Capul al șaselea De numerile neamului acestor țări și de port și de limba graiului, de unde au luat, așijderea și de tunsura, carei să află și acmu la prostime pe supt munte, lăcuitorii ce suntu și de lége creștinească, de unde au luat

Mare dovadă neamurilor, din ce rădăcină și izvor sunt, numile care au și în de sine și la alte țări streine și măcară că nici un neam nu ieste în toată lumea să aibă numai un nume, ci unile dispre capetile céle dintăi a vreunui norod stăpânitoare, alte nume sunt di pre locuri, de unde sunt începute, multe di pre cetăți mari, multe de pre ape vestite. Cum vedem neamul nemțesc supt acéste numere: întăi și mai ales și mai de cinste: alamani și așa le zic istoriile céle vechi și turcii; al doilea nume: gherman, adecă doi frați, latinéște ghermanus; o seamă de istorici le zic tevtones, di pre capul lor Tevton, italiianii zicu tudesco, poate fi iară di pre Tevton; léșii, moscalii, noi zicem némți. Mai apoi alte numere despărțite ca crăngile dintr-un copaci: șvedzii, danii, franțozii, saxonii, belghii, batavii și alte țări mai mărunte, tot din rădăcina cea véche a alamanilor crăngi și părți sunt.

Așa hișpanii; ibării, țiltiberii, portogalii, iară tot un neam sunt; franțozii, galii tot un neam sunt. Turcii, de pre locul lor, Turhistan, de pe capul lor cel dintăi Osmangic: otomani, osmanlâi. Moscalii, rusii, bolgarii, sârbii, harvații, slovații, bohemii, rații, polații tot un neam slovenesc sunt, fără alte numere ce sunt la streini. Că întăi acestui neam grecii le-au zis savromatis, de pe ochi mierăi și albeneți, adecă ochi de șopârlă. Tătarii, tartari, de pe apa Tartara, schitii de pe sălbătăcie, nohai. Așa toate neamurile supt multe numere toate sunt. Ungurii: huni, maghiari, ugrii, iară sasii: dachii, sații, goții, masaghetii. Și acéstea nu toate numerile, numai unile dintr-însile ți le-am însemnat, pentru înțelesul numerilor mai lesne neamului și acestor țări, Moldovei și Țărâi Muntenești și românilor din Ardeal.

Așa și neamul acésta, de carele scriem, al țărâlor acestora, numele vechi și mai dirept ieste rumân, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la discălicatul lor de Traian, și cât au trăit pănă la pustiirea lor di pre acéste locuri și cât au trăit în munți, în Maramoroș și pe Olt, tot acest nume au ținut și țin pănă astăzi și încă mai bine munténii decât moldovénii, că ei și acum zic și scriu țara sa rumânească, ca și românii cei din Ardeal.

Iară streinii și țările împrejur le-au pus acest nume vlah, de pe vloh, cum s-au mai poménit, valios, valascos, olah, voloșin, tot de la streini sunt puse acéste numere, de pre Italiia, cărora zic vloh. Apoi mai târziu, turcii, de pre numere domnului carile au închinat țara întăi la turci, ne zic bogdani, munténilor cara-vlah, grecii bogdano-vlah, munténilor vlahos. Că acest nume, moldovan, ieste de pre apa Moldovei, după al doilea discălicatul aceștii țări de Dragoșu-vodă. Și munténilor, ori de pe munte, muntean, ori de pe Olt, olteani, că léșii așa le zic, molteani.

Măcară dară că și la istorii și la graiul și streinilor și înde sine cu vréme, cu vacuri, cu primenéle au și dobândesc și alte numere, iară acela carile ieste vechi nume stă întemeiat și înrădăcinat: rumân. Cum vedem că, măcară că ne răspundem acum moldovéni, iară nu întrebăm: știi moldovenéște?, ce știi românéște?, adecă râmlenéște, puțin nu zicem: sțis romanițe? pre limba latinească. Stă dară numele cel vechi ca un teméi neclătit, deși adaog ori vrémile îndelungate, ori streini adaog și alte numere, iară cela din rădăcină nu să mută. Și așa ieste acestor țări și țărâi noastre, Moldovei și Țărâi Muntenești numele cel dirept de moșie, ieste rumân, cum să răspund și acum toți acéia din Țările Ungurești lăcuitori și munténii țara lor și scriu și răspund cu graiul: Țara Românească.

Și acest nume vlah de la turci și de la greci ieste, de la némți vallios, de la franțoji valahos, de la léși voloșin, de la moscali și de la rusi tot așa voloșin și de la unguri olah; acesta nume tot de pe vloh ieste și vloh ieste italiian, din care țări a vlohului, adecă a Italiei, au pornit Traian, împăratul Râmului, fără număr mulțime de norod și i-au așezat în aceste țări a Dachiei cei vechi. Să fie acest nume vlah de pre Fleac hatmanul Râmului, precum scriu unii, basne sunt.

