VIII.

        Locuinţa lui Ganea, în care urcară pe o scară luminoasă, largă şi curată, se afla la al doilea cat al clădirii şi se compunea din şase sau şapte odăi, unele mai mari, altele mici de tot, destul de modestă de altfel, dar, în tot cazul, prea costisitoare pentru mijloacele unui slujbaş susţinător de familie, având chiar o leafă de două mii de ruble. Nina Aleksandrovna şi Varvara Ardalionovna o aleseseră anume pentru a putea lua chiriaşi în pensiune, ca în felul acesta să poată fi şi ele de folos cât de cât şi să mărească cu ceva veniturile familiei. Ganea se împotrivise din răsputeri, dar în cele din urmă trebui să cedeze în faţa insistenţelor unite ale mamei şi surorii, şi, iată, de două luni erau mutaţi acolo. Ganea umbla încruntat, socotind că e degradant să ţii chiriaşi în pensiune; şi acum, de câte ori ieşea în lume, se simţea ruşinat şi umilit în cercul său, unde fusese obişnuit să apară totdeauna ca un tânăr de familie bună şi cu un viitor strălucit. Toate aceste concesii făcute sorţii ingrate şi toată promiscuitatea aceasta enervantă însemnau pentru el profunde răni morale. Cele mai mici fleacuri îl iritau teribil şi dacă, pentru moment, consimţea să accepte şi să rabde această situaţie, o făcea numai pentru că era de acum încolo ferm hotărât să schimbe starea aceasta de lucruri în timpul cel mai scurt posibil. Dar tocmai această schimbare, tocmai soluţia asupra căreia se oprise constituia ea însăşi o problemă extrem de grea – a cărei rezolvare ameninţa să fie mult mai dificilă şi mai chinuitoare decât tot ce a fost până acum.

        Locuinţa era împărţită în două printr-un coridor, în care dădeai din vestibul. De o parte se găseau cele trei camere destinate a fi închiriate unor persoane „cu recomandaţii speciale”; în afară de acestea, mai era pe aceeaşi parte şi chiar la capătul coridorului, aproape de bucătărie, a patra odaie, mai mică decât celelalte, pe care o ocupa însuşi generalul în retragere Ivolghin, capul familiei; se culca acolo pe un divan mare, iar accesul în apartament îl avea prin bucătărie, pe scara de serviciu. În aceeaşi cameră sălăşluia şi Colea, fratele mai mic al lui Gavrilă Ardalionovici; acolo, gimnazistul acela de treisprezece ani îşi făcea lecţiile şi tot acolo dormea pe un divan vechi, mic,strâmt şi cu aşternutul uzat; însă cea mai importantă însărcinare a băiatului era să nu-l scape din ochi pe tatăl său, care, din zi în zi, avea tot mai multă nevoie să fie supravegheat. Prinţul fu instalat în camera din mijloc, aşezată între aceea a lui Ferdâşcenko, la dreapta şi o odaie încă goală, la stânga. Dar, înainte de asta, Ganea îl duse pe prinţ în apartamentul familiei. Partea aceasta se compunea din trei încăperi; o odaie mare, care se transforma la nevoie în sufragerie, un salon, care era folosit ca salon numai dimineaţa, iar seara îi servea lui Ganea de cabinet şi de cameră de culcare; în sfârşit, o odăiţă cu uşa întotdeauna închisă, unde dormeau Nina Aleksandrovna şi Varvara Ardalionovna. Într-un cuvânt, totul era aici foarte înghesuit şi sărăcăcios. Ganea scrâşnea din dinţi şi se silea să nu explodeze; şi, cu toate că voia şi se străduia să fie respectuos cu mama lui, se putea observa de la primul pas făcut în casa lor că se purta cu ai lui ca un tiran.

        Nina Aleksandrovna şi Varvara Ardalionovna erau în salon; croşetau şi discutau cu un musafir, Ivan Petrovici Ptiţân. Nina Aleksandrovna părea cam de vreo cincizeci de ani, avea faţa slabă şi trasă, cu cearcăne mari sub ochi. Cu toată expresia bolnăvicioasă şi tristă, faţa şi privirea ei erau destul de plăcute; de la primele vorbe, se putea observa că avea o fire calmă care impunea prin seriozitate şi adevărată demnitate. Chipu-i adumbrit de întristare lăsa totuşi să se ghicească un caracter ferm şi hotărât. Era îmbrăcată foarte modest, întocmai ca o bătrână, într-o rochie de culoare închisă, dar ţinuta şi vorba dovedeau că trăise într-un mediu şi într-o societate mai bune.

