Nu e voie!
Se pare că la Facultatea de Teologie Ortodoxă a apărut o erezie.
Sunt student în anul I la teologie pastorală și am deschis ușa să intru în amfiteatru căutând cursul de patristică. Și scena la care am fost martor mi-a tăiat răsuflarea. În loc să văd băncile pline de studenți pe jumătate plictisiți care așteaptă cursul, amfiteatrul era gol iar pe scenă se petrecea ceva ce semăna cu un ritual: o femeie corpolentă, înveșmântată în ceva ce semăna cu o togă sau cu un hiton antic, așa cum se văd personajele antice în iconografie; femeia avea un sân scos afară. În față, îngenuncheat pe un suport, sta un băiat. Băiatul era cam de vârsta mea, student cred că era și el, îmi părea familiar cred că l-am mai văzut într-o pauză. Era ca într-o poziție rituală: era poziționat cu buzele în dreptul sfârcului femeii care, în chip de preoteasă, ținea o icoană cu Maica Fecioară în mână.
Am fixat pe băiatul care ținea în gură sânul matroanei. Eram înfiorat, probabil și el, de erotismul scenei, dar la un moment dat el și-a revenit cumva și cu mâna a atins sânul și a căutat să și-l potrivească în gură, așa mi s-a părut.
Atunci preoteasa l-a lovit peste mână, a trântit icoana cât colo, s-a retras cu un strigăt și cu un gest teatral și-a acoperit sânul enorm și puțin lăsat, și-a îndreptat mâna acuzator și teatral către elevul îngenuncheat care era de-acum înspăimântat:
— Să nu îndrăznești ! Nu e voie!
— Dar… a încercat, băiatul, voiam doar să…
— Nu e voie! a strigat preoteasa.
Băiatul plecase capul, rușinat.
— Nu e voie să vorbești! Nu e voie să atingi!
Urla și se învârtea și de unde era deja corpolentă, grasă și înaltă, parcă crescuse într-o arătare și mai mare, gigantică, și își acoperea sânul și își strângea cordonul iar eu m-am retras.
Am alergat într-o suflare și l-am întrebat pe părintele profesor care mi-a spus:
— De, tată, cuvântul Evangheliei e unul, dar ele spun că e discriminare…
— Discriminare la ce?
— Că ar trebui să aibă și femeile dreptul de a fi preotese, că #metoo, că internetul. Au venit și aici și au făcut demonstrație, cu Europa, cu astea. Că suntem arhaici, că ar trebui să ne modernizăm. Ce să zic? Ținem și noi cum știm rosturile bisericii de mii de ani, acum ne atacă toți ca pe sfinții mucenici. Dar Dumnezeu e unul și El pe toate le vede.
Mi s-a părut extrem de interesant. M-am documentat. M-am retras într-un colț, am deschis telefonul și-am căutat peste tot, pe facebook, pe insta, peste tot. Am găsit niște pagini, într-adevăr, e o mișcare
Am încercat să aflu ce îi motivează. Parcă îmi și vedeam subiectul de doctorat, prima mișcare reformistă modernă desprinsă din trupul bisericii milenare răsăritene. Am vrut să o prind pe preoteasă să o intervievez. Mărturisesc că o văzusem deja și cum, mic detaliu personal, să mă iertați, am fost mereu atras de femeile mari și corpolente. Am recunoscut-o deci imediat. Am abordat-o pe culoar, era multă lume, erau înscrierile, studenți noi, boboci, nou-veniți, hărmălaie.
Am tras-o de mânecă dar se înghesuiau toți nou-veniții printre noi spre secretariat și eu a trebuit să mă lipesc cu spatele de perete.
— Ce? a strigat. Nu aud!
— Doamnă, mă pregătesc pentru un studiu asupra mișcărilor religioase alternative și aș vrea să vă iau un interviu, i-am strigat peste rândul de trecători care se îmbulzeau.
Avea ochi frumoși, am privit-o în ochi pentru prima dată. A mișcat buzele, a dat să spună ceva.
— Nu e voie, a strigat și ea peste rândul de trecători, îndepărtându-se.
— De la cine nu e voie, doamnă? am întrebat.
— Nu e voie! a repetat ieșind pe ușa facultății.
