VI

        — Mă uit acum la dumneavoastră, începu el într-un târziu, cum mă priviţi cu atâta curiozitate, încât, dacă n-aş satisface-o pe loc, aţi fi în stare să vă supăraţi pe mine. Glumesc, fireşte, se grăbi el să adauge zâmbind. Acolo… În sat erau mulţi copii, o droaie de şcolari. N-aş putea spune că-i învăţam, a – nu! Îl aveau pentru asta pe învăţătorul Jules Thibaud; îi mai învăţam şi eu câte ceva, dacă vreţi, dar mai ales îmi plăcea să mă aflu în mijlocul lor şi aşa îmi petrecui între ei toţi cei patru ani cât am stat acolo. N-aveam nevoie de nimic altceva. Le spuneam tot, nu le tăinuiam nimic. În cele din urmă, părinţii începură să se arate nemulţumiţi, pentru că micuţii nu mai puteau fără mine şi se adunau mereu în juru-mi, iar învăţătorul deveni cel mai mare duşman al meu. Mi-am făcut mulţi duşmani acolo şi tot numai din cauza copiilor. Până şi Schneider m-a dojenit pentru asta. Şi de ce le-a fost atâta teamă? Copilului poţi să-i spui tot. M-a mirat întotdeauna ideea greşită pe care adulţii şi-o fac despre copii; ce puţin îi cunosc şi-i înţeleg chiar şi părinţii înşişi! Nu trebuie să le ascundem nimic copiilor sub pretext că sunt încă mici şi că la vârsta lor e prea devreme să cunoască unele lucruri. Ce tristă şi nenorocită mentalitate! Şi cât de bine îşi dau seama copiii că părinţii lor îi consideră drept neştiutori şi inapţi să înţeleagă, când în realitate ei înţeleg totul! Oamenii mari nici nu bănuiesc că până şi în chestiunile cele mai dificile copilul poate da un sfat de o extremă importanţă. O, Doamne! Când vezi păsăruica asta micuţă şi drăgălaşă că se uită la tine cu ochi plini de încredere şi aşteptare fericită, cum să nu-ţi fie ruşine s-o înşeli! Îi numesc pitulici, pentru că păsărelele sunt cele mai bune vietăţi din câte există pe lume. De fapt, toată supărarea din sat împotriva mea a început din altă cauză… Cât despre Thibaud, la el era pur şi simplu invidie; începu mai întâi prin a clătina din cap, mirându-se cum de pricepeau copiii tot ce le spuneam eu şi aproape că nu înţelegeau deloc cele ce le spunea el; pe urmă se apucă să râdă de mine când îi spusei că, de fapt, noi amândoi n-o să-i învăţăm nimic, ci avem de învăţat multe de la ei. Şi cum de a putut să mă invidieze şi să mă calomnieze, când el însuşi trăia în mijlocul copiilor?! Contactul cu copiii e aşa de înviorător… Apropierea lor îţi vindecă sufletul… Acolo, în sanatoriu, printre bolnavii profesorului Schneider, se afla un om extrem de nenorocit. Nu ştiu dacă poate exista o nenorocire mai mare decât asta. Fusese internat pentru a fi tratat de alienare mintală; după părerea mea însă nu era nebun, atâta doar că suferea groaznic – asta era toată boala lui. Şi dac-aţi şti ce deveniră pentru el, către sfârşit, copiii noştri… Dar despre bolnavul acesta mai bine să vă spun mai pe urmă; acum am să vă povestesc numai de unde şi cum s-a pornit zâzania. La început, copiii se cam fereau de mine. Nu eram nici pe departe de seama lor, de felul meu sunt şi cam greoi în mişcări şi foarte neîndemânatic; ştiu de asemenea că sunt şi urât… pe deasupra mai eram şi străin. Întâi râdeau şi îşi băteau joc de mine, apoi începură să arunce chiar cu pietre în urma mea, după ce m-au surprins sărutând-o pe Marie. Şi n-am sărutat-o decât o singură dată… Nu, nu râdeţi, se grăbi prinţul să le prevină zâmbetele, nu era nici pomeneală de dragoste. Dac-aţi şti ce fiinţă nenorocită era această fată, cred că vi s-ar rupe inima de milă, ca şi mie. Era de acolo din sat şi locuia cu mama ei bătrână într-o căsuţă