        Varvara Ardalionovna avea douăzeci şi trei de ani; era de statură mijlocie, cam slăbuţă la trup, dar înzestrată cu unul dintre acele chipuri care, fără a putea fi socotite cine ştie ce frumoase, au totuşi darul de a plăcea mult, de a exercita o atracţie puternică şi chiar de a stârni pasiune. Semăna mult cu mama ei şi se îmbrăca aproape la fel cu dânsa, dintr-o totală lipsă de cochetărie. Privirea ochilor ei cenuşii putea fi câteodată foarte veselă şi foarte caldă, dacă nu rămânea, cum se-ntâmpla de cele mai multe ori, prea serioasă şi îngândurată, ba de câtva timp chiar prea gravă. Aceeaşi fermitate şi hotărâre se puteau citi şi pe faţa ei, lăsând totodată a se bănui la fiică un caracter mai energic şi mai întreprinzător decât al mamei. Varvara Ardalionovna era de felul ei cam iute din fire, se mânia uşor şi fratele ei se temea de dânsa în asemenea clipe. Se cam temea de dânsa şi musafirul care şedea acum la ei, Ivan Petrovici Ptiţân. Acesta era un om încă tânăr – n-avea mai mult de treizeci de ani – îmbrăcat modest, dar cu gust, cu maniere plăcute, oarecum prea grave, de om aşezat. Bărbuţa-i castanie indica un om cu ocupaţii libere. Ştia să întreţină o conversaţie inteligentă şi interesantă, fără a fi prea vorbăreţ. În general, producea o impresie favorabilă. Era probabil îndrăgostit de Varvara Ardalionovna şi nu-şi ascundea sentimentele. Aceasta arăta faţă de el multă bunăvoinţă şi prietenie, dar ezita încă să-i răspundă la unele întrebări pe care i le pusese el şi care păreau că o indispun întrucâtva, ceea ce, totuşi, nu prea avu darul să-l descurajeze pe Ptiţân. Nina Aleksandrovna era foarte atentă faţăde el, iar în ultimul timp începuse să-i arate tot mai multă încredere, împărtăşindu-i din grijile şi preocupările ei. Se ştia, de altfel, că îndeletnicirea lui era de a plasa bani cu împrumut pe termene scurte, cu dobânzi mari şi contra-garanţii mai mult sau mai puţin sigure. Era bun prieten cu Ganea.

        După ce ascultă prezentarea destul de amănunţită, dar pe un ton sec şi în cuvinte sacadate, făcută de Ganea (care, intrând, se mulţumi s-o salute scurt pe mama sa, nu-i adresă nici un cuvânt surorii şi-l duse îndată pe Ptiţân undeva, afară din salon), Nina Aleksandrovna îi adresă prinţului câteva cuvinte amabile şi-i porunci lui Kolea, care tocmai se arătase în uşă, să-l ducă pe noul chiriaş în odaia din mijloc. Kolea era un adolescent cu faţa zâmbitoare şi plăcută; felul lui de a vorbi deschis şi sincer, cu spontaneitatea proprie vârstei, îl făcea deosebit de simpatic.

        — Dar unde-i bagajul dumneavoastră? Întrebă el, introducându-l pe prinţ în odaie.

        — L-am lăsat în antreu.

        — Îl aduc îndată. N-avem alţi servitori decât pe bucătăreasă şi pe Matriona, aşa că mai ajut şi eu la treburile casei. Varia ne comandă, ne muştruluieşte şi ne ceartă pe toţi. Ganea zicea că aţi sosit chiar azi din Elveţia, e adevărat?

        — Da.

        — E frumos în Elveţia?

        — Foarte frumos.

        — Sunt munţi acolo?

        — Da.

        — Vă aduc îndată bagajul. Intră Varvara Ardalionovna.

        — Matriona îţi pregăteşte îndată aşternutul. Lucrurile le ai în valiză?

        — N-am decât o bocceluţă. Frăţiorul dumitale s-a dus să mi-o aducă; e în antreu.

        — Acolo nu-i nici un bagaj, doar legăturica asta; unde l-ai pus? Întrebă Kolea, întorcându-se în odaie.

        — Ăsta-i tot bagajul meu; n-am decât atât, îl lămuri prinţul luându-şi bocceluţa din mâinile lui.

        — Aşa? Şi eu care mă gândeam să nu-l fi şterpelit Ferdâşcenko.

        — Nu vorbi prostii! Îl opri sever Varia, care îi vorbi prinţului pe un ton rece, distant, fără a părea însă nepoliticos.

        — Chere Bubette, cu mine ai putea să fii ceva mai drăgălaşă, că doar nu sunt Ptiţân.

        — Chiar şi puţină bătaie nu ţi-ar strica, Kolea, ca să nu mai fii prost. Pentru tot ce vei avea nevoie, poţi să i te adresezi Matrionei. Prânzul se serveşte la patru şi jumătate. Masa o poţi lua cu noi sau la dumneata în odaie; cum vei voi. Mergem, Kolea, să nu deranjezi.

        — Să mergem, voinţă întrupată!

        În uşă se ciocniră de Ganea.

        — Tata e acasă? I se adresă el fratelui său mai mic şi, la răspunsul afirmativ al acestuia, îi şopti ceva la ureche.

        Kolea dădu din cap şi ieşi în urma Varvarei Ardalionovna.

