XII.

        ÎNCHEIERE.

        Plecând în grabă la Pavlovsk, văduva învăţătorului alergă de-a dreptul la Daria Alekseevna, care se afla într-o mare nelinişte după întâmplările din ajun, şi-i povesti cele ce ştia de la prinţ, făcând-o să se alarmeze serios. Amândouă hotărâră pe loc să intre în legătură cu Lebedev, care, în calitatea lui dublă de gazdă şi prieten al prinţului, era şi el foarte îngrijorat. Vera Lukianovna povesti tot ce ştia. La sugestia lui Lebedev, hotărâră să plece fără amânare toţi trei la Petersburg, ca să preîntâmpine cât mai curând „nenorocirea ce s-ar putea întâmpla”…Drept urmare, a doua zi, pe la unsprezece dimineaţa, poliţia descinse la locuinţa lui Rogojin, însoţită de Lebedev, de cele două doamne şi de fratele lui Rogojin, Semion Semionovici, care locuia într-o altă clădire din aceeaşi curte. De cea mai mare importanţă au fost declaraţiile portarului care arătă că l-a văzut aseară pe Parfion Semionovici împreună cu un domn, când au intrat în casă pe uşa din faţă, făcând impresia că nu voiau să fie observaţi de nimeni. Lămuririle acestea fură suficiente ca poliţia să nu mai ezite de a sparge uşa care, în ciuda repetatelor apeluri ale clopoţelului, nu se deschise.

        Timp de două luni Rogojin se zbătu între viaţă şi moarte, doborât la pat de o violentă congestie cerebrală, iar după ce se însănătoşi urmară ancheta şi judecata. Făcu mărturisiri complete, absolut sincere, precise şi pe deplin edificatoare, pe baza cărora prinţul a fost scos din cauză chiar de la începutul anchetei. La proces, Rogojin tăcu aproape tot timpul. Avocatul său, dibaci şi bun orator, demonstra cu multă logică şi claritate că această crimă s-a comis sub influenţa unei afecţiuni cerebrale de care acuzatul fusese atins de mai mult timp, în urma unor mari dezamăgiri şi suferinţe morale. Dar Rogojin nu mai adăugase nimic de la el, nu spusese nici un cuvânt care să confirme şi să întărească această afirmaţie de dezvinovăţire şi încă o dată în faţa completului de judecată, ca şi înainte în faţa judecătorului de instrucţie, se mărgini să povestească cu multă claritate şi precizie, până în cele mai mici amănunte, crima săvârşită. Recunoscut vinovat, dar cu circumstanţe atenuante, a fost condamnat la cincisprezece ani muncă silnică şi deportare în Siberia; îşi ascultă sentinţa tăcut şi cu o „îngândurare resemnată”…Toată averea lui, care se cifra la o sumă imensă şi din care apucase să cheltuiască numai o parte, relativ foarte neînsemnată, la început când se pornise pe viaţă de petreceri şi dezmăţ, trecu în întregime fratelui său, Semion Semionovici, spre marea satisfacţie a acestuia. Bătrâna lui mamă mai trăieşte şi pare că-şi aminteşte uneori de fiul ei iubit, Parfion; dar n-a păstrat despre el decât o amintire cu totul vagă; destinul i-a ferit inima şi cugetul de conştiinţa nenorocirii înspăimântătoare care s-a abătut asupra mohorâtului ei cămin.

