În neoiobăgie
Anii 1864—1866 au fost luna de miere a liberalismului ideolog al celor de la '48. Constituția politică belgiană, una din cele mai liberale din Europa, a fost introdusă în țările românești. Câte speranțe frumoase — și în scurtă vreme cât de crud înșelate! Chiar de la început s-a văzut că nu merge, că nu merge deloc. S-a arătat, după cum ar fi fost ușor de prevăzut, că mașina e schiloadă, că nu poate funcționa, că pe bazele economice și politico-sociale întocmite producția nu poate înainta, că se periclitează multe și puternice interese.
Țăranul, declarat liber, stăpân pe persoana sa, pe proprietatea și munca sa, a înțeles să uzeze de această libertate spre a-și munci înainte de toate propriul său pământ, așa de neîndestulător și de așa proastă calitate, ca să scoată de acolo satisfacerea neînsemnatelor sale nevoi. Numai întru cât îi rămânea vreme de prisos înțelegea să se mai angajeze și la alții, și asta pe ales, unde și cum i-ar fi convenit mai bine. Marii proprietari și statul riscau să întâmpine cele mai formidabile greutăți în cultivarea moșiilor.
Măsurile indirecte de constrângere pentru a sili pe țăran la muncă nu erau încă bine statornicite și desfășurate; contractul agricol. în toată frumusețea lui și în toate culorile lui schimbătoare, nu apăruse încă: ne aflam doar la începutul acestui regim economic. Arvuna de un pol dată de cu iarnă ca să asigure o muncă de doi poli la vară s-a impus de la primii pași, pentru că țăranul, deși nu ieșise încă bine din gospodăria naturală, avea nevoie de bani pentru biruri, pentru ratele răscumpărării clăcii și pentru alte nevoi. Dar țăranul lua arvuna și la primăvară se ducea să-și lucreze pământul său, chit că pentru arvună [o] să lucreze în timpul ce-i va prisosi; ori se ducea să lucreze unde găsea mai convenabil, chit ca arvuna s-o plătească în bani cu procente. Cum puteai să-l aduci cu sila la muncă pe el, om liber? Să-i faci proces și să-l condamni la daune? Dar chiar câștigarea procesului ar fi fost o slabă mângâiere, pentru că un proces durează și până atunci grâul s-ar fi scuturat de zece ori. Condițiile noastre fizice și climaterice cer muncă intensă în timp scurt. Cum să-i ceri țăranului, om liber și stăpân pe munca sa, ca tocmai vremea cea mai urgentă să lucreze lanurile boierești, iar numai în timpul prisosit să-și zgârie și pământul propriu? La acest rezultat nu se putea ajunge pe baza dreptului comun:
Codul Napoleon presupune pe lucrător ca vânzător liber al mărfii sale, care este forța sa de a munci.
Atunci ce era de făcut? Trebuia un corectiv grabnic, și el a și fost găsit acolo unde trebuia căutat; la stat, în intervenția statului. Numai statul, cu puternica lui organizație, era în stare să readucă pe fostul iobag ca muncitor pe moșiile boierești. Dar țăranul e om liber, egal cu toți ceilalți înaintea legii, stăpân pe munca sa! Dar când oare interesele economice profunde ale claselor dominante s-au oprit în fața unor asemenea fleacuri?
Se înțelege, cererea de intervenție era și atunci motivată prin acele argumente fariseice pe care din vremea aceea le auzim mereu. Țăranul e leneș, bețiv, deprins cu biciul, nu pricepe libertatea. nu știe să se folosească de ea. Și mai ales țăranul e ignorant, incult; ăsta e cel mai mare cusur al lui: nu-și pricepe nici propriile interese și astfel pune în primejdie și interesele sale, și pe cele superioare ale statului. Negreșit, dacă țăranul ar fi fost om cult, luminat, ar fi muncit moșiile boierești; dar, așa incult și ignorant, se încăpățâna să-și muncească pământul propriu. Intr-un cuvânt, țăranul e un minor și, ca atare, trebuie supravegheat. Doar nu veți susține ca un copil de zece ani să fie lăsat de capul lui, să fie tratat ca cetățean liber, egal înaintea legii etc. etc.
Deci statul trebuia să intervină. Și statul a intervenit și rezultatul acestei intervenții a fost: prima lege de protecție a muncii (!?), prima lege excepțională menită să readucă și să consfințească relațiile de producție iobăgiste pe tărâmul constituționalismului belgian-occidental în țară la noi.
Ca să ne dăm seama cam ce înseamnă această primă lege de protecție a muncii, trebuie mai întâi să vedem care sunt caracterele esențiale ale iobăgiei. Acestea sunt mai cu seamă trei.
Primul e fixarea locuitorului de pământul proprietarului. Această fixare e un semn distinctiv al iobăgiei, servajului; în rusește ea a dat chiar numele servajului întreg: krepostnicestvo. Și românul știe perfect aceasta când prin fixarea către pământ, prin lipitul pământului, caracterizează cea mai cumplită sărăcie a plugarului: sărac lipit pământului.
Al doilea caracter distinctiv al iobăgiei este munca silită, în deosebire de munca liberă din epoca salariatului.
Al treilea caracter e felul special al relațiilor de producție și al relațiilor de exploatare dintre stăpâni și lucrători, e forma exploatării. În epoca salariatului, exploatarea e bazată pe bani: stăpânul cumpără forța de muncă a muncitorului și îl pune să reproducă o valoare mai mare decât cea plătită, de aici câștigul stăpânului. În epoca servajului, exploatarea se face în natură, în obligații naturale: dijme, rușfeturi, fel de fel de servituți, obligații de muncă cu palmele, cu carul, fel de fel de tributuri în natură din gospodăria țărănească: ouă, pui, mușchi de porc; iară când există încă industria casnică, pânzeturi etc.
Acestea sunt cele trei caractere mai ales esențiale și distinctive ale iobăgiei. Vom vedea îndată cum chiar prima lege de protecție a muncii realizează în bună parte iobăgia și în fond, și în formă.
Înainte de toate trebuie observat însă cu tot dinadinsul că prima condiție esențială a servajului — legarea de pământ — a fost realizată întrucâtva chiar prin împroprietărirea de la 1864, și anume prin inalienabilitatea pământului. Având o bucată de pământ inalienabil, vite, plug, țăranul e legat din tată în fiu pe vecie, e lipit satului său; iară pământul lui fiind și insuficient e robit și moșiei proprietărești.
Acesta e adevăratul scop și înțelesul adânc al stabilirii inalienabilității pământurilor țărănești.