veche, dărăpănată, o cocioabă luminată de două ferestruici… La una dintre aceste ferestruici, într-o despărţitură de scânduri, bătrână vindea diferite mărunţişuri ieftine: aţă, şireturi, ţigări, săpun şi cu asta se ţinea, căci era suferindă, cu picioarele mereu umflate şi nevoită să stea mai mult pironită locului. Marie avea douăzeci de ani, era slăbuţă şi plăpândă; cu toate că ftizia se cuibărise de mult timp în pieptul ei şubred, ea continua să muncească de dimineaţă până-n seară, angajându-se cu ziua la munci grele prin case, unde freca podelele, spăla rufe, mătura curţile, dădea de mâncare vitelor. Un comis-voiajor francez o seduse şi o luă cu el, iar după o săptămână o părăsi. Lăsată pe drumuri, ea se întoarse acasă, cerând de pomană de-a lungul şoselelor; ajunse murdară, în zdrenţe, cu papucii rupţi; mersese pe jos o săptămână întreagă, dormind pe câmp, de unde se alesese cu o răceală puternică; picioarele îi erau însângerate, mâinile umflate şi pline de degerături şi de crăpături. De altfel, nici înainte nu era frumoasă; numai ochii îi avea blânzi, plini de bunătate şi nevinovăţie. Era nemaipomenit de tăcută. Într-o zi, încă înainte de a i se întâmpla asta, lucrând la ceva, ea începu deodată să cânte, şi-mi amintesc că toţi cei din jur rămaseră uluiţi şi pufniră în râs: Marie cântă! Ce spui? Auziţi, Marie cântă!” Ea se ruşina grozav şi de-atunci nimeni n-o mai auzi scoţând un sunet.

        Pe atunci lumea se mai purta cu ea destul de omenos, ba şi cu destulă bunăvoinţă; dar când se întoarse bolnavă şi zdrenţăroasă, nimeni nu avu faţă de dânsa nici un pic de milă. Ce cruzi sunt oamenii în asemenea împrejurări!Ce mentalitate îngustă şi încuiată, ce concepţii înapoiate au ei în această privinţă! Prima a fost maică-sa, care îşi întâmpină fata cu ură şi dispreţ: „M-ai făcut de râsul lumii”…Şi tot ea a fost cea dintâi care o expuse insultelor mulţimii; când se răspândi în sat vestea că s-a întors Marie, bătrâni, copii, femei, fete tinere – toată lumea alergă s-o vadă; aproape tot satul, mânat de curiozitate, năvăli în cocioaba bătrânei. Marie, lihnită de foame, cu îmbrăcămintea zdrenţuită, zăcea pe jos, la picioarele bătrânei şi plângea amarnic. În faţa mulţimii adunate, ea îşi acoperi faţa cu păru-i răvăşit şi-şi lipi fruntea de podea. Toată lumea se uita la dânsa ca la un monstru; bătrânii o înjurau, tinerii îşi băteau joc, femeile o ocărau şi se uitau cu scârbă la ea, ca la un păianjen hidos. Maică-sa a îngăduit toate astea, ba chiar îi aproba şi încuraja dând din cap şi era doar bolnavă rău bătrâna în acea vreme, aproape pe moarte; la vreo două luni după aceea a şi murit; şi, cu toate că ştia că i se apropie sfârşitul, nu s-a gândit nici până în ultimul moment să se împace cu fiica ei, nu-i adresa nici un cuvânt, o trimitea să se culce în tindă şi o lăsa nemâncată. În fiecare zi trebuia să-şi îmbăieze picioarele bolnave în apă caldă; Marie i le spăla şi o îngrijea; bătrâna îi primea serviciile fără să-i adreseze un cuvinţel, măcar o vorbă de mângâiere. Marie suporta totul cu resemnare şi mai târziu, după ce am cunoscut-o, am putut să observ că ea însăşi aproba toate astea şi se considera fiinţa cea mai netrebnică. Atunci când bătrâna căzu la pat, femeile din sat veniră s-o îngrijească pe rând, după obiceiul locului. Dar Marie nu mai căpătă de mâncare deloc; toţi în sat o alungau cu ocări şi nimeni nu-i mai dădea de lucru ca altădată. Oricine se socotea în drept s-o împroaşte cu noroi, iar bărbaţii nici n-o mai considerau drept femeie şi-i spuneau fel