        — Două cuvinte, prinţe: uitasem să ţi le spun din pricina… Incidentului de adineauri. Am o rugăminte. Fii bun şi, dacă nu-ţi va fi prea greu, nu trăncăni nici aici despre ceea ce s-a petrecut adineauri între mine şi Aglaia şi nici acolo despre ceea ce se-ntâmplă aici; căci şi la noi vei avea ocazia să vezi destulă mizerie omenească. La urma urmei, naiba să-i ia pe toţi… Dar cel puţin astăzi, caută să te abţii.

        — Dar te asigur c-am vorbit mult mai puţin decât îţi închipui dumneata, răspunse prinţul, cam enervat de insistenţa lui Ganea.

        Raporturile dintre ei se înrăutăţeau vizibil.

        — Oricum, am avut astăzi destule necazuri şi neplăceri din pricina dumitale. Te rog, aşadar.

        — Aş vrea să-ţi mai atrag atenţia, Gavrilă Ardalionovici, că adineauri nu eram deloc în cunoştinţă de cauză şi nici n-aveam vreo obligaţie de a tăcea. Pentru ce m-aş fi abţinut să vorbesc de portret? Doar nu m-ai prevenit.

        — Ce încăpere mizerabilă, observă Ganea, uitându-se împrejur cu dispreţ, e întunecoasă şi ferestrele dau în curte. Aproape din nici un punct de vedere, venirea dumitale la noi nu prea a fost nimerită. Ei, dar asta nu mă priveşte; nu sunt eu acela care se ocupă cu închirierea camerelor.

        Pe uşă îşi vârî capul Ptiţân şi-l chemă pe Ganea; acesta îl părăsi îndată pe prinţ, deşi ar fi vrut parcă să mai spună ceva; ezita, ca şi cum îi era ruşine să înceapă; de altfel şi camerei îi găsise o mie de cusururi, se pare, tot pentru a-şi ascunde jena şi nehotărârea.

        De-abia apucă prinţul să se spele şi să-şi pună cât de cât la punct toaleta, când uşa se deschise iar şi se ivi un personaj nou.

        Era un domn de vreo treizeci de ani, destul de înalt, spătos, cu un capenorm şi o claie de păr creţ şi roşcat. Avea o faţă rumenă şi cărnoasă, buze groase, un nas lat şi turtit, nişte ochi mici, înecaţi în grăsime şi batjocoritori, care clipeau mereu de parcă ar fi făcut semne cuiva. În ansamblu, avea un aer destul de impertinent. Era îmbrăcat neglijent şi murdar.

        Mai întâi întredeschise uşa numai cât îi trebuia să-şi vâre capul. Vârât astfel, examina odaia timp de câteva secunde, după care uşa începu să se deschidă încet, până când în prag se înfăţişă silueta lui din cap până în picioare; dar musafirul nu intră, ci rămase mai departe în uşă, continuând să-l observe pe prinţ cu ochii întredeschişi. În sfârşit, trase uşa după el, se apropie, se aşeză pe scaun şi, apucându-l cu putere pe Mâşkin de braţ, îl făcu şi pe el să se aşeze pe canapea.

        — Ferdâşcenko, se recomandă el, uitându-se ţintă şi întrebător la prinţ.

        — Îmi pare bine, zise prinţul amuzat.

        — Un chiriaş, completă Ferdâşcenko, cu ochii mereu aţintiţi în ochii noului pensionar al casei.

        — Ai venit să facem cunoştinţă?

        — Îhâ! Făcu vizitatorul, zbârlindu-şi cu un gest afectat părul şi oftă; apoi îşi întoarse privirea într-o parte, spre un colţ al odăii. Ai bani? Întrebă el deodată.

        — Nu prea mulţi.

        — Cât anume?

        — Douăzeci de ruble.

        — La să-i văd.

        Prinţul scoase bancnota de douăzeci şi cinci de ruble din buzunarul stâng al vestei şi i-o trecu lui Ferdâşcenko. Acesta desfăcu bancnota, o examina, o întoarse pe o parte şi pe cealaltă, apoi o privi la lumină.

        — Ciudat, spuse el cu un aer de adâncă meditaţie, de ce s-or fi schimbând ele la culoare? Bancnotele astea de douăzeci şi cinci de ruble se fac uneori fumurii, pe când altele, din contră, se decolorează aproape complet. Poftim.

        Prinţul îşi luă bancnota. Ferdâşcenko se ridică.

        — Am venit să te previn: în primul rând, să nu mă împrumuţi niciodată cu bani, pentru că am să-ţi cer negreşit.

        — Bine.

        — Ai de gând să plăteşti aici?

        — Se-nţelege.

        — Eu nu; altă treabă n-am? Odaia mea e alături, prima uşă la dreapta, ai văzut-o? Pe la mine, n-ai de ce să te oboseşti să vii prea des; în schimb, eu am să te vizitez, n-avea grijă. Pe general l-ai văzut?

        — Nu.