Se înțelege, de formă se dădea altă explicație. Nu mă îndoiesc că mulți au dat-o în toată sinceritatea. Și astăzi încă cei mai mulți cred că inalienabilitatea a fost introdusă ca o măsură de pază împotriva neprevederii și prostiei țăranului, care altfel ar putea să se proletarizeze; și iată o jumătate de veac de când clasele noastre dominante se tem strașnic de proletarizarea țăranului. Bineînțeles că se tem numai din solicitudine. obișnuită dealtfel, pentru interesele lui — săracul de el! —, căci suntem doar frați de aceeași nație.
Dar inalienabilitatea a stabilit numai în mod incomplet prima condiție a iobăgiei, pentru că, deși țăranul e în adevăr legat de pământul său, fiul său însă și alți membri ai familiei sale pot merge și aiurea să caute de lucru; ba însuși țăranul, în vremea ce-i rămâne liberă. s-ar putea duce la muncă unde i-ar conveni mai bine. Legea din 1866 remediază acest neajuns grav pentru proprietar și restabilește de-a binelea toate condițiile esențiale ale iobăgiei.
Astfel, chiar de la început, articolul 2 sună:
„Numai comuna respectivă poate să legalizeze tocmelile locuitorilor de sub jurisdicțiunea sa; ea poate să legalizeze tocmeala și a unui locuitor străin, dar numai când acesta ar înfățișa un certificat din partea comunei în care locuiește doveditor că el este liber de a săvârși asemenea tocmeli”.
Sper că e destul de clar sensul grav al acestui articol. Nici un locuitor de acum înainte nu mai poate munci nicăieri în țara românească decât dacă are învoirea autorității comunale de care depinde. Or, autoritatea comunală. după obiceiul pământului, e însuși boierul în persoană. Astfel că locuitorul nu mai poate lucra decât pe moșia boierului, afară de cazul când acesta îi dă voie să lucreze aiurea. Acum legarea de pământ este completă, căci cu învoirea stăpânului putea să lucreze omul oriunde, nu numai pe timpul servajului, dar și când era în robie autentică.
Cu împlinirea celui de-al doilea caracter esențial al iobăgiei — munca silită — se însărcinează aceeași lege prin articolul 13 (număr fatal) și articolul 14. Art. 13 sună astfel:
„Primarii sunt datori, prin ajutorul consilierilor comunali, vătășeilor, dorobanților, secretarilor, să îndemne pe muncitorii agricoli care au contractat în conformitate cu legea de față a-și îndeplini tocmelile la vremea când și locul unde și după chipul cu care s-au legat prin tocmeli.
În cazul când muncitorul nu lucrează după tocmeală, primarul împreună și cu consiliul comunal cercetează în acea zi chiar reclamațiunea și, constatând faptul adevărat, deodată cu încheierea procesului-verbal pentru acesta îl va executa la îndeplinirea tocmelii.
Primarii cari nu vor executa pe locuitori la timpul prevăzut aicea mai sus se vor supune la amendă în folosul casei comunale de la 50—100 lei. Această amendă însă nu-i va scuti de la răspundere de daune-interese către cel vătămat, conform legii”.
Ceea ce, între altele, e neprețuit în acest articol e tonul fariseic, care de acuma înainte va servi de model pentru toate aceste legislații protectoare ale muncii. Primarii sunt datori, zice legea, să îndemne pe locuitori la munca moșiei boierești. Dar cum să-i îndemne? Prin dorobanți, adaugă elegant și degajat legiuitorul. Dulce îndemnare! Iară dacă vreun primar excepțional — care, prin vreo minune, n-ar fi în serviciul proprietarului — ar refuza să îndemne cu dorobanții pe locuitori, e amenințat — sau îndemnat, ca să ne exprimăm în limbajul dulce al legiuitorului — cu 100 de lei amendă, ba chiar cu ruina completă printr-un proces de daune-interese.
Dar legiuitorului nici această dulce îndemnare prin dorobanți nu-i pare de ajuns și de aceea a adăugit și articolul 14, care sună astfel:
„Primarul, prin mijloacele executive de care dispune, va aduce îndată pe datornic la munca pentru care s-a tocmit: când el se va îndărătnici, reclamantul poate prin concursul primarului și în ființa unui consilier al comunei ori secretarului ei, iar în lipsa lor chiar a doi martori, să tocmească pentru săvârșirea acelui lucru alți oameni cu orice preț”.
Așadar, dacă minorul s-ar încăpățâna să-și lucreze propriul său pământ tocmai în timpul când boierul are mai mare nevoie de muncitor, atunci primarul nu numai că-l va îndemna dulce prin dorobanț, adică îl va aduce legat la muncă, dar prin doi simpli martori va putea să-i vândă și cenușa din vatră.
Dar se va zice: do ce s-a tocmit țăranul la boier? Era doar liber să n-o facă! Această obiecție ar putea s-o facă un străin care nu cunoaște țara; un român, cinstit vorbind, n-o va face. Mai întâi imensa majoritate a țăranilor n-a avut niciodată pământ suficient și are întotdeauna nevoie ,de boieri. Țăranii sunt deci întotdeauna siliți să se învoiască. Dar. afară de asta, nu se știe ce va să zică o învoială în țară la noi? Ba țăranul, având absolută trebuință de un pol pentru bir sau altă nevoie urgentă. a pus o cruce pe o hârtie din al cărei conținut n-a priceput o boabă; ba într-un contract agrar colectiv a fost iscălit cu o cruce de alții; ba s-a trezit iscălit cu o cruce fără să știe de unde i-a venit pacostea asta, și astfel crucea, veșnicul simbol al durerii, a servit la răstignirea țăranului român.
Prin art. 2 al legii din '66, deci, țăranul a fost legat pământului, iară prin art. 13 și 14 ale aceleiași legi s-a introdus munca silită.
În ce privește a treia condiție a iobăgiei, atât de importantă în cazul de față: relațiile în natură, acestea au rămas: dijma, despre care încă Gr. Ghica-vodă știa că „implică o idee de servitudine și de vasalitate”, rușfeturi, servituți, zile de muncă, chiar și claca sub alte forme; toate acestea au rămas tot așa ca în iobăgie, deci iobăgie aproape curată.