        Lebedev, Kolea, Ganea, Ptiţân şi multe personaje din povestirea noastră îşi duc mai departe existenţa lor obişnuita; nu s-au schimbat mai deloc şi nuavem nici noi aproape nimic de spus despre ei. Ippolit şi-a dat sfârşitul ceva mai înainte decât se aştepta, la vreo două săptămâni după Nastasia Filippovna; a avut o agonie chinuitoare. Toate evenimentele acestea l-au zdruncinat cumplit pe Kolea şi l-au apropiat şi mai mult de maică-sa. Nina Aleksandrovna găseşte că-i prea trist pentru vârsta lui, lucru care o pune pe gânduri; se pare că va ieşi din el un om dintr-o bucată. De altfel, mulţumită străduinţelor lui, în bună parte, s-au luat măsurile necesare în ce priveşte situaţia prinţului Mâşkin. Dintre toate persoanele pe care le cunoscuse în ultima vreme, Kolea a fost atras cu deosebire de Evgheni Pavlovici Radomski; se duse din proprie iniţiativă să-l vadă, îi povesti tot ce se întâmplase, punându-l la curent cu situaţia în care se găsea acum prinţul. Şi nu se înşelase: Evgheni Pavlovici se interesă mult de soarta nenorocitului „idiot” şi datorită grijii, intervenţiilor şi demersurilor lui, prinţul fu trimis în Elveţia şi internat din nou în sanatoriul lui Schneider. Evgheni Pavlovici plecă şi el în străinătate, cu intenţia de a rămâne pentru mai multă vreme acolo, deoarece socotea că e „cu totul de prisos în Rusia”…Destul de des, cel puţin o dată la trei sau patru luni, se duce să-l viziteze pe sărmanul său prieten la sanatoriul lui Schneider; dar cu fiecare vizită îl găseşte pe doctor tot mai descurajat; încruntându-şi sprâncenele şi clătinând din cap, el lasă să se înţeleagă că facultăţile mintale ale prinţului sunt cu totul zdruncinate; şi dacă nu declară deocamdată în mod categoric că boala este incurabilă, aluziile lui îndreptăţesc cele mai pesimiste presupuneri. Evgheni Pavlovici e tare afectat de aceste pronosticuri triste, ceea ce denotă că e un om de inimă; că e un om de inimă o dovedeşte şi faptul că în continuare primeşte scrisori de la Kolea, ba chiar îi răspunde din când în când. Pe lângă aceasta ne-a fost dat să aflăm de încă o particularitate curioasă a firii lui care s-a manifestat în ultimul timp, şi, cum e o trăsătură pozitivă, ne grăbim s-o semnalăm: după fiecare vizită la sanatoriul lui Schneider, Evgheni Pavlovici, în afară că-i scrie lui Kolea, îi mai comunică şi unei persoane la Petersburg amănunte în legătură cu starea sănătăţii prinţului. În afară de asigurarea celui mai respectuos devotament, în scrisorile acestea încep să se strecoare (din ce în ce mai des) oarecare consideraţii cu privire la concepţii, idei şi chiar sentimente, într-un cuvânt încep să se manifeste efuziuni de sinceră prietenie. Persoana care se află în corespondenţă (destul de intermitentă, e adevărat) cu Evgheni Pavlovici şi care a binemeritat stima şi afecţiunea lui, nu este alta decât Vera Lebedeva. N-am putut afla cu precizie cum s-au înfiripat între ei asemenea relaţii; credem că au luat naştere cu prilejul celor întâmplate prinţului şi care o afectaseră până într-atât, încât căzu chiar bolnavă la pat, dar în ce împrejurări anume s-au cunoscut mai îndeaproape şi s-au împrietenit, asta ne scapă. Dacă am pomenit de această corespondenţă, e pentru că ea conţine şi unele informaţii cu privire la familia Epancin şi, în special, la Aglaia Ivanovna. Printr-o epistolă destul de incoerentă, scrisă de la Paris, Evgheni Pavlovici îi făcea cunoscut Verei faptul că Aglaia se îndrăgostise fulgerător şi neaşteptat de un conte polonez, refugiat în Franţa şi cu care nu întârzie să se mărite, contra voinţei părinţilor ei, care au consimţit până la urmă la această căsătorie numai de teama vreunui scandal compromiţător. Apoi, după o tăcere de o jumătate de an, Evgheni Pavlovici o înştiinţa, într-o