de fel de scârnăvii. Câteodată, foarte rar, când se îmbătau duminica, îi mai aruncau câte un gologan în bătaie de joc; Marie îi aduna de jos tăcută. Încă de atunci începuse să scuipe sânge. Cu timpul, îmbrăcămintea i se zdrenţuise într-atât, că de ruşine, nu mai îndrăznea să se arate în lume; desculţă umbla încă de la întoarcerea ei în sat. Cam pe atunci, copiii de la şcoală – erau în total peste patruzeci – începură să se ţină după dânsa cete-cete, necăjind-o şi chiar aruneînd în ea cu noroi. Fata se rugă de păstorul satului s-o lase să-i păzească cireada, dar el o alungă. Totuşi, ea se duse a doua zi cu cireada şi tot aşa şi în zilele următoare. În curând, păstorul începu să-şi dea seama de folosul pe care-l avea de pe urma ei şi n-o mai alungă; ba uneori îi dădea şi de mâncare din ceea ce rămânea de la prânzul său, niţică brânză şi pâine. Socotea că prin asta săvârşeşte un mare act de bunăvoinţă şi milostenie. Când bătrâna ei mamă muri, preotului nu-i fu ruşine s-o beştelească pe Mărie în mod public, în plină biserică. Îmbrăcată în zdrenţele ei mizerabile, ea stătea în faţa sicriului şi plângea. Se adunase multă lume ca s-o vadă cum o să plângă şi o să meargă după coşciug. Pastorul, om tânăr încă, a cărui ambiţie era să devină mare predicator, se adresă mulţimii, arătând-o pe Marie: „Iată cine a pricinuit moartea acestei femei respectabile (şi nu era adevărat, căci bătrâna căzuse bolnavă cu vreo doi ani în urmă). Uitaţi-vă la ea, e în faţa voastră şi nu îndrăzneşte să-şi ridice ochii, pentru că a fost stigmatizată de degetul Domnului; iat-o desculţă şi zdrenţăroasă, pildă vie, ca să ia aminte toate acelea care-şi pierd virtutea. Şi cine este ea? E chiar fiica decedatei” şi aşa mai departe. E de necrezut, poate, dar mârşăvia asta le-a plăcut aproape tuturor. Aici însă lucrurile luară o întorsătură cu totul neaşteptată: interveniră copiii, luând apărarea nenorocitei, căci în timpul acela, copiii erau de-acum de partea mea şi începuseră s-o iubească pe Marie. Iată cum s-a întâmplat. Doream s-o ajut cu ceva pe biata nenorocită. L-ar fi prins bine nişte bani, dar acolo, în Elveţia, n-am avut niciodată o para. În schimb, aveam la mine un ac de cravată cu diamant şi l-am vândut unui telal ambulant care-şi făcea negustoria umblând din sat în sat. Îmi dădu opt franci pe ac, care valora pe puţin patruzeci. Multă vreme n-am putut să dau cu ochii de Mărie singură. În sfârşit, o găsii afară din sat, pe o cărare ce ducea sus pe munte. În dosul unui copac, i-am dat cei opt franci, sfătuind-o să-i cheltuiască cu socoteală, pentru că n-o să mai pot să-i dau alţii. Apoi am sărutat-o şi i-am spus să nu-şi închipuie că umblu cu vreun gând rău şi că o sărut nu pentru că aş fi îndrăgostit de dânsa, ci pentru că mi-e milă şi că n-am socotit-o vinovată chiar de la început, ci numai o fiinţă nefericită. Aş fi vrut tare mult să-i spun cuvinte de mângâiere pornite din inimă, s-o conving că nu trebuie să se socoată atât de nenorocită în faţa celorlalţi. Dar ea mi se pare că nu m-a înţeles. Mi-am dat seama de asta imediat, deşi a stat tot timpul tăcută în faţa mea, cu ochii în pământ şi ruşinându-se grozav. Când am terminat, îmi sărută mâna; i-am prins-o îndată pe a ei şi am vrut să i-o sărut, dar şi-o trase iute. Aici ne surprinseră copiii, o ceată întreagă; pe urmă am aflat că ei se ţineau de multă vreme după mine. Începură să fluiere, să bată din palme şi să râdă. Marie o luă la fugă. Am vrut să le spun ceva, să le vorbesc, dar dădură să arunce cu pietre în mine. În aceeaşi zi