Decât, statornicind iarăși iobăgia, legiuitorul și-a adus aminte de alt bucluc, de Constituția noastră belgiană, care prin toate articolele și sensul ei intim se revoltă și protestează împotriva acestei legislații feudalo-iobăgiste. Ce te faci dar cu Constituția, care rămâne doar baza tuturor legilor și tuturor relațiilor de drept în țară? Ce te faci cu țăranul, care ar putea să apeleze la pactul fundamental al țării împotriva tuturor acestor articole de lege care neagă însăși Constituția? Ei bine, _legiuitorul nostru de la 1866, cu eleganța și dezinvoltura pe care le-am văzut, desființează pur și simplu Constituția la țară, înlocuind-o cu legea iobăgistă. Ultimul articol al acestei faimoase legi stabilește următoarele:
„Nici o altă jurisdicție, nici o altă autoritate afară de cea cuprinsă în legea de față nu se va putea amesteca în procedurile atingătoare de tocmeli pentru lucrări agricole”.
Ați înțeles toată grozăvia acestor cuvinte? Primarul, adică tot proprietarul sau arendașul, va „îndemna” prin „dorobanț” și „prin toate mijloacele executive de care dispune” și nu va mai fi nici o altă autoritate sau jurisdicție și nici o altă dreptate decât a lor. Primarul și dorobanțul! Nu e numai iobăgie, dar e în unele privințe mai rea decât cea dinainte, pentru că atunci erau cel puțin o jurisdicție și o autoritate corespunzătoare la care țăranul putea să mai apeleze. Pe când acum? Acum Constituția e desființată, iar în locul ei sunt primarul (adică proprietarul și arendașul) și dorobanțul. Prin legea din 66, statul și clasele noastre dominante au deschis larg porțile de fier ale iobăgiei și au împins într-însa țărănimea română.
Și statul, și clasele dominante au făcut mai mult decât atâta. După ce au introdus relații de producție iobăgiste au reușit să convingă opinia publică, pe toți naivii și neștiutorii, că toate acestea au fost făcute chiar în interesul țărănimii și țării. Și credința aceasta a rămas dominantă și acuma —, dovadă strălucită cum clasele stăpânitoare știu să impună societății nu numai interesele lor, dar și aspectul ideologic sub care vor să le prezinte.
Un exemplu caracteristic în această privință ni-l dau chiar d-nii C. Tănăsescu și Șt. Grigorescu, conștiincioșii culegători ai legilor tocmelilor agricole, din cartea cărora am făcut și citatele de mai sus. După ce tipăresc legea de la 1866, o caracterizează astfel:
„Legea tocmelilor agricole din anul 1866 liniști spiritele, aduse siguranța în raporturile dintre părți și stimulă dezvoltarea forțelor productive ale muncii. Prin ea se dă libertate sătenilor de a se învoi cu proprietarul oricum vor crede ei de cuviință, limitând însă timpul pentru care se vor face învoielile”.
Nu mă îndoiesc că d-nii C. Tănăsescu și Șt. Grigorescu nici n-au avut nevoie, nici n-au dorit să falsifice adevărul; nu, nu l-au priceput; și în cartea lor ei exprimă numai opinia curentă, imprimată de clasele dominante. Dealtfel, înșiși d-nii culegători ai legilor, imediat după ce dau caracteristica de mai sus a legii din 1866, aduc două exemple care îi caracterizează minunat rezultatele. lată întâiul exemplu:
„Un caz de asemenea natură s-a întâmplat la Brăila, unde mai mulți locuitori s-au învoit unul pentru altul să facă munca proprietarului. Întâmplându-se ca unul să nu execute munca, s-au vândut boii celorlalți pentru despăgubirea proprietarului.
În al doilea an, locuitorii au contractat cu proprietarul, însă cu condiția ca să nu mai garanteze unul pentru altul. Proprietarul a zis: bine, dar să prevedeți în contract cuvântul „solidar”. Locuitorii întrebând ce înseamnă aceasta, li s-a răspuns că solidar înseamnă „trăiască arendașul”. Locuitorii, crezând că așa este, au contractat, și, neexecutându-se toate muncile, li s-au vândut averile” (p. 156—157).
Și iată și al doilea exemplu:
„O astfel de învoială cămătărească s-a făcut în județul Brăila, prin care s-a impus unui om să lucreze pe an 39 de pogoane, să care 300 de chile la Brăila și să facă și 30 de zile cu palmele, și cu clauza că dacă nu va face toate acestea, să dea la sfârșitul anului 1600 lei ștraf arendașului” (p. 157).
D-nii Tănăsescu și Grigorescu socotesc aceste întâmplări ca excepții, fără să priceapă că în sociologie, ca și în gramatică, excepțiile confirmă regula.
Se înțelege că e o exagerare stupidă acest contract, care impune unui singur om munca a cel puțin trei oameni și, pentru cazul — bineînțeles absolut sigur — de neexecutare a învoielii, îi impune un ștraf de 1 600 de lei. Este evident că munca impusă putea să fie redusă la jumătate, că tot n-ar fi fost în stare s-o facă, iară ștraful la 300 de lei, spre pildă, că tot n-ar fi fost în stare să-l plătească vreodată, așa că tot avea să rămână veșnic dator și, deci, veșnic învoit ,și, deci, veșnic iobag al arendașului. De ce dar această exagerare de 1 600 de lei ștraf, pe care n-ar putea să-l plătească nici zece țărani, exagerare care, în definitiv, nu servește la nimic?
Aici e un caz patologico-social de desfrânare sadică a exploatării și cruzimii care se trezește în sufletul unui om când celălalt îi e dat în stăpânire legat de mâini și de picioare; este acea desfrânare sadică a cruzimii și exploatării care doarme în adâncurile sufletului chiar și al omului civilizat și se trezește în el când în centrul Africii vine în contact cu negrii dați fără nici o rezervă în stăpânirea lui. Acest contract le caracterizează pe toate celelalte.
Încât privește înșelarea țăranilor prin cuvintele radicale de colectiv, solidar etc., apoi acestea sunt doar și mai tipice. Cu vremea numai sistemul s-a perfecționat și contractul a devenit un labirint de atâtea articole, specificări de munci și obligații încât și economistului i-ar trebui multă vreme spre a se dumiri, dar încă țăranului! Țăranii pun o cruce, dacă nu pune altul pentru ei, și rămân învoiți pe vecie, învoiți, cum zic culegătorii noștri, „așa după cum cred ei de cuviință”. S-ar părea că d-nii Tănăsescu și Grigorescu trăiesc în altă țară, nu în țara românească.
