spune

Bărbatul ei, și-n toate

Nu-i dă nici un cuvânt

De plângere; nu-și frânge

Nici mâinile, nu plânge,

Ci rabdă datul sorții.

Dar, tare-n jurământ,

E mută a ei gură:

Nici dragoste, nici ură

N-arată, ci rămâne

De-a pururi un mormânt.

Prin pomi sunt lațuri mii.

Prin aer zboară șoimii,

La cuib pândesc copii

Și iată! azi răsună

De multă voie bună

Palatul tot; cu vuiet

La rege robii vin.

Un pește-au prins în mare

Și-n el, în bună stare,

Inelul scump al doamnei.

I-l dau, de sânge plin!

Stăpânul îl privește

Și vesel se pornește

La doamnă-sa să-i spuie,

Scăpat de-atâta chin.

Aripele i-au frânt,

Se zbate-acum de moarte

În țărnă, pe pământ

De-acum tu nu mai plânge!

Și-n brațe el o strânge.

Cu mâna cea purtată

Prin sânge pe inel,

Bărbia el i-o prinde:

Dar brațele-și întinde

Cu țipet doamna-n aer,

Uitându-se la el.

Iar brațele-i deodată

În vânt încep să bată,

Mișcări părând de aripi

Cu umblet ușurel.

Și s-a nălțat în vânt

Deodată rândunica!

E negru-al ei vestmânt,

Că-n negru se purtase

De când se măritase!

De-atunci ea vesel zboară

Pe dealuri și pe lunci

Și-ntruna ciripește

Și-ntruna povestește

Tot ce-a tăcut o viață

De jale și de munci.

Și cum fu dezmierdată

De-o mână-nsângerată,

E gâtul rândunelei

Ca sângele de-atunci.