I

Era pe la sfârşitul lui noiembrie. Pe o vreme de moină, către ora nouă dimineaţa, acceleratul de Varşovia se apropia în plină viteză de Petersburg. Ceaţa era atât de groasă, încât lumina zilei răzbea cu greu, iar prin ferestrele vagoanelor, de-a lungul liniei ferate, nu se putea desluşi nimic la zece paşi. Printre călători se aflau şi unii care se întorceau din străinătate; cele mai ticsite erau însă compartimentele de clasa a treia: lume măruntă, oameni purtaţi de nevoie şi de treburi zilnice, venind de pe meleagurile mai apropiate. Cum era şi firesc, toţi păreau obosiţi, rebegiţi de frig. cu pleoapele grele ca după o noapte de nesomn şi obrajii de o paloare alb-gălbuie, ca şi când ceaţa şi-ar fi pus pecetea şi pe chipurile lor.

        O dată cu revărsatul zorilor, într-un compartiment de clasa a treia, se treziră aşezaţi faţă în faţă, lângă aceeaşi fereastră, doi călători – amândoi tineri, amândoi modest îmbrăcaţi şi fără bagaje, amândoi având o figură destul de plăcută şi, în sfârşit, amândoi dornici să lege o conversaţie. Şi dacă cei doi ar fi bănuit în clipa aceea unul despre altul câte ciudăţenii ascunde fiecare, ar fi rămas desigur uimiţi că întâmplarea îi pusese astfel faţă în faţă, într-un vagon de clasa a treia a trenului accelerat Varşovia – Petersburg. Primul să tot fi avut douăzeci şi şapte de ani – era scund şi îndesat: avca părul creţ, bătând în negru şi nişte ochi cenuşii, mici, dar plini de foc. Nasul îl avea mare şi cam turtit, pomeţii obrajilor proeminenţi, iar buzele-i subţiri schiţau mereu un zâmbet insolent, sfidător, uneori chiar răutăcios. Numai fruntea, mare şi frumos boltită, părea menită să compenseze întrucâtva partea de jos a obrazului, atenuând asimetria unor trăsături prea dure. Ceea ce se arăta mai izbitor la prima vedere era paloarea cadaverică a feţei, care dădea chipului său un aer de istovire, cu toate că tânărul părea a avea o constituţie robustă; în acelaşi timp însă, faţa lui atrăgea atenţia prin ceva imposibil de definit şi care lăsa totuşi să se ghicească un temperament frământat de clocotul unor pasiuni mistuitoare, ceea ce nu se potrivea câtuşi de puţin nici cu zâmbetul acela sfidător şi arogant şi nici cu privirea-i aspră şi plină de orgoliu. Bine încotoşmănat într-un cojoc de miel larg şi călduros, îmbrăcat în postav negru, nici nu-i păsa de frig, în timp ce vecinul său îndurase cu greu vitregia nopţii umede, ruseşti, de noiembrie, fără să fi fost, desigur, pregătit s-o înfrunte, căci n-avea pe umeri decât o pelerină largă, cu o glugă imensă, aşa cum obişnuiesc să poarte călătorii prin străinătăţi, departe de ţinuturile Rusiei şi care pornind în toiul iernii săstrăbată Elveţia sau, spre exemplu, nordul Italiei, nici nu-şi pun măcar ipoteza unei călătorii pe o distanţă atât de mare ca de la Eidkuhnen la Petersburg. Dar ceea ce era potrivit şi cu totul suficient pentru Italia nici pe departe nu făcea faţă şi se dovedea absolut necorespunzător în condiţiile climei ruseşti. Posesorul pelerinei, tânăr şi el, tot cam de vreo douăzeci şi şase sau douăzeci şi şapte de ani, era mai înalt de statură, avea părul foarte bălai şi des, obrajii supţi şi o bărbuţă rară şi ascuţită, de un blond spălăcit. Ochii lui mari, albaştri, aveau o expresie blajină, dar şi apăsătoare totodată, cu acea stranie fixitate a privirii după care nu era greu de ghicit, chiar de la prima vedere, un epileptic. De altfel, tânărul avea trăsături plăcute, fine şi delicate, iar faţa îi era palidă şi, în momentul acela, învineţită de frig. În mâini ţinea o legăturică – pare-se tot bagajul lui – dintr-un fular decolorat. În picioare purta nişte botine cu talpă groasă şi ghetre, cu totul nepotrivite portului obişnuit din Rusia. Vecinul său cu pâr negru şi şubă de miel îl cercetă cu acea curiozitate a omului care nu are altceva mai bun de făcut şi, în cele din urmă, se hotărî să intre în vorbă schiţând acel zâmbet ironic prin care unii oameni îşi trădează cu nepăsare satisfacţia lipsită de delicateţe în faţa situaţiei nenorocite a semenului lor.

