III

În prima noapte nu putui dormi. Vecinul meu se plimbă în lungul odăii până la miezul nopții, apoi îl auzii cum se încerca să puie zăvorul încet-încet, și către unu-două din noapte oftă așa de lung ca și cum ar fi scăpat din mâinile cuiva care s-ar fi încercat să-l năbușească. Mărturisesc că frica m-a apucat când l-am auzit că începe să vorbească: la început câte-o vorbă nedeslușită, apoi fraze întregi, la urmă mi se păru că citește și, în sfârșit, această scenă tainică se încheie cu un mare zgomot, făcându-mă să sar din plapumă. Desigur, trântise niște cărți.

Mă lungii din nou în pat, cu ochii deschiși în întunericul odăii. Câtva timp nu mai auzii nimic afară de șuietul jalnic al râului.

Nu trecu mult, și zgomotul de-alături se auzi iarăși, dar de astă dată vecinul meu mi se păru apucat de furii. Se răstea, ofta, înșira cuvinte fără înțeles, rupea și mototolea la hârtie, ca și cum ar fi smuls foi din vreo carte, îl auzii bine cum râcăi de mai multe ori niște chibrituri și dete foc la ceva care ardea repede. Se deslușea bine pălălăile supte de coșul sobei.

După acest foc, ce nu ținu decât câteva minute, el începu să se plimbe în lungul odăii, zicând cu nespusă mânie:

— Da, da, foarte bine! încă unul! încă unul! încă un dobitoc care nu știe ce vorbește! Așa le trebuie. Șarlatani! Oamenii sunt proști!

Niciodată n-am înțeles ca în noaptea aceea cum un om poate muri de frică. Vecinul meu plângea. Eu nu puteam închide ochii. Desigur, vecinul meu e nebun. Dacă zăvorul de la ușa lui ar fi crâcnit, în neștire, atins de el din greșeală, eu aș fi înghețat în acea clipă, așa cum mă aflam, c-un pumn încleștat și c-o mână pe frunte. Toate lucrurile în casă, masa, perdelele, scaunele și soba se clătinau din loc, îmbrăcau forme de monștri, de câte dihănii toate pot să treacă printr-o închipuire smintită de spaimă, și dănțuiau, și săreau, și se strâmbau la mine, ca și cum nebunia de-alături le-ar fi dat suflet și plan de-a mă cuprinde în vârtejul ei fantastic.

Inima începu să mi se bată; răsuflarea mi se împiedică de câteva ori și, fără să știu de unde mai aveam putere, mă răsturnai cu fața în jos. La ziua albă, somnul, bunul somn, mă fură cu odihna lui mângâietoare.

M-am deșteptat după amiază. Nu-mi mai era frică. Mă întremasem. Odată închipuirea liniștită, mă simțeam, ca și în ziua de mai înainte, legat de pașii acelui necunoscut.

— Nu se poate, nu e nebun. Un nebun așa de cuminte e cu neputință... Mi-e rușine mie de mine... Ce laș am fost!

Nu sfârșisem bine de mormăit aceste cuvinte, și luai niște foarfece de pe masa mea, intrai binișor în casă la vecin și, măsurându-mi depărtarea ochilor pe-o perdea de la fereastra lui, tăiai două rotocoale prin care puteam privi de-afară înăuntrul odăii ca prin două sticle de ochelari.

Toată ziua am umblat încotro m-au dus picioarele. Am jucat popice la Crasan, m-am suit pe platoul Bughii, m-am dus până la Mățău. Toate câte le admiram cu două zile mai înainte nu mai însemnau nimica. Natura mi se părea o secătură și așteptam cu nerăbdare ca noaptea să înghită farmecele priveliștilor, absorbit de aceste întrebări:

“Cine o fi acest om? De unde o fi venind? Ce fel de viață duce? Ziua liniștit și noaptea în prada atâtor chinuri... Ce om este acest nefericit?”

Pe la miezul nopții, văzând că și-a aprins lumânarea, am intrat binișor în curte.

Luna mi-era nesuferită, căci lumina din creștetul cerului să fi zis că este ziuă.

În vârful picioarelor m-am apropiat de fereastra odăii lui. Mă suii pe prispa care ocolea de jur împrejur casele și, abia respirând de emoție, îmi potrivii ochii pe cele două rotocoale tăiate în perdeaua de la fereastră.

Vedeam bine în odaia lui. Ca la un minut închisei ochii. Era o crimă purtarea mea. Spionam un om atât de bun și de liniștit. Despecetluiam o scrisoare plină de taine, care nu-mi era adresată mie. Intram hoțește într-o conștiință închisă și nefericită.

Dar când deschisei ochii, toate grijile și gândurile omenești, curate și înalte, se risipiră. O putere mai mare decât voința și cinstea mea mă țintui la fereastră.