        — Nici nu l-ai auzit?

        — Nu.

        — Fii pe pace, o să ai prilejul să-l vezi şi să-l auzi; chiar şi mie-mi cere bani cu împrumut! Avis au lecteur! Te-am salutat. Ce viaţă mai e şi aia, când te cheamă Ferdâşcenko!

        — De ce, adică?

        — Salutare.

        Şi se îndreptă spre uşă. Prinţul află mai târziu că domnul acesta îşi propusese cu tot dinadinsul să treacă drept un original şi să uimească toată lumea prin glumele lui năstruşnice; se pare însă că rolul acesta nu prea-i reuşea, iar ieşirile lui excentrice de multe ori produceau asupra unora o impresie foarte neplăcută, ceea ce-l întrista sincer, fără să-l facă, totuşi, să renunţe la această meteahnă. Dar în momentul când dădu să iasă, întâmplarea îi oferi de data aceasta un bun prilej de reabilitare. Chiar în uşă se ciocni cu un domn care tocmai intra; lăsându-l să treacă pe acest nou musafir, de asemenea necunoscut prinţului, Ferdâşcenko făcu de câteva ori cu ochiul în spatele nou-venitului, vrând parcă să-l prevină pe Mâşkin de primejdie şi în felul acesta se simţi îndreptăţit să se retragă cu un aer satisfăcut.

        Celălalt domn, de vreo cincizeci şi cinci de ani sau poate chiar şi mai mult, era de statură înaltă şi destul de corpolent, cu faţa roşie-vânătă, puhavă şi cărnoasă, încadrată de nişte favoriţi stufoşi, încărunţiţi şi cu mustăţi; ochii îi avea mari şi puţin cam bulbucaţi, înfăţişarea domnului acestuia ar fi fost destul de impunătoare dacă n-ar fi avut aerul acela de oboseală, de lăbărţare, de degradare, care se observa în toată făptura lui. Purta o redingotă veche, cam roasă în coate şi o cămaşă nu tocmai curată. Din apropiere duhnea a vodcă, în schimb mişcările şi gesturile lui, puţin cam studiate, trădau grija deosebită de a impune prin distincţie şi demnitate. Domnul se apropie de Mâşkin fără grabă, zâmbind afabil, îi luă mina şi, fără să rostească un cuvânt, o ţinu într-a lui, uitându-se la el cu o atenţie afectată şi examinându-i trăsăturile, ca şi cum ar fi voit să descopere un chip cunoscut.

        — Fireşte! E leit taică-său! Declară musafirul cu un aer grav şi solemn. El, în carne şi oase, parcă l-aş vedea aievea! Am auzit pro-nunţându-se un nume cunoscut şi drag şi mi-am amintit de un trecut de neuitat… Prinţul Mâşkin?

        — Exact.

        — Generalul Ivolghin, în retragere şi în mizerie. Prenumele dumitale, dacă-mi este permis?

        — Lev Nikolaevici.

        — Da, da! Fiul prietenului meu, aş putea spune al tovarăşului din copilărie, Nikolai Petrovici.

        — Pe tatăl meu îl chema Nikolai Lvovici.

        — Pardon, Lvovici, se corectă generalul fără grabă, cu siguranţa omului care ştie foarte bine că este aşa şi că a greşit numai dintr-o simplă scăpare. Se aşeză pe un scaun şi, apucându-l din nou pe Mâşkin de mână, îl făcu să stea lingă el. Te-am purtat doar în braţe.

        — Adevărat? Întrebă prinţul. Tata a murit de mai bine de douăzeci de ani.

        — Da, douăzeci de ani; mai exact, de douăzeci de ani şi trei luni. Am fost colegi de şcoală; cum mi-am isprăvit studiile, am intrat în armată.

        — Şi tata a fost în armată: era sublocotenent în regimentul Vasilkovski.

        — În regimentul Belomirski. A fost mutat în regimentul acesta puţin înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Am stat la căpătâiul lui şi i-am dat cea din urmă binecuvântare. Mama dumitale…

        Generalul se opri ca într-o pioasă reculegere.

        — Mama a murit şi ea şase luni după aceea, în urma unei răceli, spuse prinţul.

        — Nu de răceală. Nu de răceală, poţi să dai crezare unui om bătrân. Eram acolo, eu am înmormântat-o… De durere şi lacrimi după prinţul ei s-a prăpădit, nu de răceală. Da, o ţin minte bine şi pe prinţesă. Ce ţi-i şi cu tinereţile astea! Pentru ea, prinţul şi cu mine, care eram prieteni din copilărie, era cât pe ce să ne facem unul celuilalt de petrecanie.

        Prinţul îl asculta cu oarecare neîncredere.

