Să ne ferească Dumnezeu

Și-audă-ne din cer cuvântul!

Mi l-a-nghițit acu pământul,

Și-atâta om aveam și eu!

Mi l-am întors în pat cu mâna,

Și-am fost la babe și la vraci

Și-am dat și milă la săraci —

Și mi-a murit la săptămână!

De suflet noi voiam să-l dăm

Și-l dedem gata-n mâna morții!

Era voinic; trăsese sorții,

Și-am tot zorit să-l însurăm.

Găsisem una mai de gazdă —

Căci nu eram nici noi din drum

Dintâi n-o vruse nicidecum

Dar s-a mai dat și el pe brazdă.

Și ne-am gătit după puteri,

Cu lăutari s-aducem fata,

Cu vin și chef, precum e data —

Țin minte toate, ca de ieri.

Și câți nuntași! Să-i spuie pragul!

Și-afară ger, ca la Craciun.

Mireasa ici, dincolo nun,

Și-n mijloc el, mai mare dragul!

Și-așa deodată l-au cuprins

Călduri — c-a fost și cald în casă —

El a ieșit de după masă

Îmbujorat de vin și-aprins.

Și până să băgăm de seamă,

Vântoasele-și făcură rost—        

Și dacă nu știu eu ce-a fost,

Atunci eu nu știu cum mă cheamă!

În curte el de vorb-a stat

Cu doi flăcăi. Și vezi, deodată.

Așa din vorbă așezată

Gemu cu glasul înfundat;

Apoi cu mâinile-amândouă

Și-a rupt cămașa de pe el —

Flăcăii spun, dar nu la fel;

Dar drept e cum vă spun eu vouă.

Că vâjâia vârtej de vânt,

Pe când vorbeau: plecase răul!

Și undele-nghițind flăcăul

L-au ridicat de pe pământ.

Și se făcu-n văzduh roșeață

Ca-ntr-un pahar cu sânge-umplut —

Băiatul meu era pierdut

Când s-a mai limpezit de ceață!

Ce-a fost apoi — la Dumnezeu

Sunt toate câte sunt să fie!

Ce-a fost apoi, pământul știe;

Dar spui ce-am auzit și eu —

Că l-au văzut fugind orbește

Se jură vameșul, de-i ceri,

Și doar el nu-i copil de ieri

Să nu-nțeleagă ce vorbește!

—„Venea ca un nebun spre rău.

Din jos de pod! Și cu mirare

Eu stam să văd ce gânduri are,

Că-n vad e apa până-n brâu.

Pe mal s-a desculțat în grabă,

Trecând prin râu. L-aș fi strigat,

Dar m-am temut că-i apucat

Și-mi prind cu Necuratul treabă.

Pe mal dincolo nu-l văzui

Să-și tragă cizmele-n picioare.

Fugea de-a razna pe răzoare

Desculț, așa — de maica lui!“

Vezi, nu i-au dat răgaz la multe!

Și eu l-am tot rugat frumos:

—„Să-mbraci măcar cevași pe dos“.

Dar parc-a fost el om s-asculte!

Și-așa-n neștire l-au purtat

Cum nici nu te gândești cu gândul!

Trei sate l-au purtat de-a rândul!

Și-acolo, într-al treilea sat

Bătu-n ferestre la o casă —

Ei, vezi, și să te miri ce spun:

din om întreg te fac nebun,

Și din voinic, neom te lasä.

Ei spun așa ca s-a ținut

Cu văduva din cas-aceea.

Dar eu nici nu cunosc femeia —

Și-a fost apoi, că nici n-am vrut

Să știu de ea. Și-am stat întruna.

Am stat de el ca să-l însor,

Și el, văzând că-i tot dăm zor,

S-a lepădat de ea cu buna.

Și-acolo, Doamne, mi l-au dus,

De ne-a stricat tot rostul vieții!...

Și-l așteptam la horă, bieții,

Și, galbeni-ceară, când ne-au spus

Flăcăii, cari au fost cu dânsul:

Eu n-aveam lume pe pământ

Să știu pe care lume sânt,

Așa mă podidise plânsul.

A doua zi, pierit zăcea

În ieslea grajdului, pe paie.

Și-ar fi putut din el să taie

Bucăți-bucăți, că nu simțea.

N-avea putere-n el să-și tragă.

Nici sufletul, și-așa răpus

Zăcea pe țol cu fața-n sus

Cu ochii stinși și fără vlagă.

În două zânele l-au rupt,

I-au stors și sângele cu-ncetul

Căci nu putea să-și miște, bietul,

Nici ochii-n cap! Și i-au mai supt

Și glasul, ca pe muți lăsându-l;

Iar noi din gură-i n-am putut

S-aflăm ce-a fost și ce-a facut,

Și nu-i puteam ghici nici gândul!

Îi dase ceasul rău în drum!

De nu-mi ieșea atunci din casä,

Eu n-aș fi de copil rămasă,

Că l-aș avea băiat și-acum!

Așa... mi l-a-nghițit pământul

Și-atâta om aveam și eu —

Să ne ferească Dumnezeu

Și audă-ne din cer cuvântul!