scrisoare lungă şi amănunţită, pe corespondenta din Petersburg, că în timpul ultimei sale vizite la profesorul Schneider s-a întâlnit acolo cu prinţul Ş. şi cu toată familia Epancin (în afară, bineînţeles, de capul familiei, reţinut la Petersburg pentru afaceri). Întrevederea a fost neaşteptată; toată lumea îl întâmpină pe Evgheni Pavlovici cu bucurie, aproape cu entuziasm. Adelaida şi Aleksandra îşi exprimară recunoştinţa pentru „grija şi bunătatea lui îngerească faţă de nefericitul prinţ”…Văzând în ce stare de degradare şi de suferinţă se găsea bietul prinţ, Lizaveta Prokofievna nu-şi mai putu reţine lacrimile. Era limpede că îi iertase totul de mult. Cu ocazia aceasta, prinţul Ş. pronunţă câteva adevăruri înţelepte şi pline de simţire. Evgheni Pavlovici căpătă o vagă impresie că între Adelaida şi logodnicul ei tot nu se întronase încă o armonie desăvârşită, dar era încredinţat că în viitorul apropiat se întrevedea o inevitabilă, benevolă şi dăruitoare capitulare a înflăcăratei Adelaida în faţa înţelepciunii şi experienţei prinţului Ş. De altfel, recentele lecţii pe care le primise întreaga familie îi dădeau de gândit Adelaidei, mai cu seamă soarta tristă a surorii ei mai mici. Într-un timp scurt, de şase luni, evenimentele nu numai că îndreptăţiseră toate temerile familiei Epancin, care au făcut-o să se opună căsătoriei Aglaiei cu contele-emigrant, dar aduseseră şi o mulţime de alte surprize din cele mai de neînchipuit. Contele acesta s-a dovedit a nu fi nicidecum conte; şi nici chiar emigrant în sensul obişnuit al cuvântului, ci un fugar care a trebuit să-şi părăsească ţara în urma unei istorii cam neguroase şi ambigue. Reuşise s-o farmece pe Aglaia prin dragostea lui neasemuită faţă de patrie şi prin nobleţea sufletului său chinuit de doruri neîmplinite şi a încântat-o până într-atâta, că, înainte chiar de a-l lua de soţ, devenise membră a unui comitet organizat în străinătate pentru restaurarea Poloniei; apoi, începu să frecventeze un celebru preot iezuit care făcuse din ea o adevărată fanatică. Averea fantastică pe care contele pretindea că o are şi pentru care prezentase Lizavetei Prokofievna şi prinţului Ş. dovezi incontestabile s-a dovedit a fi o pură născocire. Mai mult decât atât, chiar în primul an după căsătoria lor contele şi amicul său, faimosul călugăr, reuşiră s-o facă pe Aglaia să se certe definitiv cu familia ei, aşa că de mai multe luni, nu se mai vedeau… Într-un cuvânt, multe ar mai fi de povestit, dar toate nenorocirile astea, toată „teroarea” aceasta o impresionase atât de mult pe Lizaveta Prokofievna, pe fiicele ei şi chiar pe prinţul Ş., încât nici nu se încumetau să mai amintească de unele fapte în discuţia lor cu Evgheni Pavlovici, deşi ştiau că acesta era la curent cu ultimele pasiuni şi excentricităţi ale Aglaiei Ivanovna. Biata Lizaveta Prokofievna ardea de nerăbdare să se întoarcă în Rusia şi, tot după mărturia lui Evgheni Pavlovici, găsea o plăcere deosebită să critice, cu o înveninată părtinire, rânduielile şi starea de lucruri din străinătate: „Nici măcar pâine nu ştiu să coacă cum trebuie! Îi plăcea mereu să repete. Iarna, îngheaţă ca şoarecii în beci; bine cel puţin că am putut să-l plâng aşa, după obiceiul rusesc, pe acest sărman nenorocit!” adăugă ea cu emoţie, arătându-l pe Mâşkin care n-o mai recunoştea deloc. „Destul ne-am distrat, e timpul să dăm ascultare înţelepciunii, căci toate astea şi străinătăţile şi toată Europa voastră, nu sunt decât nişte fantezii şi noi toţi, în străinătate, nu suntem decât o fantezie… Ţine minte ce ţi-am spus; de altfel, ai să te convingi şi singur!” isprăvi ea aproape mânioasă, luându-şi rămas-bun de la Evgheni Pavlovici.

                                                                                SFÂRŞIT