Scena II

DOAMNA TANA și NICULINA.

NICULINA (intră prin fund): Doamna plânge?... O!... buna noastră doamnă!... Cine să fi fost așa de păgân ca să-ntunece pe cea mai strălucită stea de pe cerul Moldovei?... Domniță, plângi?... De ce?

DOAMNA TANA (ștergându-se la ochi): Mă gândii l-alde părinți... la Neagoe Basarab și la Despina-doamna... Cum stau lungiți în mănăstire, cu fața în sus, liniștiți, în tihnă, mi s-a părut că-i aud vorbind: Tu dormi, Despino? Da, doamne! Dar tu? Și eu dorm lângă tine, că mult te-am iubit... Ș-așa, răscolind trecutul, simții că mă îneacă lacrămile binefăcătoare...

NICULINA: Auzii și pașii cuiva... Cine fuse?

DOAMNA TANA: Ștefăniță...

NICULINA: Domnul?... A!...

DOAMNA TANA (o privește lung): Ce fac fetele?

NICULINA: Lucrează și vorbesc.

DOAMNA TANA: Ce vorbesc?

NICULINA: Vorbesc încet, că nu le-auzi... Câteodată oftează și privesc furiș la Oana, care toarce ș-amestecă fuioarele de in cu cele de lână...

DOAMNA TANA: O! biata Oana!... Și de ce veniși, Niculino?

NICULINA: Mă cere taica până mâine...

DOAMNA TANA: Până mâine?... Du-te... Postelnicul Șearpe e un om întreg la minte, știe ce face... Să nu mă uiți, Niculino...

NICULINA: Până mâine?

DOAMNA TANA: Și un te duci?

NICULINA: La tușa...

DOAMNA TANA: Și când vei fi departe, departe, să te gândești la mine...

NICULINA: Departe?... Cât ai arunca cu săgeata de două ori, atât e de la castel până unde mă duc...

DOAMNA TANA: Du-te și trimite-mi pe Oana... Să te sărut... (O sărută și-o trec lacrămile.)

NICULINA: O! iar?

DOAMNA TANA: Mi-adusei aminte de sor-mea Ruxandra... Eram mici și puneam mâinile cruce pe piept, și ziceam: Eu seamăn cu mucenica Barbura, și ea: Eu seamăn cu sfânta împărăteasă Elena. Încă o dată...

NICULINA: Da, dar să nu-ți mai aduci aminte de nimic... (O sărută și pleacă. Doamna Tana se uită după ea.)

DOAMNA TANA: Ah!