Ceea ce trebuie să ne mire cu drept cuvânt e că, având la dispoziție legea din 1866, care în fond restabilește de bună seamă iobăgia, proprietarii și statul au simțit nevoia de-a mai înăspri acea lege până într-atât ca să nu rămână îndoială nici pentru un copil că avem de-a face cu o iobăgie deghizată. Se vede că țăranului român prea îi intrase în cap și în inimă libertatea din iobăgie, prea se încrezuse într-însa și, cu toată îndemnarea dulce prin dorobanți, a înțeles — ca mic proprietar — să-și muncească înainte de toate propriul său pământ, iară ca muncitor să se tocmească unde i-ar veni mai bine. Ce te faci dar cu această „îndărătnicie” — vorba legiuitorului —, o îndărătnicie generală a unui popor întreg? Un singur lucru rămânea de făcut: împotriva minorului să se mobilizeze armata și cu forța armată să fie târât în vechea iobăgie. Aceasta o face legea de la 18/2.
Legea de la 1872, care în analele legislației muncii va rămâne pe veci celebră — tristă și urâtă celebritate —, pregătindu-se să dea ultima lovitură iobagului liberat, îl ia, chipurile, sub protecția ei. Astfel, un articol din lege sună așa:
„Consiliul comunal este în drept sa refuze legalizarea unui act de tocmeală pe dată ce munca pentru care se învoiește un locuitor e mai mare decât ceea ce ar putea lucra el și familia lui”.
Va să zică, țăranul și cu familia lui trebuie să lucreze boierului numai atâta cât pot, cât încape în pielea lor, iară cât nu pot nu trebuie să lucreze, că nu permite legea. Nu-i vorbă, acest articol mai are și alt sens, în adevăr protector pentru țăran, căci, angajându-se peste măsura puterii sale, țăranul rămâne veșnic dator boierului și astfel veșnic învoit. Dar cine judecă dacă învoiala e sau nu peste măsură? Primarul, adică boierul. Asta e una la mână. Și, afară de asta, nu există oare destule mijloace piezișe pentru a preface pe minor într-un învoit pe vecie? Așa e, spre pildă, arvuna de un pol, care, nu se știe cum, până la primăvară se preface în doi. Dar mai caracteristic decât toate e felul sancțiunii care se dă articolelor care privesc și chipurile susțin interesele țăranilor. Pe când un primar, care ar legaliza tocmeala unui locuitor străin de comuna sa, e supus pedepsii și amenințat de procese ruinătoare, când e vorba însă de proteguit interesele sătenilor, legiuitorul, cum vedem în articolul de mai sus, zice dulce și frumos: „Consiliul comunal este în drept să refuze legalizarea”. Prin urmare, dacă vrea, refuză, iară dacă nu, legalizează; depinde de el și de proprietarul și arendașul respectiv. Cum vedem, legiuitorul, om vesel, face și comicării pe socoteala țăranilor. par mai elocvent e faptul că până și acest articol „protector” — așa anodin și ridicol cum e — le-a părut incomod proprietarilor, arendașilor și statului. Și de aceea, prin legea de la 1882, spre marea amărăciune a d-lor Tănăsescu și Grigorescu, a fost abrogat.
Se înțelege că statul, de vreme ce a introdus articolul protector de mai sus și câteva similare pentru săteni, trebuia să facă ceva și pentru proprietari, arendași și pentru sine însuși, pentru că, după cum se știe, statul îndreptățește deopotrivă toate clasele sociale și nu poate să fie pentru unii mumă, iară pentru alții ciumă. Și legiuitorul face câte ceva și pentru ei. Și anume. Mai întâi întărește fixarea de pământ prin următorul articol:
„Sunt de drept nule, îndată ce ar aduce vătămare unei a treia persoane, învoielile ce s-au făcut cu locuitorii din comune străine fără să fie prezentat certificatul prevăzut la art. 2”.
După aceasta, legiuitorul de la 1872 strecoară următorul articol blând și nevinovat:
„În caz când, după îndemnul și execuțiunea consiliului comunal, locuitorii vor arăta îndărătnicire sau vor dosi din comună, consiliul îndată va cere de la subprefectura locală a-i trimite ajutor de dorobanți necesari în executarea locuitorilor îndărătnici sau fugari în contul vinovatului”.
Articolul acesta barem are avantajul că descoperă adevăratele raporturi de producție fără perdea și fără rușine. Aici e vorba pe șleau de locuitorii care dosesc de la stăpânii lor, de fugarii ce trebuie aduși cu sila, de armata care era mobilizată spre acest sfârșit. Aici și d-nii Tănăsescu și Grigorescu au înțeles că legea de la 1872 a reînviat vechea iobăgie, munca sub bici ș.a.m.d., „o adevărată robie”. De fapt este aci mai mult decât întoarcerea la iobăgie, căci este pur și simplu întronarea unui regim sclavagist. Dar în curând d-nii Tănăsescu și Grigorescu se consolează cu asta, că legea de la 1882 iară a desființat robia și a introdus deplina libertate a tranzacțiilor.
Aceia care ar dori să se lămurească mai bine asupra rezultatelor faimoasei legi de la 1872 să citească Românul de pe vremuri. Acolo vor vedea cum pe câmpiile țării sătenii erau cărați rânduri-rânduri, ba legați cot la cot și duși de dorobanți, ba legați cu lanțul de gât și duși de călărași. Nu erau tâlhari sau ucigași aceștia, ci țărănimea română târâtă în iobăgie, din care, în naivitatea ei, se credea scăpată. Acolo, în Românul, vor vedea cum muncitorii erau închiși noaptea în hambare speciale și păziți cu strajă ca să nu fugă și alte frumuseți de acestea. Și vor mai vedea cum C. A. Rosetti, acest suflet nobil și mare, era uluit și zăpăcit de toate aceste grozăvii. El credea doară atât de sincer că erau destule instituții occidentale ca să prefacă țara într-o țară civilizată, occidentală; și, totuși, vedea libertatea — și țăranii duși în lanțuri la muncă; egalitatea — și lucrătorii închiși în hambare ca să nu fugă de la lucru; fraternitatea — și românul lucrând sub biciul logofătului și dorobanțului. Da, puterile elementare economice sunt ceva mai tari decât formulele umanitare.
Și pe când Rosetti acuza pe foștii săi prieteni de luptă, aceștia se puneau vârtos pe lucru pentru organizarea acestui unicum social: un stat bazat pe iobăgia de fapt, având instituțiile cele mai liberalo-burgheze.
Afară de execuția cu armata au mai contribuit la , consolidarea semiiobăgiei și contractele colective solidare. După cum s-a văzut și din exemplul citat mai sus, prin aceste contracte toți erau răspunzători pentru fiecare în parte, și dacă unul nu se ținea de așa-numita învoială liberă și — vorba legii — dosea din comună, atunci răspundeau cei rămași pentru fugar. Prin acest sistem se vârau spionajul și vrajba printre contractanți, toți se păzeau unul pe altul ca să nu „dosească”.