        — Eram îndrăgostit la nebunie de mama dumitale încă înainte de a se fi măritat, pe când era logodită cu prietenul meu. Prinţul băgă de seamă şi, afectat, se formaliza. Vine la mine într-o dimineaţă, înainte de şapte şi mă trezeşte. Mă îmbrac uimit; tăcere şi de o parte şi de cealaltă; am înţeles totul. Prinţul scoate din buzunar două pistoale. Prin batistă. Fără martori. La ce bun ne trebuiau martori când, peste câteva minute, urma să ne trimitem reciproc pe lumea cealaltă. În doi timpi şi trei mişcări, pistoalele fură încărcate, batista întinsă şi noi în poziţie: faţă-n faţă, cu ţevile pistoalelor lipi” te în dreptul inimii celuilalt, ne privim în ochi. Deodată, şiroaie de lacrimi ţâşniră din ochii noştri şimâinile ne tremurară. La amândoi, la amândoi deodată! Ei şi atunci, fireşte, ne îmbrăţişăm şi între noi începu o întrecere în generozitate. Prinţul strigă: „Să fie a ta!” Eu la rândul meu: „Ba a ta să fie!” într-un cuvânt… Într-un cuvânt… ai venit… Să locuieşti la noi?

        — Da, pentru câtva timp, probabil, răspunse prinţul cu ezitare în glas.

        — Prinţe, te roagă mama să pofteşti la dânsa, strigă Kolea, între-deschizând uşa.

        Prinţul se ridică să plece, dar generalul îi puse mâna pe umăr şi îl sili printr-un gest, care ar fi vrut să-i arate toată prietenia lui, să rămână pe loc.

        — Ca un adevărat prieten al tatălui dumitale, vreau să te previn, începu generalul, că eu, după cum vezi, printr-o catastrofa tragică, am avut de suferit. Dar nu condamn pe nimeni! Pe nimeni! Nina Aleksandrovna e o femeie admirabilă. Varvara Ardalionovna, fiică-mea, e o fiinţă minunată! Împrejurările ne silesc să ţinem chiriaşi. E o degradare nemaipomenită!… Eu, care eram cât pe ce s-ajung general-guvernator!… Dar pe dumneata suntem oricând bucuroşi să te avem la noi. În casa mea însă se petrece o adevărată tragedie! Prinţul îl privi întrebător şi cu multă curiozitate.

        — Se pune la cale o căsătorie, o căsătorie monstruoasă. O căsătorie între o femeie cu purtări dubioase şi un tânăr care, mâine-poimâine, ar putea ajunge kammerjunker. Vor să introducă femeia asta în casa unde locuiesc soţia şi fiica mea! Dar câtă vreme sunt în viaţă, ea nu va intra aici! Mă culc pe pragul uşii şi… Las' să calce peste trupul meu!… Cu Ganea aproape că nici nu mai vorbesc, evit să dau ochii cu el. Am vrut să te previn, pentru că oricum vei afla şi vei fi martor, o dată ce rămâi la noi. Dar eşti fiul prietenului meu şi sunt în drept să sper…

        — Prinţe, fii bun te rog şi pofteşte la mine în salon, se auzi din uşă vocea Ninei Aleksandrovna, care venise să-l cheme personal.

        — Închipuieşte-ţi, draga mea, strigă generalul, din vorbă în vorbă mi-am amintit că pe prinţ l-am ţinut în braţe când era mic.

        Nina Aleksandrovna îi aruncă o privire dojenitoare bărbatului ei, uitându-se apoi iscoditoare la prinţ; dar nu spuse nici un cuvânt. Prinţul o urmă în salon; în clipa însă în care se aşezară şi Nina Aleksandrovna începu să-i spună ceva foarte grăbită şi aproape pe şoptite, iată-l pe general intrând şi el în salon. Nina Aleksandrovna tăcu brusc şi cu o nemulţumire vădită se aplecă deasupra lucrului de mână. Generalul, căruia nu putea să-i scape nemulţumirea nevestei sale, continuă totuşi să rămână în cea mai bună dispoziţie sufletească.

        — Fiul prietenului meu! Strigă el, adresându-i-se Ninei Aleksandrovna. Şi ce surpriză neaşteptată! Nici nu mi-aş fi închipuit că e cu putinţă aşa ceva. Dar,draga mea, se poate să nu-ţi aduci aminte de răposatul Nikolai Lvovici? Cred că l-ai apucat încă în viaţă acolo… La Tver?

        — Nu-mi amintesc de Nikolai Lvovici. E tatăl dumitale? Îl întrebă ea pe Mâşkin.

        — Da, dar după câte ştiu, a murit la Elizavetgrad şi nu la Tver, observă prinţul cu sfială. Pavlişcev mi-a spus…

        — La Tver, preciza generalul, a fost transferat la Tver puţin înainte de moarte, ba chiar înainte de a se îmbolnăvi. Erai încă prea mic pentru a ţine minte toate astea; Pavlişcev a putut să se înşele, cu toate că era un om demn de toată admiraţia.

        — L-aţi cunoscut şi pe Pavlişcev?