El își lepădase bluza și vesta. Deschisese pe-o masă mare de brad două volume groase, cu figuri negre și tablouri colorate. Deslușit nu vedeam cam ce reprezentau.

La gura sobei era un morman de scrum de hârtie. Se uită puțin pe una din cărți. Citi liniștit o pagină, apoi începu să se plimbe în lungul odăii, cu niște pași din ce în ce mai largi și mai apăsați. Obrajii lui, galbeni și fără pic de viață, se deschiseră, se luminară, se rumeniră puțin, dar așa de repede, încât înțelesei că acea căldură nu le era firească, ci, ca și cum l-ar fi dogorit un foc străin de sângele lui, o gură de sobă încinsă, o izbire de soare în creștetul capului. Ochii lui, stinși și adormiți în orbitele întunecoase de sub fruntea lată și albă, se deschiseră mari, aprinși, scânteietori și începură a-i juca în toate părțile. Buzele i se dezlipiră, tremurară, apoi îndrugară câteva vorbe pe care nu le auzii.

Mersu-i închis între cele două ziduri era o goană furioasă; și nu se întorcea din mers decât numai când era aproape să se izbească cu capul de pereți.

Se opri în mijlocul casei, se frecă pe frunte. Când ridică ochii în sus, erau încărcați cu lacrimi. Dădu din mâini, ca și cum ar fi vorbit cu cineva, și zise cu dezgust și cu revoltă:

— Of! of! să nu crezi în Dumnezeu, bine, dar să nu crezi în noroc? Idiot și ateu e acela care nu crede în soartă, în soarta care te încinge cu cercuri de fier de la naștere, în soarta pe care ți-o fată oamenii și împrejurările, lumea și moravurile ei. Viața nu e liberă; viața e o sclavie și un joc de cărți; o carte fatală te prigonește zece generații întregi, dacă vitalitatea bestiei dintr-un neam nu se curmă mai degrabă!

După aceste cuvinte făcu de câteva ori pe nas “hî-hî” și se așeză pe un scaun de lângă masă, își cuprinse tâmplele în mâini, plecându-se pe-o carte.

Înmărmurisem privind și ascultând fără să înțeleg nimic din câte vedeam și auzeam.

După ce întoarse câteva foi, o mână îi căzu moleșit și greu pe tomul de alături și începu să plângă ca un copil. Lacrimile îi picurau una după alta, repede ca o ploaie caldă, pe foile cărții, până când, nemaivăzând, desigur, rândurile, se sculă de la masă, oftă adânc, ca și în noaptea trecută, și îngână cu ochii în sus, ca și cum ar fi fost o femeie care se roagă la icoană:

— Dar eu tocmai așa am făcut, tocmai... Tuburile n-au răsuflat. Sângele a avut tocmai căldura unui om pe deplin sănătos... și sânge mai curat ca al meu era cu greu de găsit... Nici-o boală n-am avut care să-și fi vărsat și plămădit în el elementele morții, acele milioane de atomi vii care se revoltă și tulbură și înfrâng tainica goană și primenire a vieții... Aș vrea să-mi dovedesc mie însumi că am greșit, numai astfel poate mi-aș birui lașitatea și mi-aș zdrobi viața ca pe-un pahar din care ai băut până te-ai îmbătat și nu mai ai ce bea...

Și începu iarăși să se plimbe. De astă dată obrajii lui erau un amestec de galben, alb și vânăt. Mi se păru că tremură. După câteva învârtituri prin odaie, se repezi la cartea pe care citise, o zvârli cu scârbă de pe masă, o mototoli, îi smulse foile, răsuflând pe nas așa de puternic încât îl auzii cum auzi din depărtare un cal speriat.

Adună toate foile, le îndesă în gura sobei, aprinse un chibrit și le dădu foc. Casa se lumină de vâlvătăi. El, după ce arseră cele din urmă petice, se întoarse la masa de lucru și zise cu mulțumire rea:

— Da, așa le trebuie! încă unul care nu știe ce spune! Încă unul care nu se mulțumește pe ce știe și scrie volume întregi despre ce nu știe și nu-i este dat să știe !

Poate că erau trei ceasuri după miezul nopții. Luna scăpătase mult la vale. Mi-era răcoare, dar nu-mi venea să părăsesc locul de pândă.

Era obosit; sta adus de mijloc, întors cu spatele la mine și rezemat în mâini de masa albă. După câteva minute de gândire se duse la un geamantan; îl deschise; scoase o cutie; se așeză pe un scaun; aruncă un picior peste celălalt; puse cutia pe masă; o deschise; luă din ea o lupă și un cuțitaș de oțel; își sumese mâneca stângă până-n cot; își rezemă vârful cuțitului de pulpa mâinii și zise liniștit:

— Desigur, sângele meu n-a fost bun. O moștenire de la moși, de la strămoși, un faliment de sânge pe care l-am primit în vinele mele fără să știu, fără să vreau și fără ca ei să fi știut și să fi vrut.