Zece ani a trăit țărănimea sub această lege excepțională, sub această mică stare de asediu, cum s-ar numi în Rusia; zece ani țăranul a fost târât de dorobanț sau călăraș, legat cot la cot, închis în hambare, bătut, torturat; zece ani a suferit el acest regim liberal, părintesc, până când s-a convins, în sfârșit, că liberarea lui din iobăgie era un cuvânt deșert, că în fond el era și trebuia să rămână iobag, că sforțările de a se libera efectiv erau și rămâneau zadarnice. Și când s-a convins de toate acestea, smerit și-a făcut cruce, și-a zis că așa vrea Dumnezeu, așa i-a fost scris și... s-a supus inevitabilului.
Și atunci, bineînțeles, mica stare de asediu a devenit de prisos și legea din 1882 a desființat-o.
Nu-i vorbă, pentru abolirea execuțiunii brutale prin armată pledau și alte motive, pe care le și invocă legiuitorul de atunci. Astfel, cum zice el, forțele productive ale țării, după legea de la 1872, nu numai că n-au crescut, dar încă au scăzut, țăranul a sărăcit, raporturile dintre țărani și proprietari au devenit mai încărcate ca oricând. Se înțelege, munca de sub bici, munca robului e mai puțin productivă decât a omului liber; se înțelege, sărăcirea și degenerarea țăranului — a unicului factor de producție într-o țară agrară — și a instrumentelor lui de muncă — a vitelor lui — amenințau cu ruină și țara și chiar pe marii proprietari ca clasă.
Dar aceste lucruri mai adânci puteau să le vadă și să le priceapă oameni ca d-l P. P. Carp; clasa noastră dominantă agrară însă nu s-a sinchisit niciodată de interesele ei permanente de clasă și nici de ale statului, ci numai de interesele ei imediate. De aceea nici n-ar fi fost posibilă abolirea micii stări de asediu a legii de la 72 dacă practicește ea n-ar fi devenit de prisos. Dar țăranul se supusese inevitabilului și de acuma era suficientă legea tocmelilor de la '66, cu .feluritele adaose ulterioare, cu dulcea îndemnare la muncă prin primar și dorobanț, cu lipirea de pământ prin certificat, care de fapt îi făcea imposibilă munca în altă parte decât pe moșia de care era legat. De acuma înainte era suficient contractul agricol, încurcat și de neînțeles, pe care țăranul punea crucea fără să știe ce conține, contract care nu este altceva decât confirmarea vechilor servituți într-o formă contractuală și care-l robea pe ani; de acuma erau suficiente toate aceste condiții prin care s-a reintrodus iobăgia veche și deci mica stare de asediu se putea desființa, mai ales că era prea jenantă, prea scotea la iveală dăinuirea vechei iobăgii, înăsprită încă prin întreaga forță armată a organizației moderne a statului.
Nu-i vorbă, desființarea aceasta s-a făcut numai de formă, căci de fapt „îndemnarea” prin primar și dorobanț, prevăzută în legea de la 66, înseamnă în practică aproape același lucru ca și execuția silită armată. În cartea sa România agricolă, d-l dr. George Maior, unul din cei mai buni cunoscători ai vieții noastre agricole, ne dă următorul tablou sugestiv:
„Dacă întâlnești oameni în drumul tău, te îngrozești de aspectul lor — cu fețele leșinate de foame, cu hainele lor rupte și murdare, cu vitele leșinate ca și ei —, iară pândarii, vătafii și ispravnicii, stând în jurul lor, înarmați până la dinți — cu puști, revolvere, cu iatagane și hangiare la brâu —, încurajându-i și ținându-i la muncă și dreptate” (p. 43).
Acestea erau relațiile în 1895, când e tipărită cartea d-lui Maior, va să zică 13 ani după ce legea din 1882 desființase în aparență execuția silită armată. Dar, afară de asta, tot restul acelei legi din '82, ca și toate legile agricole ulterioare, ca și toate legile și regulamentele pentru regularea relațiilor între țărani și stăpâni, toate consfințesc și consolidează relațiile de producție iobăgiste cele vechi.
Sistemul neoiobăgiei care s-a stabilit de la 1866 încoace a pus pe țăran, ca material exploatabil, la discreția absolută a proprietarului și arendașului, a permis și a făcut posibilă și rentabilă o exploatare a țăranului mult mai intensivă și mai exagerată decât o permitea Regulamentul organic. Mulți, mai ales dintre stăpânii noi, logofeții și cârciumarii și țăranii îmbogățiți, prefăcuți în mari proprietari și arendași, folosindu-se ide aceste condiții extraordinar de lesnicioase de a stoarce ad-libitum pe țăran, au început să împingă exploatarea, după cum am văzut, până la niște proporții absolut odioase, care amenințau însăși existența poporului ca atare. Dânșii au uitat cu desăvârșire că mai e nevoie și altă dată de țăran. De aceea statul, deși reprezentant al intereselor marii proprietăți — dar ai intereselor ei mai permanente —, statul, chiar în interesul bine priceput al sistemului neoiobăgist, a trebuit să ia măsuri împotriva abuzurilor strigătoare de exploatare a țăranului.
De aici legislația de ocrotire, care formează partea a doua, al doilea caracter al legilor de tocmeli agricole și care instituie o serie de măsuri de proteguire a țăranului împotriva unei exploatări prea din cale-afară odioase. Această a doua parte, deși menită nu să distrugă, ci mai curând să consolideze sistemul, ar fi fost, totuși, încâtva de folos țărănimii dacă măsurile prescrise ar fi devenit realitate. Dar tocmai asta n-a fost posibil, din cauza faimoasei noastre neaplicări a legilor, care rezultă din însăși fictivitatea stării noastre legale. Cauza acestei fictivități o vom vedea mai jos, dar că legile folositoare țăranilor nu se aplică deloc, ăsta e un adevăr pe care absolut nimeni nu-l mai pune la îndoială. 0 știu și d-nii Tănăsescu și Grigorescu, care se entuziasmează de bunele intenții ale legiuitorului nostru, dar sunt nevoiți să constate cu melancolie că toate intențiile bune rămân absolut platonice.
„Am făcut — zic ei — o vorbire generală asupra legii tocmelilor agricole și am văzut că în general legea cuprinde dispoziții bune, dar nu se păzesc. Aplicarea cu strictețe a dispozițiilor ei ar face ca tocmelile agricole sa nu mai fie așa împovărătoare pentru țărani.
