Ai durat prin aer punte

Din fâșii de foc: te-ai dus

Tot mai sus și tot mai sus

Stai acum pe-un vârf de munte

Și-ți întorci senina frunte

Spre apus.

Roșii, ca o lună nouă

Ai tu hainele subțiri,

Lungi și fără-mpodobiri.

Iar pe tâmplele-amândouă

Porți, strălucitori de rouă,

Trandafiri.

Ochii-i ții la soare țintă,

Și cu ochii tu-l desmierzi:

E flăcău și-acum îl pierzi,

Și ți-e drag, și stai ca frântă ...

El s-a dus, și jalnic cântă

Codrii verzi.

Umed aer te-mpresoară

Și-n durerea ta atunci

Rupi cununa și-o arunci:

Roșii flori prin aer zboară

Desfoiate, ca să moară

Jos prin lunci.

Plângi acum. Te-a-nvins iubirea!

Albe lacrimi cad pe flori

Și pe frunze, când scobori

Plânsă către văi privirea.

Și-o să plângă toată firea

Până-n zori.

Te-a cuprins necaz deodată

Și din ochi cu ciudă strângi,

Parc-ai vrea să rupi, să frângi

Să-ți răzbuni, frumoaso fată

Parcă lumea-i vinovată

Că tu plângi!

De pe turn — ce-i el de vină? -

Aurul tu ni-l despoi;

De pe ape iai apoi

Ce-i argint și ce-i lumină!

Codrii tu, de ciudă plină,

Ni-i lași goi.

Fluturii de prin vâlcele

Tu-i ascunzi acum cu zor,

Culci în cuiburile lor

Veselele rândunele,

Și pe ușa dragii mele

Pui zăvor.

Iar în urmă, răzbunată,

Moartea cum o simți venind.

Cu mânie tresărind

Scuturi fruntea-ntunecată

Și-atunci pletele-ți, deodată

Se desprind.

Peste brațele rotunde,

Peste pieptul tău frumos,

Ca un râu întunecos

Părul ți se varsă-n unde

Și din creștet el te-ascunde

Până jos.

Cu mișcări nespus de line

Tu te nalți apoi spre cer;

Văi și lunci și toate pier -

Neagră-n urmă-ți Noaptea vine,

Fâlfâind din aripi pline

De mister.