Scrisoare

[1887, Septemvrie 19]

Respectabile și mult iubite d-le Maiorescu,

Dacă n-ai rîs de mult de vreo prostie a vreunui idiot, de care numai în răposata „Junime” de la Iași se putea rîde mai cu haz, poftim, vă rog, de-ți rîde cu hohot de una acum. Dar, vă rog! multe prostii și în vreo două trei rînduri în viața mea, de cînd am avut norocirea de a vă cunoaște, chiar grosolănii am îndrăznit a spune cătră d-voastră, nu însă din răutate, ci din prostie; m-a luat gura pe dinainte.

Căci d-ta nu se poate să nu înțelegi inima mea. Iertați-mă, vă rog, de toate și dați-mi voie să vă spun și acuma una.

În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară și pe vremea asta, în 18 spre 19 septemvrie. De veți avea răbdare, că bunătate totdeauna ați avut, veți întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voiu răspunde respectuos: în mahalaua Țicău, ce-i mai zic și Valea plîngerei, strada Țicăul de sus, no. 4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroiu păn’ la genunchi, cînd sînt ploi mari și îndelungate, zise și putrede, și la secetă geme colbul pe dînsa). Iar bojdeuca de căsuță în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci și povîrnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi răzămată în vreo 24 de furci de stejar și acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiță toată hrentuită, iară vara într-un cerdăcel din dos, începînd de pe la maiu și sfîrșind pe la octomvrie, cînd este vremea bună cum îi acum. Așa m-am deprins. Răposatul Conta și Lambrior știau căsuța mea. Pompiliu, d-l Nica și mai ales bietul Eminescu, de asemenea. În sfîrșit, vinerea trecută în 18 spre 19 m-am culcat iarăși afară după obiceiu și pe la cîte oare voi fi adormit nu știu, dar știu că am adormit gîndindu-mă cu jale mare la societatea „Junimea” și ce mai este ea acum! la bietul Eminescu și ce mai este el acum! la Gheorghe Scheleti, Lambrior, Conta și unde sînt ei acum!...