aflară cu toţi, ştia tot satul şi toate se sparseră iarăşi în capul sărmanei Mărie; le devenise şi mai nesuferită. Auzisem chiar spunându-se că fusese vorba să i se dea o pedeapsă, dar, slavă Domnului, nu s-a ajuns până acolo; copiii însă n-o mai lăsară deloc în pace; o necăjeau şi mai mult şi aruncau cu noroi în ea; ca să scape de ei, sărmana o lua la fugă pierzându-şi răsuflarea şi înecându-se în tuse, dar ei se ţineau scai după dânsa, urlând şi fluierând. Într-o zi, era cât pe ce să sar la ei cu bătaia. Pe urmă încercai să-i fac să înţeleagă; le vorbeam în fiecare zi, de câte ori îi întâlneam. Uneori, se opreau şi mă ascultau, deşi continuau s-o înjure. Le-am povestit cât era de nenorocită; curând au încetat s-o mai insulte şi, zărind-o, se depărtau în tăcere. Încetul cu încetul, începură să intre în vorbă cu mine. Nu le-am ascuns nimic; le-am povestit totul. De data aceasta mă ascultară cu multă atenţie şi în curând se arătară înţelegători şi miloşi faţă de Marie. Unii din ei, când o întâlneau, o salutau prietenos; oamenii de-acolo, când se întâlnesc, de obicei îşi dau bună ziua – indiferent dacă sunt cunoscuţi sau nu – îşi scot pălăria sau se înclină sau fac o mişcare din cap şi-şi spun cuvinte de salut. Îmi închipui cât de mirată a fost Marie. Într-o zi, două fetiţe făcură rost de câte ceva de-ale mâncării şi-i duseră ei, pe urmă veniră să-mi spună că pe Marie o podidise plânsul şi că acum ele o iubesc mult de tot. În curând, toţi copiii au îndrăgit-o pe Mărie şi în acelaşi timp mă îndrăgiră dintr-o dată şi pe mine. Veneau mereu la mine, rugându-mă să le povestesc câte ceva; se pare că povesteam frumos, deoarece le plăcea să mă asculte. Şi, de fapt, tot ce-am învăţat şi am citit eu acolo în trei ani a fost pentru a avea ce să le povestesc copiilor. Când, după aceea, toată lumea porni să mă învinuiască, chiar şi Schneider, pentru faptul că le vorbesc copiilor ca unor oameni mari şi nu le ascund nimic, le răspundeam că e o ruşine să-i minţi, că, oricât s-ar căuta să li se ascundă, copiii tot vor afla ceea ce vor să ştie, dar o vor afla denaturat şi poate într-un sens murdar, pe când de la mine vor şti numai adevărul, care nu va tulbura seninătatea sufletului lor curat. E de ajuns numai să-şi aducă aminte fiecare de propria lui copilărie ca să vadă că am dreptate. Dar ei n-au fost de acord cu mine… O sărutasem pe Mărie cu două săptămâni înainte de a fi murit bătrâna ei mamă. Între timp se petrecură cele ce v-am povestit acum şi toţi copiii erau de partea mea când pastorul îşi ţinu predica lui de înfierare împotriva lui Marie. Le-am povestit şi explicat fapta pastorului; ei toţi se supărară, ba unii dintre ei fură atât de indignaţi, încât aruncară cu pietre în ferestrele casei lui, spărgându-i geamurile. L-am oprit, pentru că asta era de-acum o faptă rea, dar în sat s-a ştiut totul numaidecât şi atunci se dezlănţuiră împotrivă-mi că le stric copiii. Părinţii mai constatară pe urmă că toţi copiii ţineau mult la Marie şi asta-i sperie grozav. Dar Marie era deja fericită. Copiilor li se interzisese să mai dea ochii cu ea, dar ei se duceau s-o vadă pe ascuns, la locul unde păştea cireada, cam la o jumătate de verstă de la marginea satului; îi aduceau câte ceva bun de mâncare, iar unii veneau numai ca s-o îmbrăţişeze, s-o sărute şi să-i spună doar atât: Je vous aime. Marie! Apoi o luau în goana mare înapoi. Marie se simţea copleşită de această neaşteptată fericire, la care nici nu îndrăznise vreodată să viseze; îi era şi ruşine şi se bucura în acelaşi timp. Dar