Cum sfârși aceste cuvinte, apăsă cu mâna dreaptă pe plăselele negre ale cuțitului, a cărui limbă subțire și sclipitoare îi pătrunse carnea. Când îl trase în sus, sângele țâșni, îi alunecă la vale înroșindu-i cămașa strânsă ca un covrig în jurul cotului.

Și privea liniștit. Pe mine m-apucară niște fiori reci de-a lungul spinării. Văzând cum picura sângele de la cot la pământ, îmi simții ochii calzi de lacrimi. De osteneală și de spaimă îmi veni amețeală. Închisei ochii și zguduii puțin cele două vergele de fier, de care mă înhățasem să nu cad.

Când mă desmeticii, dădui să privesc prin rotocoalele din perdea, dar nu mai văzui nimic. Clipii din ochi. Mă frecai bine pe frunte, în casă era lumină și totuși nu mai văzui nimic.

Deodată, începui să tremur. Două fâșii de ger mi se strecurară prin amândoi ochii. Tocmai în dreptul lor întâlnisem o altă pereche de ochi care scânteiau ca doi ochi de pisică, uitându-se adânc într-ai mei. Eram prins. Mă simțise. Și îl auzii că râde, zicându-mi:

— Nu e așa, vecine, că sângele meu e roșu și bun? Nu e așa? Un mort, dacă, printr-o minune, ar fi râs și ar fi vorbit, n-ar fi râs și n-ar fi vorbit mai rece, mai uscat și mai sinistru ca acea fantomă neagră care-mi bătu în geam.

Am rupt-o la fugă. Pe la poartă mi s-au tăiat picioarele și abia m-am târât, câțiva pași, pe malul șanțului de la șosea.

Răsăritul bătea în profir. Cocoșii cântau, lipăind din aripi. Brâiele de mușcele se zăreau într-o lumină leșioasă. Râul Târgului venea cu șuietul său din depărtare. Iarba era udă.

Poate că de frig, ori de frică, adormii și nu mă deșteptai decât numai la scârțâitul asurzitor al unui car încărcat cu scânduri, coborând de la herăstraiele din Rucăr. Soarele era sus.

Vegheasem toată noaptea în picioare; nu mâncasem; mă dureau coastele; mi-era frig; răcisem; amețeam. Mă prinseră frigurile.

Intrai în odaia mea. Mă tolănii pe pat. Unde picai, acolo adormii. Cât oi fi dormit nu știu, dar visam că se făcea că un prieten, cum arar se mai găsesc pe lume, mă mângâia pe frunte și pe mâinile mele înghețate.

Mă deșteptai. Deschisei ochii și rămăsei încremenit cu ochii țaglă, așa cum eram, trântit de-a curmezișul patului, cu gâtul strâmb și cu vinele de la gât supuse. Vroii să strig. Căscai gura, dar n-auzii nimic, în fața mea sta nemișcat acel om necunoscut. Privirea lui mi se părea că mă judecă, mă osândește și mă execută.

— Nu fi copil, n-ai de ce să te sperii, îmi zise el blajin și mă potoli. Ai dormit în șosea; ai răcit; o să-ți treacă; nu e nimic; de tot te poți lecui, afară de dezgust și de îndoială.

Și văzând că dau să vorbesc fără a izbuti, îmi luă o mână într-ale sale, mă mângâie, apoi începu să-mi vorbească, zâmbind:

— Am să-ți dau o sticlă de vin; s-o bei toată, să mănânci bine ș-o să-ți treacă. Sunt doctor, adică am învățat medicina și nu mai cerc să vindec pe nimeni. Deseară ai să afli tot ce ai vrut să afli. La toate am fost osândit pe lume, dar să mă creadă oamenii și nebun, după ce sunt nefericit, ar fi mai mult decât mi-este dat să rabd și să tac.

Mi-aduse o sticlă de vin, pe fundul căreia se vedeau mănunchiuri de țintaură.

Și plecă. Am băut tot vinul. M-am dus la birt; am mâncat zdravăn, m-am rătăcit de-a lungul râului până la podul care taie aproape pe la jumătate calea dintre Câmpu-Lung și Nămăești. Țărancele, cu fotele roșii și cu cămășile albe, sumese într-un șold, nălbeau pânzele, copii desculți și numai în cămăși groase și ridicate până la burta lor, doldora de prune și de mere, bălăceau prin șuvițele de apă ce se coteau din matca râului iarăși în matca lui.

Eu băteam cu bastonul pietricelele și mă gândeam cum, fără de voie, furam tainele unui suflet atât de bun ca al vecinului meu.

Morile vuiau de-a lungul apei, vânturând prin spițele lor late talazurile limpezi și clăbucite de spumă. Pivele își bocăneau cracii groși și grei, bătând, ghemuind și strivind abalele.