        — Ţi-e frig, nu-i aşa? Întrebă el, mişcând din umeri.

        — Ba bine că nu, răspunse vecinul cu o grabă neobişnuită. Şi când te gândeşti că nu-i decât vreme de moină. Ce m-aş fi făcut dacă se nimerea să fie şi ger? Nici nu-mi închipuiam că-i aşa de frig la noi. Mă dezobişnuisem.

        — Vii din străinătate?

        — Da, din Elveţia.

        — Fiuu! Până acolo ai ajuns…?

        Călătorul cel negricios fluieră a mirare şi izbucni în râs.

        Se legă o discuţie. Era surprinzătoare bunăvoinţa cu care tânărul cu păr bălai şi pelerină elveţiană răspundea la toate întrebările vecinului său negricios, fără să bage de seamă că unele dintre ele puteau fi socotite fără rost, absolut nelalocul lor şi uneori de o indiscreţie cam insolentă. Din vorbă în vorbă, mărturisi că într-adevăr lipsise din Rusia vreme îndelungată, mai bine de patru ani, fiind bolnav; fusese trimis în străinătate pentru a se lecui; suferea de o stranie boală de nervi, un fel de epilepsie, care se manifesta prin convulsii şi tremurături. Ascultându-l, negriciosul surise ironic de câteva ori şi la urmă pufni în râs când la întrebarea: „Ei şi te-au vindecat?”, cel cu părul bălai îi răspunse: „Nu, nu m-au vindecat”.

        — Ehe! Îmi închipui ce de-a bănet ai cheltuit degeaba, iar noi, ăştia de-aici, ne punem nădejdea în ei, observă veninos negriciosul.

        — Adevărat! Se amestecă de alături în vorbă un domn neglijent îmbrăcat,de vreo patruzeci de ani, corpolent, cu nasul roşu şi coşuri pe obraz, având aerul tipic şi înfăţişarea unui slujbaş încărunţit prin cancelarii. E perfect adevărat, se pricep al naibii să pompeze avuţiile Rusiei!

        — O, cât de mult vă înşelaţi în cazul meu! Începu pe un ton blând şi împăciuitor pacientul medicinei elveţiene. N-aş putea să vă contrazic, desigur, pentru că nu ştiu exact cum stau lucrurile, însă doctorul meu şi-a dat ultimele economii ca să mă pot întoarce în Rusia, după ce aproape doi ani m-a ţinut acolo pe socoteala lui.

        — Cum adică, n-aveai pe nimeni care să te întreţină? Întrebă călătorul cel negricios.

        — Absolut pe nimeni. Domnul Pavlişcev, care luase asupra sa grija întreţinerii mele în Elveţia, a murit acum doi ani. L-am scris după aceea unei rude îndepărtate – soţiei generalului Epancin; n-am primit însă nici un răspuns, Neavând încotro, am plecat spre ţară.

        — Şi la cine ai de gând să te duci?

        — Mă întrebaţi unde am să trag? Drept să spun, deocamdată nu ştiu nici eu… Unde s-o nimeri…

        — Nu te-ai hotărât încă?

        Şi din nou, cei doi izbucniră în râs.

        — Te pomeneşti că tot avutul dumitale se reduce la această bocceluţă? Întrebă tânărul cel brunet.

        — Pun rămăşag că-i aşa cum spune dumnealui, adăugă parcă jubilând slujbaşul cel cu nasul roşu. Sunt convins că nu mai ai alte bagaje, deşi rămâne perfect valabilă vechea zicală că a fi sărac nu-i cine ştie ce mare păcat.

        Presupunerea celor doi călători părea a nu fi lipsită de temei şi tânărul se grăbi s-o recunoască de îndată.

        — Bocceluţa dumitale ar putea să aibă totuşi o anumită importanţă, urmă slujbaşul după ce se saturară de râs (de menţionat că stăpânul bocceluţei, văzându-i veselindu-sc atâta, se asocie el însuşi în cele din urmă veseliei lor, ceea ce-i făcu să râdă şi mai tare) şi cu toate că sunt gata să pariez că nu ascunde înăuntru nici fişicuri de napoleoni şi nici galbeni olandezi sau austrieci, lucru uşor de constatat judecind după ghetrele de pe încălţămintea dumitale confecţionată în străinătate, totuşi… Căci dacă la acest modest bagaj poţi adăuga o asemenea presupusă rudă, cum ar fi, de pildă, soţia generalului Epancin, al cărui nume l-ai pomenit adineauri, atunci şi bocceluţa dumitale, aş putea spune, va căpăta o anumită pondere. Bineînţeles, numai dacă generăleasa Epancina îţi este cu adevărat rudă şi nu te înşeli cumva, aşa… ca omul distrat… Ceea ce e foarte, foarte firesc… Mai ales când are multă fantezie.