copiii şi mai ales fetiţele, se duceau anume s-o vadă ca să-i spună că o iubesc şi că eu le vorbesc mereu de dânsa. L-au mai spus că le-am povestit toată istoria ei şi că de aceea toţi copiii o iubesc şi îi doresc să fie fericită şi că o vor iubi întotdeauna. Pe urmă alergau la mine, fericite şi grijulii, să-mi spună c-o văzuseră pe Maric şi că ea îmi trimite salutări. Seara, mă duceam la cascadă; acolo era un loc cu totul ferit dinspre sat, străjuit de plopi; în locul acela, către seară, se adunau ei toţi, unii chiar pe ascuns. Pare-se că dragostea mea pentru Marie îi incinta nespus şi acesta a fost singurul lucru în privinţa căruia i-am înşelat în tot timpul şederii mele acolo; i-am lăsat să creadă că sunt îndrăgostit de Mărie, că o iubesc, cu toate că nu-i purtam decât un sentiment de profundă compătimire. Bănuiam că ar fi rămas tare dezamăgiţi dacă totul nu se adeverea a fi exact aşa cum îşi închipuiseră şi hotărâseră ei; de aceea, prin tăcerea mea complice le întăream credinţa că mi-au ghicit taina. Şi câtă gingăşie şi sensibilitate delicată izvorau din inimile acestea micuţe! Li s-a părut, de pildă, că este cu neputinţă ca bunul lor Leon s-o iubească atât pe Marie, iar Marie să fie aşa de prost îmbrăcată şi chiar desculţă. Şi ce să vedeţi: i-au făcut rost de pantofi, de ciorapi, de lenjerie şi chiar de o rochie. La ce anume şiretlicuri au recurs – nu ştiu; toată ceata a pus umărul. Când îi întrebam despre asta, râdeau fericiţi şi se stârnea un haz mare, iar fetiţele băteau din palme şi mă sărutau. Din când în când, mă duceam şi eu s-o văd pe Marie pe furiş. Starea ei se agravase şi aproape că nu mai putea să umble. În cele din urmă, încetă serviciul la păstor, deşi se mai ducea în fiecare dimineaţă cu cireada la câmp. Se retrăgea într-un locşor ferit de priviri, se aşeza rezemându-se de o stâncă şi sta aşa, aproape nemişcată, până când cireada pornea înapoi spre sat. Sleită de puteri, respirând din greu, îşi petrecea toată ziua într-un fel de toropeală, cu ochii închişi, cu capul sprijinit de stâncă; faţa îi devenise lividă, numai piele şi os, ca la un schelet, broboane de sudoare îi acopereau fruntea şi tâmplele. În starea asta o găseam întotdeauna. Veneam acolo numai pentru câteva clipe, căci nu voiam să mă vadă nimeni. Cum mă apropiam, Marie tresărea, deschidea ochii şi-mi prindea mâinile ca să le sărute. Nu mă opuneam, fiindcă îmi dădeam seama că era singura ei fericire. Tot timpul cât stăteam acolo tremura şi plângea; e drept că de vreo câteva ori se strădui să-mi spună ceva, dar era greu de desluşit vorbele ei. Părea ieşită din minţi, într-atât era de tulburată, ca într-un fel de extaz. Uneori mă însoţeau şi copiii. De obicei, în asemenea cazuri rămâneau la oarecare distanţă, stând de strajă şi păzindu-ne parcă, nici ei nu ştiau de cine şi de ce. Şi asta le făcea o deosebită plăcere. După ce plecam, Mărie rămânea iarăşi pironită pe locul ei, cu ochii închişi, cu capul sprijinit de stâncă, lăsându-se poate în voia unui vis. Într-o dimineaţă n-a mai fost în stare să iasă ca de obicei cu cireada şi a rămas acasă, în căsuţa ei pustie. Copiii aflară îndată şi aproape toţi veniră în ziua aceea s-o viziteze; zăcea în pat şi n-avea pe nimeni lângă dânsa. Timp de două zile, copiii o îngrijiră singuri, cu rândul. Pe urmă, când se duse vestea în sat că Mărie era pe moarte, câteva bătrâne veniră cu schimbul la căpătâiul ei. Oamenii din sat se pare că fură şi ei cuprinşi de milă pentru biata Mărie; în orice caz, nimeni nu mai oprea copiii să se apropie