Și așa dovedind numele neamului acestuia, cum vezi din isto-rici mari și mărturiia țărâlor înprejur, ne trage rândul a pomeni de portul. Care acum portul stătători ca numele și ca limba nu ieste, ci ia un neam de la alt neam porturile cu vréme. La care schimbarea hainelor face și locul, de le caută a face și îmbrăcăminte trupului, precum ieste firea ceriului a vreunii părți de lume. Că întăi la acéste părți de lume, unde trăésc moscalii, rusii, tătarii, să fie omul îmbrăcat în haine franțozești, ar crăpa de frig. Și măcară și la noi pre aicea ce ierni sunt, Țara Italiei ierni ca acéstea nu are niciodată, ci foarte blânde ierni, cum sunt la noi toamnile, și mare dar au acéle țări a Italiei, cât și vara nădușăli nu sunt ca aicea la noi, ci călduri cuvioase, puțin nu ca primăvara, cum ieste la noi la maiu, la iunie. Le-au căutat dară acestora oameni mutați pre acéste locuri a-și schimba portul hainelor după vrémea acestor locuri.

Cătră acéstea toate, caută ce scrie de portul rumânilor iscusitul istoric Lavrentie Topeltin din Mediiași, cuvintele lui ți le izvodesc: Rumânii de Ardeal, ai noștri, poartă o haină de la umere pănă peste tot trupul îmbrăcați, ne fac mare învățătură portului de vacurile céle de demult, care au ținut părțile acéstea de la septentrion, adecă părțile carile sunt aproape spre miiazănoapte, tot trupul acoperit, care feli de haine pomenéște un dascal anume Marțialis, că să chiema endromida, cu aceste cuvinte: Îți trimitem endromida, vechi port, nu mândru, iar bun de luna lui dichemvrie. Șlice au de pâslă, pe limba noastră dețască cuglă (eu socotesc cu chivere, care am apucat eu și la boieri aicea). Caută ce zice de opinci tot acela istoric Topeltin, și nu de la sine, ci pune cuvintele a mai vechi de sine istoricilor, anume Alfon-s și pre Plavt și pre Ag. Ghel, carile au scris cărți de porturile céle vechi limbilor: Féliul încălțămintelor a românilor ieste cu piiéle crudă, de fiéștece dobitoc, piste picior învălit bine în obiiele de lână încalță și apoi piielea acéia leagă cu curea piste picior, de înfășoară piciorul de la dégite pănă sus, toată glezna. Și acéstea ieste portul râmlénilor celor vechi, strămoșilor lor, care purta la oști. Acest fél de încălțăminte a slujitorilor oșténi era la râmléni. Numai atâta osebire vedem, pe cum cetim în istoriile céle vechi, că oșténii Râmului nu învăliia în obiiele, ce gol piciorul încălța cu piiele și cu legături în cruciș, ca gratia; în opinci numai cât, ține piciorul la călcăi lega. Acéstea sunt cuvintile acelui istoric, din cuvânt în cuvânt. La noi de necinste ieste acést fél de încălțăminte acum, la acéstea vacuri, care era de cinste la râmléni și de vitejie port. Vedem acum la cerchezi că acest, fél de port de încălțăminte pentru sprinteniie țin.

Aicé ieste locul a pomeni și de tunsura acia, de care au scris un Simion Dascal și mai nainte de dânsul Istratie logofătul.

Aceasta, precum s-au arătat de portul și încălțămintele opincilor din historicul Topeltin și iarăși dintr-însul să arată, de care așea dzice: Mă mir cum de doo feluri de tunsuri au luat ardelenii noștri de la râmléni, carii o țin o samă și pănă astădzi: un fel de tunsură mai adânc la tunsură, pe lângă peliță aproape, alt fel mai departe de peliță prin peptine tund părul. Și acei tunsuri mai aproape de pieliță noi dachii o numim schieren, iar acesta mai depărtat de peliță o numim coluen. Și tot Topeltin dzice: Râmlenilor le placea a rade și în chipul ceatleului acoperiè căruntețile sale și pricină da că la cap din dos, la ceafă, tundea părul, să fie capul tot slobod de sudori și în răcoreală la ostenele. Vede-se dară că ieste vechi obicei tunsura aceasta, care și pănă astădzi se vede la o samă de lăcuitorii a țărâi noastre și-n Ardeal, și ieste de la râmléni aceasta, sămn slujitoresc, că în chipul cetlăului își învăluia capul slujitorii Râmului cu taftă supțire, ca-n chip de cunună slujitorească. Vădu-să dar basnele acelor scriitori mai sus pomeniți, Simion Dascalul și Istrate logofătul și acel amăgeu, Misail Călugărul, carii au scris că sămnul acei tunsuri ca un cetlău au fost sămn tălhăresc, cu carei însamnă râmlenii cei de rău făcători.

