OANA, ȘTEFAN, într-un vestmânt de borangic.
OANA: Dă-i, Doamne, somn dulce și mai dulce, ca la un copil de țâță scăldat și primenit!... Ce zile posomorâte și ce nopți lungi... Toată nopticica m-am rugat... Să vedem ce face... (Se duce binișor la pat și desface perdelile.) A!...
ȘTEFAN: Ce, te-ai speriat, Oană?... Dă perdelile într-o parte...
OANA: Credeam că dormi, doamne, credeam că dormi...
ȘTEFAN: Vino-ncoa... Așaaa... (Oana îngenunche lângă pat.) Așaaa...
OANA: Credeam că dormi...
ȘTEFAN: Dormii, ș-am să dorm, ș-am să dorm... Doamna?
OANA: Acum ieși. Nu crez să-și fi scos haina... (Se scoală.) Mi-a zis s-o vestesc.
ȘTEFAN: Lasă, Oană, pe biata doamnă să se întinză oleacă... Pe doftori până i-am făcut să iasă... În curând au de lucru... Oană, ție nu-ți place să vorbești cu mine?
OANA: Stăpâne...
ȘTEFAN: Nu, băbătie, nu așa... Aci... da...
OANA: Cum vrei, măria-ta...
ȘTEFAN: Vreau să vorbim... mult... mult...
OANA: Cum vrea măria-ta, așa vreau și eu... Voința măriei tale nu-mi dă pas să voiesc altfel... Și mi-e așa de drag!
ȘTEFAN: Ce ți-e așa de drag?
OANA: Când simț că-ți fac plăcere... când îmi zici cum îmi zici...
ȘTEFAN: Băbătie?... Oh!... nimic...
OANA: Ah!
ȘTEFAN: Ce?... Boala mea?... Nu, n-am să mai bolesc multă vreme...
OANA: De ce?
ȘTEFAN: Cum de ce?... Nu vrei să-mi treacă?...
OANA: O! ba da!... Dar măria-ta ai zis tocmai de la lingurea... n-am să mai bolesc multă vreme... că... (Oana se șterge la ochi.)
ȘTEFAN: Mie nu-mi plac...
OANA: Nici mie... Iacă așa, ca o proastă...
ȘTEFAN: Î... î... Să te sărut...
OANA: Aș vrea...
ȘTEFAN: Ce?
OANA: Să te faci la loc, să-ncalici pe Voitiș...
ȘTEFAN: Da, da, pe Voitiș...
OANA: Și să te duci, să te duci, și să te-ntorci iarăși biruitor ca totdeauna...
ȘTEFAN: Să mă duc, să mă duc și să mă-ntorc iar pe Voitiș...
OANA: Iar... În fiece zi de la Dumnezeu, noi, fetele, vorbim de biruințele măriei-tale, parcă am spune niște basme vechi...
ȘTEFAN: Da, da... Mâna și piciorul ăsta blestemat...
OANA: Nu zice așa, măria-ta... De multe ori mă gândesc că de ce nu fusei eu un băiat... Nu m-aș fi dezlipit de măria ta... P-un cal ca un zmeu... c-un paloș ca o limbă de foc... Și mi-ai fi zis: Ioane... vezi bulucul cela? Să nu mai fie! Și unde m-aș fi săltat în scări, și m-aș fi făcut nevăzut, și m-aș fi întors nădușală și sânge, și aș fi zis: Nu mai sunt, măria ta!... Ba uneori visez... Dacă...
ȘTEFAN: Oană, ce suflet e-n tine!
OANA: Se vede că tata cine-o fi fost a fost ostaș.
ȘTEFAN (se scoală într-o rână): Da... și ce ostaș!
OANA: L-ai cunoscut?
ȘTEFAN: Firește!... Era un om... de măsura mea... Cu mustăți aduse... tocmai ca mine... Cu părul alb... Asta... nu... cu părul cărunt și-l purta lunguleț... ca și mine...
OANA: Bietul tata! Și cum a murit?
ȘTEFAN: Rănit la picior... ca și mine... Ce fulgere...
OANA: Nu fulgeră, măria-ta...
ȘTEFAN: Ca și mine... Dă-mi un pahar cu apă...
OANA: Mă duc s-aduc proaspătă de la izvor... (Iese prin stânga).