        — Un om şi jumătate; am fost doar martor ocular. L-am binecuvântat pe patul de moarte…

        — Tatăl meu urma să fie judecat, dacă nu murea, reluă prinţul, deşi n-am putut afla niciodată de ce anume era acuzat; a murit la spital.

        — A, da, afacerea aceea cu soldatul Kolpakov; fireşte că ar fi fost achitat.

        — Da? Ştiţi sigur? Întrebă prinţul cu un interes crescând.

        — Eu să nu ştiu! Strigă generalul. Consiliul de război n-a putut să ia nici o hotărâre. Era o afacere absurdă! Aş zice chiar misterioasă: moare subit comandantul companiei a doua, căpitanul Larionov; în locul lui e numit provizoriu prinţul; bine. Soldatul Kolpakov fură de la un camarad un fus de toval, îl vinde şi cheltuieşte banii pe băutură; bine. Prinţul (şi bagă de seamă că toate astea se-ntâmplă de faţă cu plutonierul-major şi cu un caporal), prinţul, zic, îi face o aspră morală lui Kolpakov şi-l ameninţă cu bătaia. Foarte bine. Kolpakov se duce în dormitorul companiei, se culcă pe patul lui şi după un sfert de ceas moare. Perfect. Dar e un caz extraordinar, aproape de necrezut. Oricum ar fi, Kolpakov e îngropat; prinţul înaintează raportul şi Kolpakov este şters din matricole. S-ar părea că totul e în regulă, nu-i aşa? Dar iată că la vreo şase luni după aceea, cu prilejul unei inspecţii a brigăzii, se constată că soldatul Kolpakov se află viu şi nevătămat în rândurile companiei a treia din batalionul doi al regimentului de infanterie Novozemleansk, din aceeaşi brigadă şi aceeaşi divizie!

        — Cum se poate? Făcu prinţul mirat peste măsură.

        — Lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa, e o eroare la mijloc, interveni deodată Nina Aleksandrovna, privindu-l pe Mâşkin cu un aer plin de tristeţe şi amărăciune. Mon mari se trompe.

        — Bine, draga mea, e uşor de spus se trompe, dar ia încearcă să rezolviun asemenea caz. Toţi au rămas trăsniţi. Aş fi primul care să spun qu'on se trompe. Din nefericire însă, am fost martor la cele întâmplate şi am făcut parte chiar din comisie. S-au făcut tot felul de anchete şi confruntări, iar rezultatul a fost că era absolut chiar el, Kolpakov în carne şi oase, soldatul Kolpakov, care, cu şase luni în urmă, fusese îngropat cu tot ceremonialul obişnuit în răpăit de tobe. Desigur, e un caz extraordinar, aproape de necrezut, recunosc, totuşi…

        — Tată, ţi s-a servit prânzul, îl anunţă Varvara Ardalionovna, intrând în salon.

        — Aha! Foarte bine, perfect! Mi s-a făcut chiar foame… Într-adevăr, cazul, am putea spune că este întrucâtva psihologic…

        — Iar ţi se răceşte supa, stăruia, nerăbdătoare, Varia.

        — Îndată, îndată, mormăi generalul, ieşind din odaie. „Şi cu toate anchetele întreprinse…” se mai auzi gura lui din coridor.

        — Va trebui să-i treci cu vederea multe lucruri lui Ardalion Aleksandrovici, dacă rămâi la noi, îi spuse Nina Alcksandrovna prinţului; cred însă că n-o să te supere prea mult; masa o ia singur. Ce să-i faci! Fiecare cu metehnele şi cu… Trăsăturile sale speciale; cred că eşti de acord cu mine în această privinţă; alţii poate că au şi mai multe decât aceia care sunt de obicei arătaţi cu degetul. Un lucru însă aş vrea să te rog: dacă cumva bărbatul meu îţi va cere bani pentru chirie, spune-i că mi-ai achitat mie. Fireşte că şi ceea ce, eventual, i-ai da lui Ardalion Aleksandrovici ar fi socotit tot în contul chiriei; dar, dacă ţi-am vorbit despre asta, e numai şi numai din dorinţa ca totul să fie absolut limpede şi fără echivocuri… Ce este, Varia?

        Varia intră tăcută şi îi întinse mamei sale portretul Nastasiei Filippovna. Nina Aleksandrovna tresări aproape speriată, apoi, cu un sentiment penibil de amărăciune, privi câtva timp fotografia şi la urmă ridică întrebătoare ochii spre Varia.

        — I l-a dăruit astăzi dumneaei personal, zise Varia şi pare-se că astă-seară, la ea acasă, se decide totul.

        — Astă-seară? Repetă Nina Aleksandrovna cu glasul stins. În definitiv, ce să ne mirăm atât? E limpede că nu mai putem avea nici o speranţă de acum înainte; prin acest suvenir, ea îşi vesteşte hotărârea. E cât se poate de limpede. Chiar el a venit să ţi-o arate? Adăugă ea mirată.

        — Ştii doar că de o lună nu mai vorbim aproape deloc. Am aflat totul de la Ptiţân; portretul însă l-am găsit pe jos, lângă măsuţă şi l-am ridicat.