Rămâne aici rândul a arăta de graiul și slovele, de unde ieste izvorât, acestor țări de care pomenim. Precum dar s-au arătat deplin neamul acestor țări aședzate pe aceste locuri de râmleni, așè și graiul tot de la râmleni izvorât, cu ciilalți historici mărturiséște și Topeltin, care așè dzice: Am dovedit mai sus a fi Italiia pricina descălicării valahilor, așè și aicè aceiiaș laudă mărturisim, că limba lor ieste limba vechilor romani, amestecată sau mai mult stricată cu sârbască, rusască, dățască, horvățască slovenească procâi. Și dzice precum și un historic ce-i dzic Covațiiocie au socotit precum graiul de casă a ardelenilor mai mult are în sine însămnarea graiului românesc și lătinesc, decât a graiului de acmu a italiianilor.

Și cu vréme îndelungată, ce nu strămută și nu astupă, vestite împărății, crăii, domnii, așè și graiul romanilor pre aceste locuri cu îndelungată vréme și răsipă lăcuitorilor, romanii de supt aceste locuri, care pustiindu-să de năvala tătarâlor, să mutase aceștia de aicè la Maramorăș, cei din Țara Muntenească la locurile Oltului, trecând munții, ș-au stremutat, și graiul. Că unde dzice lătinéște: Deus, noi dzicem: Dzău sau Dumnădzău, meus, al mieu, așijderea, unde țelum ei, ceriul, homo, omul, fronsu, fruntea, anghelus, îngerul. Iar nice unili cuvinte nu sunt să nu fie protivnice cu lătinéște, sau la început, sau la mijloc sau la fârșit, iar unele stau neclătite, cumu-i barba-barba, luna-luna și altete ca acestea: vinum-vinul, panis-pâne, manus-mena, culter-cuțit.

Și așè cum amu dzis, cu vrémea ș-au schimbat graiul și s-au amestecat cu slovenesc, dațesc și cu alte care le-am pomenit dintru Topeltin. Pe această poveste cură și aflatul slovelor, cu care și scrisoarea de la sirbi o au luat-o, amu după a doa descălecătură de Dragoș-vodă aicè în țară și la munténi Negrul-vodă.

Cătră acestea adaogim rândul aicè obiceilor meselor și ospețelor, carii să văd că-s vechi ținute aicè într-aceste țări și le ieste de la vechii romani, precum a închina păhar pentru sănătățile priietinilor ș-a împăraților, că scrie Dion vestitul historicul, care întru laudă împăratului Avgust cum vechi obicei au fost ca nărodul giurând pre piedzii cei buni sau nărocirea împăratului, să bè la ospețe pentru sănătatea lui. Ciiarcă de aceasta mai pre larg la Pliniie. Acest obicei și la némți și la unguri, la ardeléni, vechii romani și la noi pe urmă, de pomenesc la mese sănătățile domnilor cu păhare pline de băuturi, așè și a priietinilor. La acestea și obiceiul ce stă încă într-aceste țări, adecă aicè la noi și la muntèni și la darea datoriei de opște, adecă la moarte, vechi obicei, că dzice Topeltin: În Ardeal dachilor, obicei cu mare petrecere a duce mortul la groapnița; mărg înaintea boierilor cântăreții și preuții, pe urmă viniia cielaltă mulțime, închipuind cum și ceielalți vor mérge unde și cel mort, ca cum ar dzice: mergi, că noi te vom urma. Vechi obicei și la râmleni; le dzicé trimbițe înaintea osălor, cum mărturiséște Ovidius: Cantabat moestis tibia funeribus adecă: Cânta trâmbiță de jelea astrucării. Și aceasta la cei mai de cinste oameni să făcè, precum și astădzi la aceste țări, la astrucări domnilor și la alții oameni de cinste. Și iar tot acel Topeltin dzice: Muierile daților osăle părinților, a ficiorilor, a bărbaților și altor rudenii cu bocet nespus mărg după ose, cu plânsuri de mirat și cuvinte de jele cuprind osăle și cu glas mare toată viiața omenească o plâng. Scrie Varro în cartea a 4, de viiața romanilor, cum cerca muiere, care avea glas mai bun, de cânta la osă, precum aceastaș și aici în țară să face și pănă astădzi și cu alăute.

Și acestea le-am arătat ca și dintru acéștea să să cunoască niiamul cu obicéiurile că au ieșit de la Râm.

............................................................................................