Legea tocmelilor agricole, care a avut de scop să moralizeze și pe țăran și pe arendaș, punând ordine în diferite învoieli, rămâne fără nici un efect aproape în toată țara, și aceasta din cauză că ea se eludează în mai toate dispozițiile ei, iară sancțiunile ce ea prevede nu au nici un efect, pentru că nu sunt reale”.
Se înțelege că d-nii Tănăsescu și Grigorescu, ca tot românul, au și o soluție împotriva acestui rău imens și profund care se cheamă nerealizarea legilor, și anume: în locul primarului, cu supravegherea executării să fie însărcinat inspectorul comunal. Pur și simplu.
Un fost prefect, care în această calitate a putut să se convingă de visu de aplicabilitatea legilor în țară la noi, a scris un foarte interesant articol într-un. ziar din Galați, Votul universal, asupra acestui subiect. În legile existente, zicea autorul (articolul a apărut înainte de 1907) sunt multe dispoziții proteguitoare, care, cinstit aplicate, ar fi de un mare folos pentru țărănime; din nenorocire însă, continua d-sa, acea parte a legii care e împotriva țăranului se aplică strașnic, iară aceea care e în favoarea lui nu se aplică deloc. După multele și nenumăratele discuții, anchete, acte tipărite în urma răscoalelor din '907, constatarea Votului universal a devenit o banalitate. Or, aceasta înseamnă că, din două părți esențiale .care constituie legile ce regulează relațiile dintre țărani și stăpâni, partea aceea care întărește sistemul în vigoare — vechile relații iobăgiste — se aplică cu cea mai mare strășnicie, iară aceea care caută să mai înfrâneze revoltătoarele abuzuri ale sistemului de relații iobăgiste nu se aplică deloc.
Ne-am oprit atât de mult asupra legilor de tocmeli agricole pentru că din analiza lor se degajează mai cu ușurință acest fapt de o mare importanță— și care dominează aproape întreaga noastră viață economico-socială de la țară, că în relațiile noastre economico-sociale după 1864 — ca și până atunci, domnesc deopotrivă relații în fond iobăgiste. Acesta este un adevăr de imensă importanță, numai priceperea lui adâncită dă putința de a înțelege problema noastră agrară în toată întinderea ei, ca și soluția ce ea comportă.
Știu că această afirmare a mea va stârni foarte multe contraziceri, pentru că e o axiomă socială îndeobște admisă că la 1864 au fost eliberați iobagii și de atunci încoace s-au stabilit relații noi în țara noastră, s-au stabilit proprietatea quiritară, libertatea muncii, deci relații economice liberalo-burgheze ca și în Occident. Aceasta se admite de obicei. Încolo, se înțelege, opiniile diferă foarte mult. Pentru reprezentanții intereselor marii proprietăți, liberarea iobagilor de la 1864 și împroprietărirea lor au rezolvat problema odată pentru totdeauna. Democrații și poporaniștii noștri văd foarte bine și o spun că împroprietărirea de la 1864 a fost înșelătoare, că țăranul a fost pus să plătească pământul care-i aparținea de drept și că în schimb i s-a dat pământ și puțin și prost, că exploatarea lui e acum mai neomenoasă chiar decât în timpul iobăgiei, toate acestea le văd și pricep bine democrații și poporaniștii noștri. Dar ei sunt tot atât de convinși că iobăgia noastră, afară de oarecare vestigii, s-a desființat la 1864 și că de atunci avem relații de producție economico-burgheze. Și pe acest fel de a pricepe lucrurile se întemeiază și felul lor de a înțelege problema agrară și, cum vom vedea mai jos, remediile ce propun, soluțiile ce dau pentru rezolvarea problemei.
E straniu în cel mai înalt grad cum afirmațiile de natură economico-socială, dictate de interesele de clasă dominantă, devin — pentru zeci de ani — axiome politice și economico-sociale chiar și pentru cei care în fond sunt împotriva intereselor acestor clase dominante. Când citești remarcabila operă a d-lui Radu Rosetti Pentru ce s-au răsculat țăranii și vezi cum relațiile de producție de acuma au rămas aceleași ca și până la 1864, dar absolut aceleași în fond și în formă. aceleași până și în abuzurile lor — cum sunt măsurarea cu prăjina falsă, globirea vitelor, închiderea drumurilor, adăpătoarelor etc. —, te întrebi cu mirare: cum a putut să subziste aproape o jumătate de veac această adevărată erezie că 1864 înseamnă dezrobirea muncii țărănești și o eră cu totul nouă, era de relații de muncă liberă în raporturile noastre agrare?
Se va obiecta, desigur, că, deși în mare parte relațiile de producție după 1864 au rămas în adevăr cele de mai înainte, este însă și o deosebire importantă, rezultată din desființarea boierescului în Moldova, a clăcii în Muntenia și a relațiilor juridice servagiste care le comportă; și, daca totuși exploatarea țăranului și mizeria lui au rămas aceleași ori au fost chiar mărite, aceasta încă n-ar dovedi nimic, pentru că ceea ce deosebește epoca feudală de epoca burgheză este tocmai faptul muncii silite de o parte și al muncii libere de alta, iară nu gradul atârnării economice sau exploatării. Se înțelege că așa e. Se înțelege că, spre pildă, dacă țăranii noștri ar fi fost liberați de boieresc și clacă nu numai cu pământ puțin și prost, dar chiar fără o fărâmă de pământ, atunci atârnarea lor economică și poate și mizeria lor puteau să fie și mai mari decât înainte și totuși ei ar fi fost în adevăr liberați, întrucât munca lor ar fi devenit marfă, întrucât ei ar fi devenit stăpâni absoluți pe munca lor, liberi s-o vândă când, cui și cum ar fi vrut, pe baza legii cererii și ofertei, pe baza liberei concurențe. Atunci ei ar fi devenit în adevăr cetățeni liberi, ale căror relații cu toți concetățenii lor ar fi fost regulate de noua lege liberalo-burgheză, de Codul lui Napoleon; atunci legea din 1864 ar fi însemnat în adevăr un hotar despărțitor între două epoci istorice deosebite și s-ar fi putut vorbi de munca liberă, de o eră nouă — nu-i vorbă și atunci destul de tristă și mizerabilă — în relațiile agrare.
