Legenda trandafirilor

O mamă tânără-ntr-un sat

Al Indiei, trăia iubită

De soțul ei și fericită

De multe câte i s-au dat.

Statornică-i trecea viața,

Cum trece-n farmec dimineața

P-un câmp frumos și plin de flori.

Și i-au dat zeii-ndurători

Un copilaș, ca el să fie

Cea mai înaltă bucurie

În traiul ei de rău scutit.

Dar într-o zi s-a-mbolnăvit

Cel dezmierdat din mână-n mână,

Și s-a zbătut o săptămână

Și-a opta zi el a murit.

Din lut era; s-a-ntors în lutul

Creării noastre-a tuturor!

Și mama-și blestema trecutul

Și se-ngrozea de viitor:

Vedea întreaga ei viață

Un câmp pustiu, prin care ea

Cu multă plângere-și ducea

Durerea timpului de față.

Și cu copilul mort la piept,

Aleargă nebunită mama

Și la picioarele lui Brama

În templu ea se duce drept.

Cuprinde gleznele mărețe

A zeului cu patru fețe

Și-n hohot tânguios de plâns,

Obrazul și-l lipește strâns

De piatra cea din veac cioplită.

Tu, patimă nebiruită

A dragostei, ce-o ai de noi,

Părinte! de ne dai un bine

De ce-l ceri iarăși înapoi?

O, lasă-mi viu copilul, Doamne!

De ce m-alungi tu cu dureri

Din ziua caldei primăveri

În noaptea pustiitei toamne?

Și-atunci prin templul luminat

Un sunet vâjâind scoboară,

Ca mulți vulturi ce grabnic zboară

Și-n piatră Brama s-a mișcat:

Femeie! Eu sunt mila milei,

În stânga am lumina zilei

Și vorbele, în dreapta port

Lumina gândului și fapta

Îmi voi deschide dară dreapta

Ca să-ți înviu copilul mort!

Tu mergi și cată pe pământ

O casă-n care niciodată

N-au fost dureri și nici nu sânt,

Și-acolo pune jurământ

Că ai să plângi viața toată;

Că de lumină vei fugi,

Fiind d-a pururi supărată,

Că n-ai să râzi cât vei trăi

Cel mort atunci va fi în viață!

Și cu nădejdea scrisă-n față

Ea pleacă, și din sat în sat

Prin toate casele-a-ntrebat.

Și a găsit în casa ceea

Că p-un fiu mort plângea femeia,

Și-ntr-altă casă plini de dor

Copiii plâng pe mama lor,

Și un bărbat în casa asta

Plângea că i-a murit nevasta.

Și nici o casă n-a găsit

Fără dureri, un loc scutit.

Și s-a întors la templu mama,

Nu-i nici o casă-n lume, Brama,

Scutită de dureri și-amar.

Părinte-al vieții, e-nzadar,

D-aș alerga prin lumea toată

O, lasă-mi viu copilul, tată!

Și ca un tunet depărtat,

Prin templul sfânt s-a ridicat

Un vuiet aspru de furtună

Și-un glas puternic: Ești nebună

Vreai întuneric? Dar să-mi spui,

Poți face-ntunecime plină,

În locul unde nu-i lumină?

Și întuneric unde nu-i

Tu faci lumină? Zile triste

Fără plăceri tu cum le crezi?

Și de există alb, nu vezi

Că negru-l face să existe?

Aceasta tu nu o-nțelegi?

Vrei pentru tine alte legi?

Dar pentr-un om stricat la minte

Nu schimbă zeii ce-au făcut

Ce-a fost în veci ce au trecut,

În veci va fi de-acu nainte,

Și cei vii de vor înceta

Să râdă, blestămându-și soartea,

Cei morți din groapă s-or scula

Și-or râde ei! Nimic nu-i moartea,

Viața-i tot! Auzi cuvântul:

Nebunii n-au nimic d-ajuns!

Și biata mamă n-a răspuns

Plângând a-nmovilit pământul,

Pe fiul ei l-a dat lui Iama.

Și-a plâns o zi întreagă mama,

Mormântu-n brațe ea l-a strâns,

Și-o noapte-ntreagă a tot plâns.

Și-a tresărit în zorii zilei

Și-o clipă s-a pierdut în vis:

O mângâiere i-a trimis

Din ceruri Brama, mila milei!

Din lacrimile plânse-n zori

A răsărit o albă floare,

Și peste noapte-a ei plânsoare

S-a prefăcut în roșii flori.

Erau frumsețile luminii

Dar aveau spini, și-atâta ce-i?

Ea, biata, nu mai vede spinii

Și-adună flori, și mâna ei

Îi sângeră, dar nu o doare,

Că pentru-un spin avea o floare

Așa e scris în cartea sfântă

A legii legilor. D-atunci

Răsar aceste flori pe lunci.

Flăcaii-n poezii le cântă

Și le slăvesc d-atunci pe drept,

Nevestele le pun la piept

Și fetele le pun în plete.

Și-n templul zeilor doi miri

Împodobesc cu flori vestmântul

Și mame triste pe mormântul

Copiilor pun trandafiri.

De ei cine-și ascunde fața

De teamă că de ghimpi sunt plini?

Și dacă viața are spini,

De ce te plângi că-i rea viața?

Share on Twitter Share on Facebook