        — Ei bine, trebuie să recunosc că nu sunteţi deloc departe de adevăr, se grăbi să încuviinţeze călătorul cel blond. Mă bate gândul şi pe mine că mă înşel, pentru că, să vedeţi, aproape că nici nu mi-e rudă. De aceea, nici nu m-a surprins faptul că nu mi-a răspuns la scrisoare. Oarecum, mă aşteptam la asta.

        — Ai stricat degeaba banii pe hârtie şi mărci. Hm!… Îmi place însă că eşti un om blajin şi sincer şi asta o spun spre lauda dumitale. Hm!… De altfel, cine nu-l cunoaşte pe generalul Epancin? Toată lumea îl ştie. Şi pe domnul Pavlişcev, răposatul, care te-a întreţinut în Elveţia, l-am cunoscut. Numai dacă-i vorba de Nikolai Andreevici Pavlişcev, căci erau doi veri primari cu acest nume. Celălalt locuieşte şi acum în Crimeea. Cât despre Nikolai Andreevici, acela care a răposat, era un om respectabil, cu relaţii şi posesorul a patru mii de suflete…

        — Aşa îl chema: Nikolai Andreevici Pavlişcev, încuviinţă tânărul. Cercetându-l cu multă curiozitate şi luare-aminte pe domnul atotştiutor.

        Într-un anumit mediu social întâlneşti adesea indivizi din aceştia, întotdeauna bine informaţi, cărora nu le scapă nimic; tot neastâmpărul minţii lor iscoditoare se îndreaptă de obicei, nestăvilit, într-o singură direcţie, fireşte din lipsa unor interese sau preocupări mai importante, cum ar spune un cugetător modern. De altfel, această „atotştiinţă” a lor se limitează la un domeniu destul de restrâns: ei ştiu unde are serviciu cutare sau cutare, pe cine cunoaşte, ce avere posedă, unde a fost guvernator, cu cine e căsătorit, ce zestre i-a adus nevasta, ce rude mai apropiate şi mai depărtate are, câţi veri primari şi de-al doilea etc. Etc… De regulă, domnii aceştia atotştiutori umblă rupţi în coate şi primesc o leafă de şaptesprezece ruble pe lună. Oamenii, a căror viaţă ei o cunosc în toate dedesubturile, nici nu şi-ar putea explica măcar ce motive anume îi îndeamnă să se agite astfel; şi totuşi, pentru mulţi dintre aceşti indivizi, toate informaţiile acumulate cu privire la diverse persoane, care ca volum ar echivala cu o întreagă disciplină ştiinţifică, reprezintă o adevărată bucurie, s-ar zice chiar o supremă satisfacţie spirituală.

        De altfel, disciplina aceasta pare să fie deosebit de atrăgătoare, căci mi-a fost dat să cunosc numeroşi savanţi, literaţi, poeţi şi oameni politici care-şi aflaseră în ea realizarea supremelor reconcilieri şi ţeluri şi care, poate, numai datorită ei făcuseră carieră.

        În timpul acestei convorbiri, tânărul negricios se uita cu o privire absentă pe fereastră şi căsca întruna, având aerul omului nerăbdător să ajungă cât mai repede la capătul călătoriei. Părea distrat, poate chiar prea distrat, trădând o stranie tulburare, care-l făcea uneori să privească fără a vedea, să asculte fără a auzi, să râdă fără să ştie el însuşi de ce anume.

        — Dacă-mi este îngăduit, cu cine am onoarea?… Se adresă deodată domnul cel bubos tânărului blond cu bocceluţa în mână.

        — Prinţul Lev Nikolaevici Mâşkin, îi răspunse prevenitor cel întrebat.

        — Prinţul Mâşkin, Lev Nikolaevici? Nu cunosc. Mărturisesc că nici n-am auzit vreodată pomenindu-se acest nume, spuse căzând pe gânduri slujbaşul; adică nu-i vorba de nume; numele acesta are o vechime istorică şi se pare că-l menţionează şi Karamzin în Istoria sa, eu mă refer la persoană, în sensul că nu prea întâlneşti astăzi la tot pasul prinţi cu numele de Mâşkin; le-o fi apus faima de altădată.