de dânsa şi nu-i mai ocăra ca înainte. Bolnava zăcea într-o continuă toropeală, dar somnul ei era agitat şi tuşea îngrozitor. Bătrânde nu mai lăsară copiii să intre în odaie, dar cei mici alergau pentru o clipă doar la fereastra ei ca să-i spună: Bonjour, notre bonne Marie. Şi ea, cum îi zărea ori le auzea glasul, se înviora deodată şi, neţinând seama de îndemnurile bătrânelor, încerca să se ridice rezemându-se într-un cot şi le mulţumea din cap micilor săi prieteni. Copiii continuau să-i aducă bunătăţi, dar ea nu mai putea mânca. Mulţumită lor, vă asigur, muri aproape fericită. Mulţumită lor, îşi uită soarta amară, primind parcă de la ei iertare, pentru că până la ultima suflare a fost stăpânită de gândul că e o mare păcătoasă. Ca nişte păsărele în zbor apăreau la ferestrele ei, strigându-i în fiecare dimineaţa: Nous t'aimons. Marie”…Moartea nu întârzie mult. Crezusem că va mai rezista o vreme. În ajunul morţii, înainte de a apune soarele, m-am dus s-o văd; mă recunoscu şi atunci i-am strâns mâna pentru cea din urmă oară; cât era de uscată mâna asta! Iar a doua zi dimineaţa veniră să-mi spună că Marie a murit. De data aceasta, nimeni n-a mai fost în stare să-i împiedice pe copii; ei singuri împodobiră sicriul cu flori şi-i puseră o cunună pe cap. La biserică, pastorul nu mai tună împotriva aceleia pe care, vie, o terfelise. De altfel, veniseră la înmormântare doar câţiva curioşi. Dar în clipa când trebuia ridicat sicriul, toţi copiii se repeziră să-l ducă şi, fiindcă n-aveau destulă putere, sprijineau cât puteau cu mânuţele lor, căutau să ajute pe de lături, alergând după sicriu cu obrajii scăldaţi în lacrimi. De atunci, mormântul lui Marie a devenit obiectul grijii lor permanente; de jur-împrejur au sădit trandafiri şi în fiecare an, mereu, îl împodobesc cu flori. Dar tot de la înmormântarea aceea mi se trag şi hula şi prigoana satului întreg, pornit împotriva mea din pricina copiilor. Instigatorii principali erau pastorul şi învăţătorul. Copiilor li s-a interzis categoric să se mai întâlnească cu mine şi Schneider îşi luă chiar obligaţia să vegheze ca să nu se mai întâmple acest lucru. Cu toate acestea, ne vedeam din când în când, vorbeam de departe prin semne. Îmi trimiteau bileţele. Mai târziu, lucrurile se potoliră, dar până atunci am trăit zile de o nespusă frumuseţe, căci datorită acestei prigoane m-am împrietenit parcă şi mai mult cu aceşti copii. E drept că în ultimul an ajunsesem aproape la o bună înţelegere cu Thibaud şi cu pastorul. În schimb, Schneider mi-a vorbit mult şi m-a judecat aspru pentru „sistemul” meu dăunător în comportarea faţă de copii. Ca şi cum aş fi avut vreun sistem! În cele din urmă, chiar în ajunul plecării mele, Schneider îmi împărtăşi părerea ciudată pe care şi-o făcuse despre mine şi anume: mi-a spus că s-a convins pe deplin că eu însumi sunt un copil, copil în adevăratul sens al cuvântului, cu desăvârşire un copil; că numai la chip şi statură par a fi un adult, dar în ce priveşte gradul de dezvoltare, ca suflet şi caracter, ba poate şi ca intelect, nu sunt un om format, matur şi aşa voi rămâne de-acum încolo, chiar dacă aş trăi până la vârsta de şaizeci de ani. Am râs cu poftă, pentru că n-avea dreptate, fireşte, căci ce fel de copil aş fi eu: am eu aerul unui băieţaş, chiar aşa, zău? Un lucru e totuşi adevărat: nu-mi place să am de-a face cu adulţii, cu oamenii maturi şi de mult am băgat de seamă – nu-mi place, pentru că nu ştiu să mă port cu ei. Orice mi-ar vorbi, oricât de bine s-ar purta cu mine, totuşi cu ei, nu ştiu de ce, nu mă simt în apele mele, cu ei mă simt stingher; de aceea, pentru mine nu există fericire mai mare decât să mă pot refugia cât mai des la tovarăşii mei, iar aceştia au fost întotdeauna copiii; şi nu pentru că eu însumi aş fi un copil, ci pentru că mă simt pur şi simplu atras de ei.