Dar oare așa s-a întâmplat? Am văzut îndeajuns că nu. Pe hârtie, legea de la 1864 liberează pe iobag, îl face proprietar quiritar, îi declară munca liberă și îl supune în toate relațiile cu toți concetățenii — deci și în relațiile de muncă cu boierii și arendașii — legilor comune ale țării, Constituției liberalo-burgheze și Codului Napoleon. Decât, după această liberare pe hârtie, reîncepe iobăgia de fapt. Mai întâi legea îi mărginește drepturile de proprietate, distruge chiar însăși noțiunea de proprietate quiritară. Ce fel de proprietar quiritar e acela care n-are dreptul să vândă, să ipotecheze, să dispună de proprietatea sa? Pe urmă se introduc de fapt relațiile cele vechi de producție, cu toate dijmele, rușfeturile, servituțile diferite, adică niște raporturi economice care poartă în sine în mod logic și necesar relații de muncă silită și care produc și relațiile juridice cutumiare (nu cele scrise) corespunzătoare, adică iobăgiste.
Și atunci ce mai rămâne din toată această liberare? Rămâne încă un fapt foarte important, măcar pe hârtie dacă nu în realitate, și anume Constituția, legea comună, Codul lui Napoleon, care regulează relațiile dintre toți cetățenii, deci și dintre țărani și boieri. Și, iată, vine o lege, o lege excepțională, poreclită legea de protecție a muncii, de protecție a minorului — legea tocmelilor agricole, care declară abrogate și Constituția, și toate legile liberale, și Codul lui Napoleon, le declară nule și neavenite întru cât privește relațiile economice dintre țărani și proprietari și arendași. Și această lege excepțională nu e făcută pentru câteva luni, ca toate legile de excepție — deși la început s-a pretextat că e menită să funcționeze un timp scurt până se vor deprinde țăranii cu noua stare de lucruri —, nu, ea durează de 45 de ani, cu tendința bine lămurită de a fi socotită ca o lege definitivă și veșnică. ȘI atunci te întrebi încă o dată plin de mirare și stupefacție: ce-a mai rămas din așa-numita liberare? E o părere și o iluzie și atâta tot. Desființarea boierescului și clăcii? Dar în locul lor au fost introduse obligații și greutăți iobăgiste mult mai mari și nu de fapt numai, ci consacrate prin legi care ordonă până și execuția silită prin armată. Se înțelege că prin desființarea boierescului și clăcii se face în adevăr o deosebire între iobăgia veche și cea nouă, dar sigur e că asta din urmă tot iobăgie a rămas, neoiobăgie cum vom vedea, dar tot iobăgie.
Dacă clasa țărănească n-a fost liberată din iobăgie sau a căzut în neoiobăgie, dacă ea a fost înșelată la împroprietărire și încă și bruma de proprietate ce i s-a dat a fost știrbită și mărginită prin inalienabilitate, este însă o altă clasă importantă care prin legea de la 1864 a fost în adevăr împroprietărită din gros, a devenit proprietară quiritară, a devenit liberă și independentă, scăpând de toate obligațiile și servituțile erei noastre iobăgiste și trăgând imense foloase din această împroprietărire și liberare.
Această clasă e a boierilor, a marilor proprietari. După cum a dovedit atât de luminos d-l Radu Rosetti, țăranii au avut întotdeauna dreptul de proprietate asupra pământului lucrat de ei. în orice caz, era un lung și interminabil proces în această privință între ei și boieri, un proces pendinte. Legea de la 1864 a curmat scurt acest proces declarând pe marii proprietari stăpâni asupra întregului pământ al țării, afară de al statului, de cel de mână moartă și de cel răzeșesc. Pământul ce s-a dat apoi țăranilor, aceștia l-au plătit boierilor ca unor proprietari. Astfel, dar, legea de la 1864 a împroprietărit pe proprietarii mari cu aproape tot pământul țârii. Cred că pentru o țară mică cum e a noastră o astfel de împroprietărire e destul de frumoasă. Dar legea le-a făcut mai mult. După ce i-a proclamat stăpâni absoluți, proprietari, quiritari, i-a scăpat și de toate servituțile iobăgiei. în adevăr, iobăgia — mai ales una mitijată cum a fost cea dinainte de 64 — nu este o robie, un sclavaj; dacă ea presupune servituți de ale țăranilor .către boier, apoi are drept corolar anume servituți și obligații de ale boierului către țăran. Astfel, dacă țăranii datorau boierilor boierescul și claca, în schimb boierii erau datori să dea țăranului pământul de muncă, obligație de care căutau tot mai mult să scape, dar care a rămas neclintită până la 1864. Pe urmă boierii aveau obligația să dea pământ fiilor de țărani când se însurau.
Aceste servituți, atât de neplăcute marii proprietăți, au fost desființate de legea dm 1864, și marea proprietate a devenit în adevăr quiritară, liberă și independentă. Ea a devenit absolut liberă, mai liberă chiar decât în Occident, pentru că, spre pildă, în Germania sau în Englitera e stingherită încă de felurite rămășițe de feudalism, pe când la noi e absolut liberă, poate fi vândută, revândută, a devenit o marfă liberă, un capital liber — sub forma lui liberalo-burgheză —, a devenit în unele privințe un capital mai caracteristic și mai pur burghez decât în Occident.
Iată deci în ce parte legea de la 1864 a realizat împroprietărirea adevărată, libertatea în toate formele ei, în forma capitalist-occidentală pură. Dar în fața acestei forme occidentalo-capitaliste, în fața capitalului marii proprietăți, nu stă o formă capitalistă de muncă corespunzătoare, munca liberă salariată, ca în Englitera sau Belgia, de pildă, ci munca în fond iobăgistă, sub formă de așa-numita muncă învoită, munca silită. În felul acesta noi avem un regim economic agrar dublu, un regim extraordinar: pe de o parte capitalist, pe de alta iobăgist, un regim capitalisto-iobăgist, adică un regim ridicol, absurd, odios, care fatal duce la cele mai dezastruoase consecințe economice, morale și politico-sociale, un regim monstruos, care, dacă poate să existe de o jumătate de veac, se datorește numai faptului că prezintă avantaje extraordinare pentru clasa noastră economicește dominantă.
În adevăr, orice regim economic, chiar pentru clasa dominantă, alături cu anumite avantaje reprezintă și neajunsurile corespunzătoare, acestea fiind un corolar al celor dintâi. Așa, spre pildă, regimul iobăgist, pentru clasa dominantă economicește — boierimea —, a avut marele și dulcele avantaj al muncii robite, silite, dar și un dezavantaj corespunzător: anume obligațiile și servituțile către țărani. Tot așa în regimul capitalisto-burghez occidental, în forma lui clasică, clasa capitalistă are un mare avantaj: capitalul e absolut liber, exploatarea capitalistă e absolut liberă față de muncă, n-are nici o obligație față de ea; în schimb are un dezavantaj corespunzător: că munca e de asemenea liberă și capitalul trebuie să trateze cu ea, în formă cel puțin, de la egal la egal.