        — Nici nu-i de mirare! Reluă îndată prinţul. Acum nu mai există alţi prinţi cu numele de Mâşkin în afară de mine şi, dacă nu mă înşel, eu sunt ultimul din această spiţă. În ce-i priveşte pe strămoşii mei, mulţi dintre ei erau odnodvorţâ. În schimb, tatăl meu a fost sublocotenent în armată, provenit din iuncheri. N-aş putea spune însă cum se face că şi generăleasa Epancina e o prinţesă Mâşkina, care, pe linie femeiască, se pare că e şi ea ultima în genul ei.

        — He, he, he! Ultima în genul ei! Foarte spiritual! Zise slujbaşul râzând.

        Gluma aduse un zâmbet şi pe buzele domnului cu chica neagră. Prinţul se arătă cam surprins că a izbutit să spună un calambur, destul de nereuşit de altfel.

        — Închipuiţi-vă c-am spus-o aşa, într-o doară, explică el oarecum contrariat.

        — Se-nţelege, se-nţelege, îl încuraja vesel slujbaşul.

        — Dar acolo, la profesorul acela, ai urmat, cneaze şi vreo şcoală? Întrebă deodată negriciosul.

        — Da… Am urmat un curs…

        — Uite, eu n-am învăţat nimic.

        — De altfel, nici eu n-am realizat cine ştie ce mare lucru în această privinţă, spuse prinţul, ca şi cum ar fi vrut să se scuze. Starea sănătăţii nu-mi îngăduia un studiu sistematic.

        — Pe alde Rogojin îi cunoşti? Îl întrebă tot aşa de brusc tânărul cel negricios.

        — Nu, n-am auzit de acest nume. De altfel, nu cunosc aproape pe nimeni în Rusia. Pe dumneata te cheamă Rogojin?

        — Da, Parfion Rogojin.

        — Parfion? Nu cumva eşti din neamul acela al Rogojinilor… Începu slujbaşul cu un aer important şi grav.

        — Ba da, sunt chiar din neamul acela, i-o reteză grăbit şi nerăbdător brunetul, care din capul locului nu vorbise decât cu prinţul, ignorându-l cudesăvârşire pe slujbaşul cel bubos.

        — Cum adică?… Exclamă slujbaşul, rămânând perplex; căscă apoi ochii mari şi, deodată, faţa îi luă o expresie de nemărginită admiraţie, de ploconire înfricoşată. Cum, eşti chiar feciorul lui Semion Parfionovici Rogojin, om cu vază, care a decedat acum două luni, lăsând un capital de două milioane şi jumătate?

        — Şi de unde ştii, mă rog, că a lăsat exact două milioane şi jumătate? Îl întrerupse călătorul cel oacheş, fără a catadicsi să-i arunce măcar o privire domnului cu nasul roşu; arătând apoi spre dânsul printr-o mişcare scurtă a capului, adăugă: Ca să vezi! Nu pricep ce nărav au toţi ăştia de se gudură atâta şi la ce le-o fi folosind să se bage unde nu le fierbe oala, ca nişte trepăduşi?! Ce-i adevărat e că tatăl meu a dat ortul popii acum o lună, iar eu mă întorc de la Pskov acasă fără o leţcaie. Nici ticălosul de frate-meu, nici mai-că-mea nu mi-au trimis o para chioară şi nici măcar de ştire nu mi-au dat! Chiar şi cu un câine nu te porţi mai rău! O lună încheiată am zăcut la Pskov, ţintuit de friguri.

        — În schimb acum pui mâna dintr-o dată pe-un milion de ruble, dacă nu şi mai mult. Doamne-Dumnezeule! Strigă slujbaşul, plesnind din palme.

        — Poftim, s-a mai pomenit aşa ceva? Spuse înfuriat Rogojin, arătând din nou spre slujbaş cu un gest mânios. Ce te tot bagi, omule, că oricum nu capeţi de la mine nici o leţcaie, chiar dacă te-ai târî în patru labe înaintea mea.

        — Şi am să mă târăsc, am să mă târăsc!

        — Ca să vezi! Dar pricepe odată ce-ţi spun: de-gea-ba! Şi o săptămână-ntreagă să ţopăi înaintea mea, tot nu-ţi dau nimic.

        — Şi nici să nu-mi dai! Aşa-mi trebuie; nimic să nu-mi dai! Iar eu tot am să ţopăi. Îmi las nevasta, copiii, dar înaintea ta am să ţopăi! Acordă-mi cinstea asta, rogu-te… Acordă-mi-o!

