Dar când a fost în ziua d-a opta, pe-nsărat,

În zări, departe-n funduri, un cal s-a arătat:

Cu tarnița pe șolduri, cu frânele-n picioare

Și galben călărețul ca prinsul de lingoare.

Trei cai aleargă-n urmă-i sălbatici de merei;

Să-i vezi și să-ți faci cruce de bieții portărei!

Ei fug mâncând pământul, ar soarbe-n gură marea

Căci nu-i încape șesul și nu-i cuprinde zarea.

Și geme portărelul, al cărui cal e corb:

E nalt, cât e nalt cerul, cât iadul e de orb!

Hu, tot îs de cutremur, și gheață simț în spete,

Suspină cel ce fuge pe cal stropit cu pete.

Și cel pe calul muced oftează tulburel:

Să-mi dai pe Cosinteana, eu tot nu lupt cu el!

Nu, da să-mi dai tot cerul și, și din rai o parte,

Vorbește cel cu roibul frumos ca scris în carte.

Și cum izbesc ei fuga răzleți într-un șirag

Îi vede maica Vineri din tindă, de pe prag.

Din cârjă ea ridică bătrânele sprâncene,

Și dă din cap privindu-i la margini de poiene.

Sunt tari feciori la spusuri, dar slabi la făptuit!

Vitejii lumii noastre de mult s-au pristăvit.

Când n-au curaj în suflet, de ce se bat nebuni?

Nici Dumnezeu nu face cu cei fricoși minuni.

De nu te-a născut cerul voinic să lupți cu zmeii,

Degeaba măsuri câmpii, căci pați ca portăreii.

Nu-s toți viteji pe luptă, câți stau în șeauă puși

Viteaz e numai unul, și-l cheamă Pipăruș!