        La începutul şederii mele acolo – încă în perioada când rătăceam singur şi trist prin munţi – mi se-ntâmpla pe neaşteptate să-i întâlncsc uneori mai ales la amiază, când ieşeau în stoluri gălăgioase de la şcoală, cu ghiozdanele şi cu tăbliţele lor, cu joaca, cu râsul şi larma lor şi atunci tot sufletul meu se avânta deodată spre ei. Nu ştiu, dar încercam un sentiment de nespusă încântare ori de câte ori îi întâlneam. Mă opream şi râdeam de fericire uitându-mă la picioruşele lor micuţe şi zvelte în necontenită mişcare, la droaia de băieţaşi şi fetiţe care zburdau în voie, la râsetele şi lacrimile lor (căci, venind de la şcoală, în drum spre casă, mulţi dintre ei găseau vreme să se ia la harţă, să plângă şi iar să se împace sau să se apuce de joacă). În asemenea clipe, îmi uitam cu desăvârşire tristul alean. Iar mai pe urmă, în cei trei ani următori, nici nu puteam înţelege cum anume şi ce doruri îi chinuiesc pe oameni. Tot destinul meu se înturna mereu spre cei mici. Mă înfrăţisem chiar cu gândul că nu voi părăsi niciodată satul acela şi nu mi-aş fi putut închipui că într-o zi mă voi întoarce aici, în Rusia. Mi se părea că voi rămâne acolo, dar mi-am dat seama în cele din urmă că Schneider nu putea să mă întreţină la infinit. Între timp,interveni o împrejurare, o afacere aşa de importantă se pare, încât Schneider însuşi mă zori să plec, luând asupra lui cheltuielile călătoriei. Acum trebuie să văd cum stau lucrurile, despre ce anume este vorba şi să mă sfătuiesc cu cineva. Soarta mi se va schimba poate cu totul, dar nu asta interesează şi nici nu este lucrul cel mai important. Principalul e că viaţa mea s-a schimbat acum radical. Am lăsat acolo multe lucruri dragi, prea multe. Totul s-a destrămat. Pe drum, în tren, mă gândeam: „Intru acum în lume, în rândul oamenilor; nu cunosc deocamdată felul de a fi al acestor oameni, dar o existenţă nouă a început pentru mine”…M-am hotărât să-mi orânduiesc o viaţă de om cinstit şi mergând pe un drum drept. Îmi va fi greu şi mă voi plictisi poate în mediul acesta. Mi-am propus însă pentru început să fiu sincer şi prevenitor cu toţi; mai mult cred n-o să-mi pretindă nimeni. Poate că şi aici mă vor privi ca pe un copil – n-au decât! Şi încă ceva: toţi mă iau, nu ştiu de ce, drept un idiot; e adevărat că am fost într-o vreme bolnav, ajunsesem într-o stare atât de gravă, încât păream cu adevărat un idiot. Dar ce fel de idiot e acela care îşi dă prea bine seama că lumea îl consideră idiot? Intru într-o casă, să zicem şi mă gândesc: „Oamenii ăştia mă iau drept idiot şi de fapt sunt cu mintea clară, iar ei nu-şi dau seama de asta…” îmi revine mereu gândul acesta. De-abia când am primit la Berlin câteva scrisorele pe care ei, copiii, se şi grăbiră să mi le trimită imediat după plecarea mea de acolo, am înţeles cât îmi erau de dragi. Îţi vine tare greu când primeşti prima scrisoare din locurile de unde ai plecat! Cât erau de trişti când mă petreceau la gară! Cu o lună înainte încă, nu vorbeau decât despre plecarea mea: Leon s 'en va, Leon s 'en va pour toujours! Ca şi înainte, ne întâlneam în fiecare seară lângă cascadă şi vorbeam numai de viitoarea noastră despărţire. Câteodată, copiii îşi regăseau vechea lor veselie, dar în momentul