        — Aş vrea să te întreb, i se adresă deodată Nina Aleksandrovna lui Mâşkin, căci pentru asta te-am poftit aici, îl cunoşti de mult pe fiul meu? L-am auzit spunând că de-abia astăzi ai sosit de undeva din străinătate, mi se pare?

        Prinţul dădu câteva lămuriri despre sine, omiţând de data aceasta o bună parte din istorisirea lui, repetată de atâtea ori în dimineaţa aceea. Nina Aleksandrovna şi Varia îl ascultară cu multă atenţie.

        — Să nu-ţi închipui că, punându-ţi această întrebare, încerc să aflu de la dumneata ceva despre Gavrilă Ardalionovici, observă Nina Aleksandrovna, să nu-ţi faci cumva o idee greşită în această privinţă. Căci, dacă există într-adevăr lucruri pe care el n-ar vrea să ni le spună, n-am de ce să caut a le afla pe căi lăturalnice. Mi-am permis să te întreb numai pentru că adineauri, în prezenţa dumitale şi pe urmă, după ce ai ieşit şi l-am întrebat despre dumneata, Ganea mi-a răspuns: „Ştie tot, n-aveţi de ce vă sinchisi!” Ce-nseamnă asta? Adică, aş vrea să ştiu în ce măsură…

        Deodată apăru Ganea şi, în urma lui Ptiţân; Nina Aleksandrovna se întrerupse brusc. Prinţul rămase pe scaun, lângă dânsa, iar Varia se trase deoparte; portretul Nastasiei Filippovna era în acelaşi loc vizibil, pe măsuţa de lucru a Ninei Aleksandrovna, chiar sub ochii ei. Zărindu-l, Ganea se încruntă; îl luă înciudat şi -l aruncă pe biroul lui din celălalt capăt al odăii.

        — Aşadar, astăzi, Ganea? Întrebă calm Nina Aleksandrovna.

        — Ce să fie astăzi? Tresări el şi deodată se năpusti asupra lui Mâşkin: Aha, înţeleg! Se vede că şi aici ţi-ai dat drumul!… Dar ce-i asta? Pesemne că-i o o boală la dumneata? Nu eşti în stare să-ţi ţii deloc gura? Dar înţelegeţi odată, Luminăţia voastră…

        — Aici eu sunt de vină, Ganea, numai eu şi nimeni altul, îl întrerupse Ptiţân.

        Ganea îl privi nedumerit.

        — Nu crezi că-i mai bine aşa, Ganea, de vreme ce totul e ca şi hotărât, murmură încurcat Ptiţân şi, trăgându-se deoparte, se aşeză în faţa biroului, scoase din buzunar o hârtiuţă scrisă cu creionul şi începu s-o cerceteze cu atenţie.

        Ganea rămase în picioare posomorit şi aştepta cu nelinişte obişnuita scenă de familie. Nici nu se gândi să-i ceară scuze prinţului.

        — Dacă totul e hotărât, fireşte că lvan Petrovici are dreptate, spuse Nina Aleksandrovna, nu te mai încrunta, te rog şi stăpâneşte-ţi nervii; n-am să te întreb nimic din ceea ce nu vrei tu singur să-mi spui şi te asigur că m-am împăcat cu gândul şi n-ai să auzi de la mine o vorbă, încât fă bine, Ganca, nu te mai enerva degeaba.

        Rosti cuvintele acestea fără să se oprească din lucru şi cu un glas care părea într-adevăr foarte calm. Ganea păru surprins; din prudenţă însă tăcu şi, cu ochii la maică-sa, aşteptă să vadă ce o să-i mai spună. Certurile de familie îifăcuseră mult sânge rău în ultimul timp. Nina Aleksandrovna surprinse această rezervă în atitudinea fiului ei şi adăugă cu un surâs amar:

        — Văd că tot nu eşti convins încă şi nu mă crezi. Fii pe pace, nu vor fi nici lacrimi, nici rugăminţi, ca până acum, din partea mea cel puţin. Nu urmăresc decât fericirea ta, o ştii prea bine; acum m-am resemnat, dar cu inima sunt mereu alături de tine, fie că rămânem împreună, fie că ne vom despărţi. Bineînţeles, nu vorbesc decât în ce mă priveşte; nu poţi să pretinzi acelaşi lucru şi de la sora ta…

        — Aha, mereu ea! Strigă Ganea, aruncându-i o privire batjocoritoare şi plină de duşmănie surorii sale. Dar bine, mamă dragă! M-am jurat o dată şi-ţi dau din nou cuvântul că nimeni şi niciodată nu va îndrăzni să te desconsidere cât voi fi eu aici şi câte zile voi avea. Oricine ne-ar trece pragul va trebui să-ţi poarte cel mai mare respect…

        Bucuria lui Ganea, venită aşa de neaşteptat, era atât de mare, încât se uita la mama lui aproape împăcat, aproape cu duioşie.