        — Ptiu! Făcu tânărul brunet scuipând şi se adresă din nou prinţului. Acum cinci săptămâni, cu un bagaj aproape la fel cu al dumitale, fugisem de-acasă la Pskov, la mătuşă-mea. Acolo, am zăcut doborât de febră; între timp, taică-meu s-a prăpădit. L-a lovit damblaua. Să-i fie ţărâna uşoară, dar pe mine cât pe ce era să mă omoare în bătaie! Mă crezi, prinţe? Dacă nu fugeam, îmi venea de hac negreşit.

        — Aşa de rău l-ai supărat? Se minună prinţul, privindu-l de data aceasta cu multă curiozitate pe acest milionar îmbrăcat în cojoc. Faptul de a fi moştenit o avere şi milionul ca atare puteau stârni fireşte curiozitatea oricui, dar pe Mâşkin îl surprinse şi începu să-l intereseze la Rogojin cu totul altceva. De altfel şi acesta părea dispus să stea de vorbă cu prinţul, deşi la el dorinţa de a conversa nu pornea dintr-un imbold lăuntric, ci survenea automat, ca o tendinţă instinctivă de a-şi ostoi zbuciumul în preajma unei făpturi omeneşti,privind-o şi pălăvrăgind, mai mult ca o destindere decât din nevoia de a-şi împărtăşi gândurile. S-ar fi zis că boala de care suferise nu l-a părăsit încă şi el se află şi acum într-un fel de delir pricinuit de febră. Cât despre slujbaş, acesta, cum s-ar zice, îl sorbea din ochi pe Rogojin şi, cu răsuflarea întretăiată, prindea lacom fiecare cuvinţel ce ieşea din gura lui, de parcă ar fi fost nişte nestemate.

        — S-a înfuriat rău bătrânul şi poate că avea şi de ce, răspunse Rogojin; dar necazul ăl mare mi se trage de la frate-meu. Că de la maică-mea ce pretenţii poţi avea! O biată bătrânică. Citeşte Vieţile sfinţilor, stă la palavre cu tot felul de băbuţe şi toate le vede cu ochii fratelui meu, Senka. El însă ar fi putut să-mi dea de ştire la timp. Las' că ştiu eu de ce n-a făcut-o! E drept că tocmai atunci zăceam bolnav, fără simţire. Se pare totuşi că mi-au bătut o telegramă. Ca un făcut, a nimerit în mâinile mătuşă-mii, care de vreo treizeci de ani îşi omoară văduvia stând cât îi ziulica de mare cu nişte scrântiţi întru cele bisericeşti. Mai dihai ca o călugăriţă. Telegrama a înspăimântat-o şi, fără s-o desfacă, a dus-o la poliţie, unde zace şi acuma. Îi mulţumesc lui Konev, Vasili Vasilici, care m-a încunoştinţat printr-o scrisoare de cele întâmplate. Ticălosul de frate-meu, de hapsân ce e, s-a apucat şi a tăiat noaptea toţi ciucurii de aur de pe giulgiul de brocart cu care era acoperit sicriul tatii. Cică, e păcat să se prăpădească atâta bănet!” Ei bine, doar pentru aşa ceva şi merită să putrezească în Siberia, numai să spun o vorbă, că asta sigur e un sacrilegiu. Tu ce zici, momâie? Se-ntoarse el către slujbaş. Cum scrie în lege: profanarea de lucruri sfinte, nu-i aşa?

        — Profanare, profanare, Înălţimea voastră! Încuviinţă grăbit slujbaşul.

        — Ajungea în Siberia pentru asta?

        — Da, da, Siberia, Siberia îl păştea! Cum mă vezi şi cum te văd!

        — Ei şi-or fi închipuind că mai zac bolnav, urmă Rogojin, adresându-i-se din nou prinţului, iar eu, fără să fi suflat o vorbă cuiva şi nici măcar înzdrăvenit cum trebuie, m-am suit în tren şi iată-mă acum în drum spre Petersburg. Ce-o să se mai mire frate-meu, Semion Semionâci, când m-o vedea că apar! El îşi închipuie că nu ştiu cum mă ponegrea în faţa răposatului! Recunosc că l-am înfuriat atunci pe bătrân din pricina Nastasiei Filippovna. Ce să fac, am păcătuit – am păcătuit!

        — Nastasia Filippovna, zici? Se strădui parcă să-şi amintească de ceva slujbaşul, cu o expresie servilă în ochi.

        — Ia mai slăbeşte-mă, că n-ai de unde s-o cunoşti! Îl repezi cu năduf Rogojin.

        — Ba, să ştii că o cunosc! Răspunse triumfător slujbaşul cel bubos.

        — Vezi-ţi de treabă; parcă o singură Nastasia Filippovna există pe lumea asta! Tare nesimţit mai eşti, omule! Se putea să nu dau peste o lichea care să seţină scai de mine?! Adăugă el, adresându-i-se prinţului.