ȘTEFAN: Ăstor copii nu le-am spus... păcat!... Și mi-e așa de dragă ca ochii din cap... Î... Și poate să mă duc călare pe Voitiș... E sângele meu în ea... Să-i mărturisesc barim ca-n vis, până mai e vreme... (Se aude Oana suind repede scările.) În inima mea, ca o dulce moleșeală... (Oana vine c-un urcior de argint. Ia paharul de alabastru și toarnă de sus).
OANA: Ce rece și limpede e!
ȘTEFAN: Limpede ca privirile tale, ca sufletul tău, ca vorbele tale... numai că privirile, sufletul și vorbele tale sunt calde ca lumina soarelui de dimineață...
OANA: O! măria-ta!
ȘTEFAN: Paharul!...
OANA: Dar nu bea repede... e prea rece...
ȘTEFAN: Nu... (Ștefan bea și începe să caște.) Mi-e somn... Îmi cad pleoapele... Oană... (Oana vrea să tragă perdelele.) Nu... parcă aș fi un osândit... Doftorii se vede vă mi-au dat un aromitor... Du-te la fereastră, Oană... (Cască.) Deschide fereastra... Aerul bun, dimineața... Soarbe-l pe gură... Răsuflă bine... (Cască, se face că adoarme, apoi începe să vorbească ca-n vis, rar și cu glasul schimbat.) O!... Ce?... Nu vreau...
OANA (sare de la geamuri): Măria-ta!
ȘTEFAN: ...Pe valea unde se-ntinde umbra norilor ca un oghial ...
OANA: A adormit? Așa de repede? Ca un copil la sânul mă-sei... Visează...
ȘTEFAN: ...Zidăria cenușie... Departe... Castelul meu din Hârlău...
OANA: L-am turburat cu vorba mea, ca o seacă... Ce să fac? Îl iubesc așa de mult... Aș vrea să fiu pielea de urs pe care calcă, vesmintele cu care se-mbracă, sabia de care nu se desparte...
ȘTEFAN: ...E de mult... Nu... Răreșoaia... cânta de te slăvea cântece bătrânești... Tot am uitat... Peste câteva luni născu o fată... Da... eu... Ștefan... tatăl bun al ei...
OANA: De multe ori visezi ce cu gândul n-ai gândi.
Ștefan: ...La doi ani o iau ș-o aduc la curte... Mărturisesc doamnei... Cum e ea bună... o crește ș-o îngrijește ca pe copilul ei...
OANA: Ce Dumnezeu! (Să uită lung la Ștefan). Răsuflarea grea... Doarme...
ȘTEFAN: ...N-a înțeles... De unde?... Se face mare... Ochii verzi, părul rotunjit pe spate și galben ca spicul copt... Oana!...
OANA: Poruncă, măria-ta! O! cum mi se bătu inima! Îmi vine să-l deștept. Mâinile mi s-ar topi ca ceara... În vis multe spune omul...
ȘTEFAN: ...Mângâierea mea... Rodul meu din urmă... Visul meu... Căci nu i-am spus... Poate să mor...
OANA (se închină): Ferească Maica Domnului de jaful tătarilor și de moartea voievodului nostru!
ȘTEFAN: ...Pe umărul stâng are un luceafăr... semn că este ea...
OANA: Doamne!... Doarme... Visul lui mă arde... Mâna dreaptă îmi furnică... Ochii verzi, părul rotunjit, doi ani, crește la castel, nu i-am spus... E vis?... N-am voință... Și-n vis vorba lui e poruncă... Să caut... să mă uit... Ah! rupeți-vă, încheietori, dacă nu vă desfaceți... Oh! D-aia îl iubeam, nu ca roabă, ci ca copil!... (Ș-acoperă ochii și plânge năbușit.)
ȘTEFAN: Î... î... î...
OANA: Ce, măria-ta?
ȘTEFAN: Ah! ce vis frumos... ș-odată într-unul urât!... Cum mi se bate inima... apă... apă...
OANA: Apă, doamne! Bea apă, să-ți treacă!
ȘTEFAN: Oană, Oană! Vino încoa, aici... (Îi ia capul în mâini, o privește țintă și lung ș-o sărută de mai multe ori, pe păr, pe obraji, pe frunte.) Ai înțeles, Oană?...
OANA: Da, măria-ta! (Îi curg lacrămile.)
ȘTEFAN: Nu plânge...
OANA: Nu plâng... Sunt fericită și nefericită... Fericită de vis, nefericită că suferi așa de mult...
UN CURTEAN: Rareș vrea să intre cu d-a sila... I-am spus...