Regimul nostru dublu însă, capitalisto-iobăgist, are din iobăgie dulcele avantaj al muncii silite (adică așa-zise învoite), fără dezavantajul vreunei obligații, servituți fața de ea, și are din regimul capitalist absoluta libertate de exploatare a muncii, fără să îndure dezavantajul unei munci libere. în schimb, clasa muncitoare, țărănească, în acest dublu regim are din iobăgie dezavantajul muncii silite, fără să aibă avantajele obligațiilor boierești țață de ea, iară din regimul capitalist are dezavantajul unei libertăți nețărmurite de exploatare, fără să aibă avantajul unei adevărate libertăți a muncii.
Se înțelege că toate manifestările și rezultatele unui astfel de regim economic hibrid și absurd nu pot fi decât anormale și absurde, ca și el însuși. Așa, spre pildă, să luăm faptul social de o importanță așa de mare cum e intervenția statului în raporturile dintre stăpâni și muncitori. Sub regimul capitalist, această intervenție a statului servește în adevăr la protecția muncitorului, micșorează exploatarea muncii și știrbește, reduce, mărginește libertatea nemărginită de exploatare a stăpânului; sub regimul neoiobag (iobăgisto-capitalist), creându-se necesarmente o stare latentă de ilegalitate, de neaplicabilitate a legilor (de ce, vom vedea clar mai jos), intervenția aceasta sau nu servește absolut la nimic întrucât e vorba de protecția țărănimii, sau, mărind regimul de ilegalitate, mai mărește încă libertatea nemărginită de exploatare a stăpânului. Aceasta o vom vedea mai departe.
Cu alte cuvinte, prin acest dublu regim capitalisto-iobăgist, clasa noastră economicește dominantă a reușit-să realizeze toate avantajele amânduror regimurilor pentru dânsa și toate dezavantajele amânduror regimurilor pentru țărani. Prin acest sistem, clasa noastră dominantă a reușit să realizeze ceva unic pentru ea, un regim de roze fără spini, iară spinii, numai spinii, au rămas țăranilor: împletiți în cununi dese, de o jumătate de veac ei sângerează fruntea țărănimii române.
Acest regim dublu se arată în toată frumusețea lui mai clar chiar și mai izbitor în Moldova decât în Muntenia. Mulțumită influenței Poloniei, dezvoltată relativ capitalicește, și faptului că proprietarii mari au început încă din timpul iobăgiei să lucreze o parte din pământ pe socoteala lor proprie, mulțumită de asemenea stabilirii mai de demult în Moldova a industriei spirtului, o industrie strâns legată de agricultură, relațiile dintre boieri și țărani au devenit încă din timpul iobăgiei în parte bănești. După liberarea iobagilor și clăcașilor, raporturile dintre proprietari și arendași, de o parte, și țărani, de alta, au luat în Moldova o formă de relații în bani, astfel că un străin, necunoscând țara și judecând după aparențe, ar socoti aceste relații asemănătoare celor capitaliste din Occident. Țăranul ia pământ de la boier sau arendaș nu în dijmă, ci în arendă pe bani (îl cumpără „pe un an”, cum se zice în Moldova). De asemenea și munca țăranului pentru boier se face tot pe bani, plătindu-i-se cu bucata, dacă putem zice așa: atâta pe prăjina de seceră, de arat, de prășit, și de multe ori țăranul lucrează cu instrumentele lui, cu vitele lui. Această formă de relații de producție e asemănătoare aceleia din industria capitalistă: a muncii cu bucata și a muncii la domiciliu. Acestea sunt, cum se știe, cele mai detestabile forme de exploatare capitalistă, și proletariatul din țările burgheze luptă cu toată energia pentru desființarea și înlocuirea lor prin lucrul cu ziua, prin salariatul franc.
Dar, oricât de detestabilă ar fi forma aceasta bănească de relații de producție și exploatare, ea e totuși o formă capitalisto-burgheză. Odată însă forma aceasta capitalistă stabilită, începe încărcarea ei cu un fond iobăgist. Mai întâi intervine categoria învoielii, învoială de cu iarnă, când, după vorba țăranilor din Bălteni citată mai departe, „când muream de foame... și eram forțați de ger și de foame să ne învoim cu 20 de bani pe zi”. Pe urmă intervin întreaga legislație a muncii agrare și toate raporturile sociale iobăgiste izvorâte din aceasta și din relațiile economico-agrare, intervin munca silită, legarea de pământ, pe care le-am văzut mai sus. Pe urmă intervine contractul agricol, căruia legislația muncii agrare, de care am mai vorbit, i-a dat o mare extindere, l-a consfințit și l-a întărit, contractul agricol cu toate nenumăratele lui clauze, specificări, subînțelesuri și curse nenumărate — arma teribilă de aservire iobăgistă a țăranului.
Mai departe. Țăranul ia pământ de la proprietar sau arendaș nu în dijmă, ca în Muntenia, d în arendă anuală pe bani. Dar pe urmă, în contract, în acești bani pentru pământ sunt exprimate și specificate felurite munci pe care trebuie să le facă țăranul: atâtea zile de muncă cu brațele, atâtea zile de cărat, atâtea de prășit, secerat, servituți în natură. Servituțile iobăgiste în schimbul pământului luat de țăran rămân deci, atât numai că sunt exprimate în bani, relațiile de producție iobăgiste sunt îmbrăcate într-o haină bănească, capitalistă. Neoiobăgia deci, adică amestecul de formă capitalistă și de fond iobăgist, e și mai caracteristică în Moldova decât în Muntenia, unde prin învoielile în dijmă subzistă încă nu numai fondul, dar în parte și forma iobăgistă.
Proprietarii, deci și arendașii din Moldova au folosul celei mai detestabile forme de exploatare capitalistă – lucrul cu bucata — plus folosul ce rezultă din aservirea iobăgistă a țăranului; de aci se înțelege ușor de ce țăranul moldovean e și mai mizer ca cel muntean, care prin învoiala cu dijma are totuși unele neînsemnate avantaje din vremurile iobăgiei sans phrases.
Dacă forma capitalistă, bănească a relațiilor agrare din Moldova își arată partea ei pur negativă față de țărănime întrucât privește exploatarea ei, aceeași formă capitalistă bănească își arată însă partea ei pozitivă față cu agricultura țării. Forma aceasta bănească face ca, din toată țara, tot prin unele părți din Moldova să fie o agricultură relativ mai omenească.
Am zis — și aceasta se pricepe dealtfel și apriori — ca un astfel de regim economic trebuie fatal să dea rezultate economico-materiale, morale și politico-sociale absurde și nenorocite.
La cercetarea acestora trecem acuma.