        — Orice mi-ai spune, eu tot o cunosc! Lebedev o cunoaşte, se grozăvea slujbaşul. Degeaba se mânie înălţimea voastră, pentru că sunt în stare să dovedesc că am spus adevărul adevărat! E vorba chiar de Nastasia Filippovna din pricina căreia tatăl dumitale te-a snopit în bătăi, adică de Nastasia Filippovna Baraşkova, adevărată doamnă, ca să spunem aşa şi în felul ei tot o prinţesă. E încurcată cu un anume Toţki, mare proprietar şi arhicapitalist – Afânaşi lvanovici Toţki, membru în mai multe companii şi societăţi şi pe chestia asta prieten la cataramă cu generalul Epancin…

        — Ia te uită! Făcu Rogojin surprins. Ptiu, lua-l-ar naiba! O cunoaşte cu adevărat.

        — Lebedev ştie tot! Nimic nu-i scapă! De altfel trebuie să ştii, Luminăţia voastră, că eu şi pe Aleksaşka Lihaciov l-am cunoscut îndeaproape, iar după moartea tatălui său, l-am însoţit peste tot; n-a rămas un colţişor măcar unde să nu fi călcat împreună; pretutindeni l-am dus; un pas nu făcea fără Lebedev. Acuma stă la răcoare pentru nişte datorii, dar pe atunci a avut prilejul să le cunoască şi pe Armance şi pe Coralia şi pe prinţesa Paţkaia şi pe Nastasia Filippovna; şi câte şi mai câte.

        — Pe Nastasia Filippovna? Vrei să spui că ea şi cu Lihaciov… Îl privi înfuriat Rogojin; până şi buzele i se învineţiseră şi-i tremurau de mânie.

        — N-nici vorbă! N-n-nici vorbă! Nici vorbă de aşa ceva!

        — Sări ca ars slujbaşul, grăbindu-se. Nici un fel de bani nu l-au putut ajuta pe Lihaciov să ajungă la ea! Nu, ea nu-i ca Armance. Doar Toţki poate că are trecere la dânsa. Nu se duce nicăieri şi numai seara apare, în loja ei, la Teatrul Mare sau la Teatrul Francez. Ofiţerii, cât sunt ei de lăudăroşi, nu cutează nici ei să spună vreo necuviinţă, pentru că nimeni nu le-ar da crezare. Nu le rămâne decât să-şi dea cu coatele arătând spre dânsa şi să-şi şoptească: „Uite-o, asta-i Nastasia Filippovna aceea!” şi atât; altceva nu spun, pentru că nici n-ar avea ce spune.