când trebuia să ne întoarcem în sat luaseră obiceiul să mă strângă tare în braţe, ceea ce nu făceau înainte. Câte unul venea pe la mine, pe furiş, fără să-l ştie ceilalţi, numai ca să mă îmbrăţişeze şi să mă sărute între patru ochi. La plecare, toţi veniră în stol să mă conducă până la gară, la o depărtare de o verstă de satul nostru. Pe drum se străduiau să nu plângă, dar mulţi nu se puteau stăpâni, mai ales fetiţele plângeau cu glas tare. Ne grăbeam să nu întârziem, dar din când în când ţâşnea din mulţimea lor câte unul, alerga spre mine, mă îmbrăţişa cu mânuţele-i gingaşe şi mă săruta în drum, oprind din mers tot convoiul şi atunci, deşi eram tare zoriţi, se opreau cu toţii şi aşteptau până-şi lua rămas-bun. După ce m-am urcat în vagon şi trenul se puse în mişcare, toţi strigară într-un glas: „Ura!” şi rămaseră ţintuiţi pe peron până când trenul nu se mai văzu deloc; de altfel nici eu n-am putut să-mi smulg privirea până când nu i-am pierdut din ochi… Ştiţi, când am intrat adineauri aici şi m-am uitat la chipurile dumneavoastră plăcute – în ultimul timp m-am deprins să observ cu multă atenţie feţele oamenilor – şi am auzit primele dumneavoastră cuvinte, mi s-a luat parcă deodată o piatră grea de pe suflet, pentru prima dată de când am plecat de acolo. Şi în aceeaşi clipă m-am gândit că, poate într-adevăr, fac parte dintre puţinii oameni norocoşi, pentru că, după cât ştiu, rar se întâmpiă să întâlneşti persoane pe care să le îndrăgeşti dintr-o singură privire şi uite că am avut norocul să vă întâlnesc de cum am coborât din tren. Ştiu prea bine că e cam penibil să te apuci să-ţi împărtăşeşti sentimentele la toată lumea şi totuşi, uite, dumneavoastră vi le spun şi nu mi-e deloc ruşine. Îmi place să duc o viaţă retrasă şi nu voi mai veni poate multă vreme pe aici. Dar să nu mi-o luaţi în nume de rău; n-o spun pentru că nu mi-ar fi foarte preţioasă societatea dumneavoastră şi nici n-aş vrea să vă închipuiţi că m-am simţit jignit pentru ceva. Mi-aţi cerut să vă spun ce impresie mi-au făcut chipurile dumneavoastră şi ce anume am putut observa. V-o spun cu plăcere. Dumneata. Adelaida Ivanovna, ai o faţă fericită; dintre toate trei, chipul dumitale e cel mai plăcut. Pe lângă faptul că eşti frumoasă, privindu-te, oricine ar spune: „Faţă blândă şi bună ca a unei surori”…În raporturile dumitale cu oamenii eşti simplă, de o veselie naturală şi în acelaşi timp izbuteşti uşor să citeşti în inima oamenilor. Aceasta este impresia pe care mi-a sugerat-o faţa dumitale. Dumneata, Aleksandra Ivanovna, ai de asemenea un chip frumos, fermecător, dar în inima dumitale tăinuieşti se pare o tristeţe, un dor; ai un suflet foarte bun, fără îndoială, nu eşti însă veselă. Chipul dumitale are ceva aparte, care îmi aminteşte de Madona lui Holbein de la Dresda. Lată, aşadar şi în ce priveşte faţa dumitale; am ghicit sau nu? Pentru că văd că mă socotiţi un fel de ghicitor. Cât despre dumneavoastră, se întoarse el deodată către generăleasă, chipul dumneavoastră nu numai că îmi sugerează, dar îmi permite să fiu pe deplin încredinţat că, în ciuda vârstei, sunteţi un adevărat copil, în toate, în toate, în tot ce e bun şi în tot ce e rău. Sper că n-o să vă supăraţi pe mine dacă vorbesc astfel? V-am spus doar ce reprezintă pentru mine copiii şi ce sentimente nutresc faţă de ei. Şi să nu vă închipuiţi, iarăşi, că dacă v-am vorbit cu atâta sinceritate despre chipurile dumneavoastră, am făcut-o din naivitate: o, nu, nu-i asta! Am fost condus şi eu, poate, de un anumit gând în această privinţă.