Scena VIII

Cei de sus și LUCA ARBORE.

ȘTEFĂNIȚĂ: Pe unde ai fost, Arbore?... Ești bine?... N-ai auzit nimic? Adică ce s-auzi?... Ești bine?...

ARBORE (vesel): Măria-ta mă cercetează?... Oh! bunul meu domn! (Îi ia mâna și i-o sărută. Ștefăniță se întoarce cu spatele la el.) De se posomorăște cerul, plămădește bogățiile, de iese soarele, cresc bogățiile!

ȘTEFĂNIȚĂ: De ce n-ai stat pe lângă mine?

ARBORE: Nu voiam să turbur petrecerea măriei-tale... Am colindat codrul... După ce m-am despărțit de Cățeleanu, am numărat șiragurile de brazi... Voiam să uit...

ȘTEFĂNIȚĂ: Ce?

ARBORE: Că nu-mi răspunseși azi-dimineață...

ȘTEFĂNIȚĂ: O! buciumați, măi... buciumați... mort d-ar fi...

ARBORE: Cin să fie mort? (Mirat.) De ce lăsați capetele în jos?... S-a întâmplat ceva? Și cui?... Nu văz pe Petrică, și Baloș, și Hrană... Încotro au apucat?... P-aici?... De ce nu vin?... Buciumați, mă, cu toți dodată... Trotușene, ce s-a întâmplat?... Cărăbăț, taci și gâfâi ca la război înainte d-a începe bătălia... (Se uită la toți.)

LOGOFĂTUL TROTUȘANU: Zădărnicia zădărniciilor și toate sunt zădărnicii...

ARBORE: Nu pricep...

VORNICUL CĂRĂBĂȚ: Bine-ar fi...

ARBORE: A! a!... Nu se poate...

ȘTEFĂNIȚĂ: Ce nu se poate, Arbore?...

ARBORE (caută cu ochii): Bătrân, neghiob, măria-ta... Nici pe copiii mei nu-i văz... A! nu, nu!... Ei, ca totdeauna, cei dintâi la năvală, cei din urmă la încetare... Cătălin... (Mișcare între boieri.) Ce vă turburați?... Cătălin... (Se uită la boieri.) S-a luat după mine și m-a întrecut, Toader după Cătălin, și-o să-l întreacă. Nichita după Toader, și o să le iasă în frunte... Cătălin merge fluierând pe muchia prăpastiilor... (Se uită la boieri.) Toader, și pe funie... Nichita p-o muchie de cuțit... (Tresărind.) În codrii noștri nu e fiară pe care să n-o răpuie, nici întunecime pe care să n-o pătrunză... Mai ușori ca fulgul și mai tari ca oțelul... Nu e așa, măria-ta... că i-ai văzut în Muntenia pân la Târgușor...

ȘTEFĂNIȚĂ (se reazimă d-un brad și-și întoarce capul): Da, da...

ARBORE (simțind începutul unei temeri): Nu-i așa, Cărăbăț... că... tu... i-ai învățat meșteșugul...

VORNICUL CĂRĂBĂȚ: Da, da, voinicii tăi deschid pârtii printre dușmani ca-n zăpada moale... oh!...

ARBORE: A! iată o ceată care s-apropie... (Se uită spre dreapta.) Ce păcatele, m-au lăsat ochii! S-a oprit... se despart... Trei au apucat întâi... Ceilalți, care duc ceva pe umeri, au rămas mai la urmă... E Petrică... și Baloș... și Hrană... (îndoială-i crește.) Toți, Baloș?... Petrică, toți?...

PÂRCĂLABUL PETRICĂ: Aproape toți...

ARBORE (emoționat): Cine lipsește?

SPĂTARUL HRANĂ: Unul, numai unul, și parc-ar lipsi o mie! (Hrană lăcrămează.)

ARBORE (îndurerat): U! u! Toaaader! Nichiiiita! U! u! (S-aude răspunzându-i din codru: u! u!...) Mi-a înțeles glasul!... E Nichita!... Ah! sunt ei! (Se repede la Ștefăniță.) Crede la un bătrân, măria-ta!

ȘTEFĂNIȚĂ (muncit și concentrat): Așteaptă... Nu e nimic, Arbore...

ARBORE: Crezusem... Dar nu crezusem nimic... Vin grămadă... Duc un vânat pe umeri...

ȘTEFĂNIȚĂ: Un vânat...

ARBORE: Prea vin încet... Măăă, aici sunt tătarii, porniți ca la bătălie!... E cine să-mi închiză ochii, pustii de ochi se umezesc de bucurie.. (Se șterge la ochi.) A! Nu văz pe Cătălin! Doar Toader și Nichita... Oh! bătrân nesocotit!... Trebuie să vie mai la urmă... (Se uită la boieri și-i vede încremeniți cu ochii în jos.) Ce?... (Intră Toader și Nichita și pun la pământ o năsălie de cetini. Ștefăniță tresare și încleștează pumnii.) A! tustrei?...

NICHITA: Da, tată, tustrei... Iacă p-al treilea... (Izbucnește în plâns.)

ARBORE (cu spaimă): Rănit?

TOADER (plângând): Mort!

ARBORE (zdrobit de durere): Ah! Doamne, ce ți-am făcut și ce mi-ai făcut?

ȘTEFĂNIȚĂ: Cine? Eu?

MOGHILĂ (încet și aspru): Ce faci?

ARBORE (își rupe încheietorile de la gât): Aer! aer!... E adevărat?... Nu face nimic, Toadere! Nu face nimic, Nichita!... Nu face nimic, măria-ta!... Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului (Ștefăniță tresare) în veci binecuvântat!... Mie mi s-au dus brațele și ochii, măriei-tale cea mai tare platoșe de oțel și-un ostaș drept credincios... D-acum soarele va arde capul meu... pe ploaie și pe viscol nul voi acoperi... până voi închide ochii și se va deschide pământul!... Adevărat c-a murit?... Și nu plâng... Uitați-vă la mine, că nu plâng, că nu pot să plâng!... Împrumutați-mi lacrămile voastre să plâng la capul lui Cătălin al meu!... O lacrimă... numai una! Ah!... (Cade grămadă. Boierii plâng.)