        — Aşa este, în adevăr, întări Rogojin posomorit, încruntându-şi sprâncenele. Se potriveşte întocmai cu ce mi-a spus şi Zaliojev atunci. Şi aşa s-a întâmplat, dragă prinţe, că într-o bună zi, trecând pe Nevski Prospekt, îmbrăcat într-o scurtă ponosită de-a lui taică-meu, am văzut-o ieşind dintr-o prăvălie şi urcându-se în trăsură. Parcă m-ar fi străpuns o săgeată. În clipa aceea îmi iese în cale Zaliojev. Nici nu mă puteam compara cu el: era fercheş ca o calfă de frizer, ba mai purta şi monoclu, câtă vreme pe noi tata ne ţinea în cizme de iuft şi ne hrănea cu ciorbe de post. „Nu-i de nasul tău, îmi zice, e o adevărată prinţesă. O cheamă Nastasia Filippovna Baraşkova şi trăieşte cu Toţki. Acuma, nu ştie cum să se descotorosească de dânsa, căci i-a venit, ghiuj bătrân de cincizeci şi cinci de ani, să se însoare cu cea mai frumoasă fată dinPetersburg.” Tot atunci, Zaliojev îmi sugeră că, dacă vreau, pot s-o văd chiar în seara aceea la reprezentaţia de balet de la Teatrul Mare, unde ea avea o lojă reţinută cu abonament. După rânduiala lui taică-meu de acasă, pas de te du la balet – te omoară în bătăi, nu alta! Dar mai puteam eu să ţin seama de toate astea?! Mă strecurai tiptil şi o ştersei pentru un ceas la teatru ca s-o mai văd o dată pe Nastasia Filippovna; toată noaptea n-am mai putut închide ochii. A doua zi dimineaţa, răposatul îmi dă două obligaţiuni de stat de cinci la sută, a câte cinci mii de ruble fiecare, cu poruncă spusă răspicat: „Du-te de le vinde; pe urmă treci şi achită-i lui Andreev şapte mii cinci sute de ruble, iar restul de la zece mii mi-l aduci şi mi-l predai mie în mână; nu zăbovi, nu te abate pe nicăieri, de la biroul lui Andreev vii direct acasă, te aştept.” Obligaţiile le-am vândut cu, banii i-am luat, dar la Andreev nu m-am dus, ci am intrat direct în magazinul englezesc, am ales o pereche de cercei cu briliante, fiecare aproape cât o alună. Costau cu patru sute de ruble peste cele zece mii pe care le aveam în buzunar; mi-am spus numele şi negustorul mi-a făcut credit. Apoi m-am dus la Zaliojev: „Aşa şi pe dincolo, ăsta mi-i păsul, du-mă, nene, direct la Nastasia Filippovna”…Pornirăm. Cum şi pe unde am mers, crede-mă, n-aş putea să spun, căci mergeam în neştire, fără să-mi dau seama ce se petrece cu mine şi nu-mi amintesc de nimic. Ştiu numai că m-am pomenit într-un salon şi a apărut dânsa ca să ne primească. De altfel, nici nu m-am prezentat, nu voiam să ştie că eu sunt acela care oferă darul şi atunci a vorbit Zaliojev: „Din partea lui Parfion Rogojin, adică în amintirea întâlnirii de ieri, binevoiţi a-i primi”, zise el. Ea deschise cutia, se uită la cercei şi zâmbi: „Mulţumeşte-i prietenului dumitale, domnului Rogojin, pentru amabila lui atenţie”, răspunse ea, se înclină şi se retrase. O, Doamne, de ce n-am murit în clipa aceea? Că doar în sinea mea, când m-am hotărât să mă duc la ea, mă gândisem: „Puţin îmi pasă; totuna, cei de acasă n-or să mă mai vadă întorcându-mă viu!” Ceea ce mi s-a părut însă deosebit de jignitor a fost faptul că bestia aceea de Zaliojev a căutat să tragă spuza pe turta lui. Cu statura mea mică şi înfăţişarea de slugoi, tăceam ruşinat şi nu-mi puteam lua ochii de la ea, în timp ce el, din contră, îmbrăcat ca un filfizon, pomădat, frizat, rumen, cu o cravată în carouri la gât, se tot hlizea şi se tot izmenea înainte-i, încât n-ar fi fost de mirare ca ea să-l fi luat pe el drept Rogojin. După ce ieşirăm, îi spusei: „la seama, zic, nu cumva să-ţi intre în cap că ai putea să te bagi pe fir, ai înţeles?” „Bine, bine, dar să te văd cum te descurci în faţa lui Semion Parfionâci!” îmi răspunse el râzând. Mărturisesc că atunci îmi venea mai degrabă să mă arunc în râu decât să mă întorc la tata, dar mi-am zis: „Fie ce-o fi!” şi m-am întors acasă ca un becisnic.

        — Vai, vai! Făcu slujbaşul cutremurându-se şi strâmbându-se. Când te gândeşti că răposatul, nu zic pentru zece mii, dar şi pentru zece ruble, era în stare să-i vină de hac omului, trimiţându-l pe lumea cealaltă, îi explică el prinţului.

        Acesta se uita mirat la Rogojin, al cărui chip părea şi mai palid în acel moment.

        — Pe lumea cealaltă! Se strâmbă, imitându-l, Rogojin. Ce ştii tu!… Întâmplarea a ajuns numaidecât la urechile tatei; de altfel, Zaliojev îşi făcuse datoria s-o povestească pretutindeni. Taică-meu mă chemă în încăperile de sus şi, încuind uşa, mă ţinu un ceas întreg într-o buşeală. „Asta-i numai un mezelic, zise, o mică pregătire pentru diseară, când am să mai vin, ca să-mi iau rămas-bun de la tine în toată regula.” Şi ce crezi că a făcut bătrânul pe urmă? S-a dus acasă la Nastasia Filippovna, i-a trântit o plecăciune până-n pământ şi începu s-o implore plângând. Până la urmă, ea îi aduse cutiuţa cu cerceii şi i-o azvârli în faţă: „Ţine-ţi cerceii, bătrâne, spuse ea, dar să ştii că pietricelele astea preţuiesc în ochii mei de zece ori mai mult acuma, când ştiu la ce urgie s-a expus Parfion, pentru ca să mi-i dea în dar. Salută-l şi mulţumeşte-i lui Parfion Semionâci.” Eu, în timpul acela, cu voia mamei, împrumutai douăzeci de ruble de la Seriojka Protuşin şi plecai cu trenul la Pskov; ajunsei într-un hal fără de hal. Bătrânele se puseră să-mi citească pilde din Vieţile sfinţilor. Dar eu, ameţit de băutură, pornii să-mi topesc ultimii bănişori prin cârciumi. M-au găsit a doua zi beat mort sub un gard, scuturat de friguri şi pe deasupra muşcat de câini. Mai-mai să dau ortul popii peste noapte.

