Share on Twitter Share on Facebook

IX

Se crapă de ziuă. O fășie de lumină, ca un brâu de argint, se întinde spre soare-răsare. Codrii fumurii parcă plutesc în depărtare și ogrăzile sunt albe de zăpadă.

Sultănica gâfuie, scoțând, pe gură și pe nas, aburi groși ce-i cărunțesc părul și genele. Picioarele i să scofundă până la glezne. Nasul ei e roșu-vânăt. Lacrămile i-au înghețat pe obraz. Se luminează. Ea vrea să meargă mai iute și cade. Să scoală repede și iarăși cade.

Speriată, privește în toate părțile. Să tăiase în gheață. Câteva picături de sânge căzură pe zăpada albă.

Un vânt ușor scutură, din rămurile pomilor, o puzderie de ninsoare.

Sultănica apucă o pârtie acoperită cu zăpadă măruntă, ce sare ca praful sub pașii ei pripiți. În dreptul morarului, pune capu-n pământ, furișând o uitătură numai cu coada ochilor.

Un mârâit de câine o face să tresară ș-un țipăt de gâscan i-aruncă inima din loc. Își încordează puterile ș-o rupe la fugă. Case, plute bătrâne, troieni cât dealurile, ogrăzi de pruni, toate fug și s-afundă în urma ei. Într-o clipă trece podul de peste Râul Doamnei. Nu s-ar mai uita înapoi s-o poleiești cu aur.

A ajuns acasă. Lăbuș, câinele curței, cu păr ca de lup, începe a lătra ș-a se gudura pe lângă dânsa.

Sultănica pune mâna pe clanță, dar nu îndrăznește nici să deschidă, nici s-o tragă înapoi, arsă de ger.

Pielea degetelor i se prinse de clanță.

– O nălucă, mamă, a sfântului Niculae m-a făcut să alerg, să caz, țiindu-mă întruna după acel moș cu barba albă, în sfintele odăjdii...

Bătrâna, cu frica Domnului în sân, crezu. Să sperie văzându-și fata sângerată. Îi legă mâna în cârpe curate. Nu știa ce să mai facă ca s-o oprească din plâns.

Atât odor mai are Stanca. Atâta nădejde. În fața ei vede pe Kivu, vede belșugul d-odinioară, zilele senine și nopțile petrecute pe prispă afară. În fața ei vede căminu-i cum era când era. O durere d-a Sultănichii îi curmă viața ce abea se mai ține într-o ață. Un dar, o înduioșare, când se zugrăvește în chipul fetei, face pe bătrâna, deși veștejită și uscată ca o frunză de brumar, să-și învieze în adâncul ei ceea ce a simțit când a dat ochii cu Kivu pentru întâiași dată.

D-ar fi după gândul ei, Sultănica, “plăpândă și frumoasă ca o cocoană”, ar trebui să fie și mai și decât nevasta arendașului. I-ar da calești cu telegari, poștalioane cu opt cai bidivii și câte-n lună și-n soare. Da' s-ar robi turcilor, numai s-o știe bine. Și când să gândește că nu poate nici pe sfert de sfert din ce ar dori, îi vine să se dea cu capul de pereți, să intre în pământ de vie.

– Odorul mamei, odorul mamei! îngână mama Stanca, legănând capul fetii pe peptul ei măluros și mort.

Sultănica sughiță. Pe umerii obrajilor îi joacă și se schimbă două pete ca niște nisfele de rumeneală. Privirile-i ascuțite, scăpate din umezeala ochilor, trec prin geamuri și să îneacă în zarea zilei. Gura-i pare mai mare ca de obicei, mai răsfrântă. Buzele, aprinse, le simte calde de sărutări. Sfârcurile urechilor îi ard. Părul e mototolit supt marama ce cade pe spate. Rochia, sucită pe trup. Năjițele opincelor, dezlegate. Se pipăie. Își încheie cămașa la gât. Clipește zorit. Ș-ascunde ochii în umărul osos al mamei Stanchii.

Dacă ar putea să se arunce la picioarele mă-sei! Să-i sărute tălpile și să mărturisească tot...! Dacă s-ar arunca în râu...? Dac-ar lua lumea în cap și ș-ar perde de urmă...?

– Odorul mamei, odorul mamei! îngână mama Stanca, legănând capul fetei pe peptul ei măluros și mort.

Pe Sultănica o tăie această mângâiere curată. Sări din brațele mă-sei și s-aruncă în pat, cu fața într-o pernă, coprinsă d-o jale cu lacrămi cari ard pe unde pică.