V

S-auzea, în depărtare, chiuit de danț și pocnete de pistol la nea Nicola Grecul.

Vântul vuia de te lua groaza. Măzărichea răpăia în fereastra mamii Stanchii.

Sultănica ridică capul din poala mă-sei. Se alipi de bătrână. O cuprinse pe după gât cu brațele rumenite de dogoarea focului și privi lung în chipul ofilit al bătrânii.

Buzele mamii Stanchii tremurau. Multe îi treceau prin cap și multe prin inimă când grecoteiul se desfăta.

– Mamă, mamă, grăi bătrâna, moș popa, când spune din Vanghelie, cică să rabzi și iar să rabzi... Așa e, părințele... așa e... că Mielușelul Domnului a răbdat scuipat, bătaie și răsticnire... Dar când mă gândesc la răposatul ș-auz chiuitul cațaonului, mă podidesc lacrămile, Sultănica mamii, și blestem din suflet, doară de l-o ajunge mânia Domnului!

Sultănica strânse vătraiul de-i zbârnâi în mână.

– Nu mai pot, grăi iar bătrâna, nu mai pot să-mi târăsc zilele, când mă uit la tine și nu știu pe ce mâni o să cazi... Aveam și noi, pe vremea Kivului, rod și vite cu duiumul; pătulele gemeau de pline; bătătura nu mai încăpea de vite și lighioi. Mugeau de zguduiau casa vacile. Și ce te pomeneai că se aruncau pe răsfăț. Rupeau pământul cu fuga, de la un gard la altul, cu coada în sus, cletănată ca o măciucă. Șase argați nu le da de cap până nu se potoleau de bunăvoie și nu cătau spre obor, dând din cap și băgând limba și p-o nare, și pe alta. Bietul tat-tău se uita mândru la bogăția lui cinstită. Parcă-l văz, c-o mână în șerparu-i civit, alergând de colo-colo. Ce hărnicie de om! Tot satul nu-i ținea piept. Când punea mâna pe plug, trosneau coarnele. Când da cu sapa, intra cu muchie cu tot. Coasa în mânele lui rădea ca briciul. Tu erai mică și nebunatică. Cum te zărea că-i ieși înainte, cu mănușițele pline de noroi, creștea inima în el și se topea d-a-n picioarele.

– Bietul tata!...

Focul pâlpâia în gura sobei. Mușcelele alburii abia se mai zăreau prin geamuri.

– În toiul verii, îndată ce venea rupt de osteneală, ne ospătam bine, apoi ne odihneam pe prispă. Pe tine te-așeza ca p-o laiță pe genuchi, și te juca, și spunea, și râdea, și tu-i băgai mâna în barbă. Uite așa ne-apuca miezul nopții. Îl luam cu d-a sila la culcare. Auz ș-acum glasul lui: “Să mai stăm, fă Stancă, fă, că parcă mă-ngraș când mă uit la voi!” Era rai, nu viață, până să pripăși, ca pomojnic, pe plaiurile noastre, iuda de cațaon. Și-a sosit într-un ceas rău. Lăcuste erau, secetă era, vitele boleau și mureau p-un capăt. Dar ce să mai îndrug Sultănica mamii... Într-un an, a făcut ce-a făcut, lipitoarea, l-a băgat în judecăți și l-a lăsat sărac lipit. Kivu era iute ș-avea ș-un beteșug de tuse. S-a luat la contră și, de mâhnire, s-a-nbolnăvit. Când ș-a dat sufletul, mă strângea de mâni ca c-un clește și te chema, ars d-un foc nestins. “Încă doi ani... Să nu vă las pe drumuri”... a zis și i-am închis ochii.

Pe mama Stanca o podidiseră lacrămile; curgeau picături mari pe vatra de cărămizi calde, și de unde cădeau se ridicau aburi înghițiți de gura sobei.

– Nu mai plânge, mamă, zise Sultănica sărind în sus. Îi dau foc... să arză ca șoarecii... Doar nu s-au stins toți ai Kivului!

Mama Stanca îngheță văzând pe Sultănica năprasnică la corp și cu ochii ca doi cărbuni aprinși. După câteva clipiri dese, zise cu mare evlavie:

– Fă-ți cruce, fata mea, fă-ți cruce, avuseși un gând rău... Necuratul a trecut pe lângă noi...

Bătrâna șopti de trei ori, plecând fruntea în jos: “Numele Tatălui, ș-al Fiului, ș-al Sfântului Duh, amin”.

Se liniștiră. Sultănica aruncă o buturugă în sobă. Bătrâna turnă untdelemn în candelă și-și șterse pe frunte deștile atinse de paharul ce ardea la sfintele icoane.

– Am să-ți fac o rugăciune, mamă. Iacă, astăzi fuse S-tul Niculae, vreau și eu să-ncerc mila cerului. Să stau la privighere până la cântatul cocoșilor d-a treia oară. Poate să ne arunce cuviosul Niculae vro pungă cu bani, că văduva din carte avea trei fete, și pe câtetrele le-a căpătuit...

Mama Stanca, cu tot amarul de care era covârșită, zâmbi.

– De, maică, s-a cam umplut lumea de rele, d-aia și Milostivul nu mai face minuni. Ei, odinioară a fost cum a fost, dar acum e prea de tot... O să ne apuce judecata d-apoi... O să plouă foc și pucioasă... Și îngerii Atotțiitorului vor buciuma: "Sculați, morți, din morminte!... " Domnul ș-a întors fața de la noi, păcătoșii...

– Să-mi încerc și eu norocul...

– Bine, Sultănico, fie ș-așa, răspunse Kivuleasa și, făcând trei cruci căpătâiului, să vârî în plapămă.

Mama Stanca sforăia dusă. Din vreme în vreme ofta, înghițind în sec.