        — Acu', acu' să vezi cum ţi-o mai jucăm noi pe încântătoarea Nastasia Filippovna! Chicoti slujbaşul, frecându-şi mâinile. O dăm gata, la naiba cu cerceii! Ne înfăţişăm acum cu ceva mai abitir decât nişte cercei…

        — Ascultă! Dacă te mai aud că spui măcar un singur cuvânt despre Nastasia Filippovna, să ştii că te iau la palme, fără să mă uit c-ai fost prieten cu Lihaciov! Strigă Rogojin, apucându-l aprig de braţ.

        — Dacă dai în mine, înseamnă că nu mă vei respinge! Bate-mă! Când ai dat în cineva, l-ai legat de tine pentru totdeauna… Dar mi se pare că am şi sosit.

        Într-adevăr, trenul intra în gară. Rogojin spusese că nu se ştie încă nimic despre plecarea lui din Pskov şi cu toate astea mai mulţi inşi îl aşteptau pe peron.

        Zărindu-l, ei începură să strige şi să-şi agite căciulile în aer.

        — Poftim şi Zaliojev e aici, murmură Rogojin, care îi privea de sus cu un zâmbet triumfător şi răutăcios în acelaşi timp. Prinţe, i se adresă el deodată lui Mâşkin, nu ştiu pentru ce, dar mi-ai devenit foarte drag. Poate pentru că te-am întâlnit în asemenea clipe; dar l-am întâlnit, uite şi pe dânsul, urmă el, arătând spre Lebedev; şi totuşi nu mi-a deşteptat nici un fel de simpatie. Să vii să mă vezi, prinţe. Îţi voi da jos ghetrele astea, te îmbrac într-o blană de jder faină; pun să-ţi facă un frac extra cu o jiletcă albă sau de altă culoare, după cum vei dori; îţi voi umple buzunarele cu bani şi… ne vom duce împreună la Nastasia Filippovna! Ce zici, vii?

        — Ascultă-l, prinţe Lev Nikolaevici! Îl îndemnă entuziasmat şi solemnLebedev. Nu lăsa să-ţi scape prilejul! Nu lăsa…!

        Prinţul Mâşkin se săltă puţin de pe bancă, îi întinse politicos mâna lui Rogojin şi rosti cu multă amabilitate:

        — Vin cu cea mai mare plăcere şi îţi mulţumesc pentru prietenia pe care mi-o arăţi. Şi poate chiar astăzi am să trec pe la dumneata, dacă voi mai avea timp. Pentru că, îţi spun sincer şi dumneata mi-ai plăcut mult, mai cu seamă după ce mi-ai povestit întâmplarea cu cerceii; dar şi înainte de asta mi-ai plăcut, cu toate că ai o faţă tare mohorâtă. Îţi mulţumesc de asemenea şi pentru blana şi pentru hainele pe care mi le promiţi, căci într-adevăr, foarte curând probabil, voi avea mare nevoie şi de haine şi de şubă. Cât despre bani, mărturisesc că în momentul de faţă n-am aproape nici o leţcaie.

        — Bani vom avea; nici o grijă. Diseară capăt bani. Să vii neapărat!

        — Bani vor fi, nici o grijă, repetă ca un ecou slujbaşul, chiar în seara asta!

        — Dar în privinţa femeilor, ce ai de spus, prinţe, eşti cumva amator? Hai, zi-i – nu te sfii!

        — N-u-u! Să vezi, eu… Poate că nu ştii, dar din cauza bolii mele moştenite, eu nici n-am cunoscut femeia.

        — În cazul acesta, prinţe, strigă Rogojin, dă-mi voie să te socot omul blajin desprins de cele lumeşti şi pe alde voi Dumnezeu vă ocroteşte.

        — Aşa-i, Dumnezeu îi ocroteşte, întări slujbaşul.

        — Iar tu să vii cu mine, conţopistule, îi porunci Rogojin lui Lebedev şi coborâră cu toţii din tren.

        Aşadar, Lebedev îşi atinsese scopul. În curând, ceata lor gălăgioasă porni spre Voznesenski Prospekt. Prinţul trebuia să ajungă în Liteinaia. Vremea era umedă şi răcoroasă; întrebă trecătorii şi, aflând că are de făcut vreo trei verste pentru a ajunge la destinaţie, se hotărî să ia o birjă.