Cine-i tare și mare,

Dar minte nu prea are,

Nu-i bine, cât de bun la inimă să fie.

Pe elefant l-au pus în codri la domnie,

Și de pe neam ei toți,

De la străbunii săi până la strănepoți,

Au îndestulă minte;

Dar este rar acel preafericit părinte

Să-i iasă buni copiii toți.

Și elefantul meu, oricum era de mare,

A înțelegerii n-avea îndemânare,

Iar blând și plin de bunătate

Era, cât nu se poate.

Și iată că la domn au dat bietele oi

O jalobă, zicând că „lupii răi pe noi

De tot ne jecuiesc”.

— Tâlharii, varvarii, da cum de îndrăznesc!

Au zis duiosul domn. Iar lupii se-ndrepta

Și-așa urla:

— Măria ta!

De noi nu te-ndura,

Căci singur ne-ai fost dat poruncă astă-iarnă

S-avem cu toții blană.

Iar oile pârăsc, c-așa sunt învățate:

Noi n-am luat mai mult decât pielcea de frate.

— Atâta! domnul le răspunde,

Să știți că strâmbătăți la mine nu-ți ascunde,

Vă hotărăsc de-acum de oaie o pielcică,

Și nici un păr mai mult, nimică.