Era băiat frumos la chip și blând,

El a venit acasă azi oftând;

Și mamă-sa, văzându-l supărat,

L-a strâns la piept, pe ochi l-a sărutat

Și-a zis, privind cu drag în ochii lui:

Tu ai ceva pe suflet și nu-mi spui!

Parcă te temi că-ți mustru gândul tău,

De ce nu-mi spui? Nu vezi cât ești de rău!

Și ea plângea, cum plânge fiul mic,

Și-a plâns și el, și n-a răspuns nimic.

Să-i spuie mamei! Da, când a plecat

De la iubita lui, el revoltat

Venea nebun și dus d-un singur gând

S-ajungă lângă mă-sa mai curând,

Să-i spuie tot! Dar când a fost în prag,

A stat pierdut în loc o, lașul ce-i!

Azi îl ardea privirea cald-a ei,

Și brațele-i, care-l strângeau cu dor,

Azi îl durea îmbrățișarea lor,

Și toată vorba mamei îl durea

Și silnic el s-a smuls de lângă ea.

El a fugit de mă-sa. Abătut,

O-ntreagă zi pe lunci el s-a pierdut

Și la iubita lui el se gândea,

Și la cuvintele ce le-a zis ea:

Eu voi iubi pe unul dintre toți;

Din pieptul mamei tale, dacă poți

Să-mi dai tu inima al meu vei fi!

Voiesc un talisman! De voi iubi,

Să fiu iubită! Vreau să știu cum ești,

Eu cer un singur semn, că mă iubești!

Și el s-a îngrozit de-acest cuvânt!

Ea-și bate joc de ce-avea el mai sfânt,

Și, ca d-un demon, el s-a rupt de ea,

Dar o iubea nebun, el o iubea

Mai mult acum fără-nțeles

Vorbea cu sine, și gemea mai des;

Și se-ngrozea de gândul că-ntr-o zi

Această fată-l poate birui.

Să-și piardă mama-n chip atât de laș,

De doua ori să fie ucigaș!

Și-a doua zi s-a dus și-a întrebat

Pe draga lui, dar ea și-acum i-a dat

Răspunsul vechi, și el gemea plângând

Și nu putea să fugă d-acest gând

Și nouă nopți cu gândul s-a zbătut

Și-n urmă-a dus iubitei ce-a cerut.

El n-a putut să plângă și-ar fi plâns,

În mână tremurat ținea, dar strâns

Odorul drag, o inimă și-a cui?

Aceasta este răsplătirea lui!

Ea l-a iubit, ca ochii ei, și blând

Plângea și ea, când îl vedea plângând,

Și și-ar fi dat și capul pentru el:

Și-acum o răsplătește-așa mișel!

El nu mai are mamă! El a pus

Iubirea unei fete mai presus

D-a mamei lui — ce mult a dat

Și-n schimb el nu știa ce-a cumpărat!

Fiori simțea cum îl îneacă reci;

Îi răsunau blestemele de veci

A mamei, numai șoapte fără glas,

El o simțea venind cu pas de pas

Pe urma lui, el o vedea plângând

Cu degetul spre dânsul arătând

Și-atunci, d-atâtea gânduri abătut,

Împleticindu-se, el a căzut

În drum, ținându-și talismanul strâns

La piept, și-un glas amestecat cu plâns

A răsărit atunci înduioșat

Și plin d-o milă dulce l-a-ntrebat:

Tu te-ai lovit, iubitul meu? Să-mi spui!

Era inima moart-a mamei lui.