        — Nici nu m-am temut vreodată pentru mine, Ganea, o ştii doar; nu pentru mine eram îngrijorată şi m-am frământat tot timpul acesta. Se spune că astăzi, la voi acolo, totul se va hotărî. Dar ce anume se hotărăşte?

        — A făgăduit să-mi dea răspuns astă-seară, dacă e de acord sau nu, o informă Ganea.

        — De trei săptămâni aproape ne tot ferim să vorbim despre asta. Acum, când totul e lămurit, îmi permit să-ţi pun o întrebare; cum de a putut ea să consimtă şi chiar să-ţi ofere în dar portretul ei, când tu n-o iubeşti? Este cu putinţă oare ca tu, când e aşa… Aşa de…

        — Aşa de experimentată, vrei să spui?

        — N-am vrut să spun chiar asta. Nu înţeleg cum de ai putut s-o convingi să se încreadă în tine?

        O enervare puţin obişnuită pentru Nina Aleksandrovna răbufni în această întrebare. După un moment de gândire, Ganea reluă pe un ton sarcastic:

        — Văd că nici de data aceasta, mamă, nu te-a răbdat inima şi n-ai ştiut să te abţii; aşa au început întotdeauna certurile între noi. Spuneai că n-or să mai fie nici întrebări, nici reproşuri şi uite că au şi început! Să lăsăm mai bine şi să nu mai vorbim despre asta. Cel puţin, aceasta a fost intenţia dumitale… Niciodată, pentru nimic în lume, n-am să te părăsesc; altul, în locul meu, ar fugi de aşa o soră. Priveşte cu ce ochi se uită acum la mine! Să ne oprim aici! Eram aşa de fericit… Şi de ce crezi că o înşel pe Nastasia Filippovna? Cât despre Varia, să facă ce o vrea. Ei şi acum ajunge. E timpul să isprăvim odată.

        Cu fiecare cuvânt pe care-l rostea, Ganea se aprindea din ce în ce, măsurând în neştire, cu paşi mari, odaia în lung şi-n lat. Discuţiile în jurul acestei chestiuni erau întotdeauna un punct nevralgic pentru toţi membrii familiei.

        — Am spus că dacă ea intră în casa asta, eu plec şi am să mă ţin de cuvânt, declară Varia.

        — Din încăpăţânare! Zbieră Ganea. Tot din încăpăţânare nu vrei nici să te măriţi. Ce te repezi aşa la mine? Crezi că mă sperii? Puţin îmi pasă de dumneata, Varvara Ardalionovna; poftim, poţi să-ţi iei valea chiar şi acum, dacă vrei. Mi s-a făcut lehamite! Cum? Te-ai hotărât, în sfârşit, să ne laşi singuri, prinţe? Îi strigă el lui Mâşkin, văzându-l că se ridică de pe scaun.

        După felul cum vorbea se simţea că Ganea ajunsese în acel hal de enervare când omul începe să se complacă în această stare, lăsân-du-se în voia ei, fără a încerca să se stăpânească şi fără să-i mai Pese de urmări. Prinţul, care era în pragul uşii, se întoarse cu mtenţia să-i răspundă, dar văzând faţa descompusă a aceluia care-l Jignise, şi-a dat seama că nu mai lipsea decât o singură picătură ca Paharul să se reverse; de aceea nu spuse nimic şi ieşi din încăpere. Câteva clipe după aceea, auzind tonul ridicat şi glasurile din ce în ce mai enervate din salon, înţelese că fără el discuţia a devenit mai aprigă şi mai înverşunată.

        Ca să ajungă în odaia lui, prinţul trebuia să treacă din salon în antreu şi de acolo în coridor. Ajungând în dreptul uşii de intrare, băgă de seamă că cineva de afară trăgea cu disperare de şnurul clopoţelului care nu scotea decât un zbârnâit neputincios; se stricase evident ceva la sonerie. Prinţul trase zăvorul, deschise uşa şi, cutremurat de un fior rece, se dădu în lături. În faţa lui era Nastasia Filippovna. O recunoscu numaidecât după fotografie. Când îl zări în uşă, ochii îi scânteiară cu ciudă; păşi repede în antreu, împingându-l la o parte cu umărul, şi-i spuse cu glas iritat, în timp ce-şi scotea mantoul:

        — Dacă ţi-e lene să dregi soneria, s-ar cădea cel puţin să stai în antreu ca să deschizi când bate cineva. Poftim, acum mi-a scăpat şi blana pe jos, gogomanule!

        Blana, într-adevăr, căzuse pe podea; Nastasia Filippovna, neavând răbdare să aştepte până s-o dumeri el s-o ajute să-şi scoată blana, şi-o lepădase de pe umeri şi, fără să se uite înapoi, i-o zvârli în braţe, dar prinţul nu mai apucă s-o prindă din zbor.

        — Meriţi să te dea afară. Du-te şi mă anunţă!

        Prinţul vru să spună ceva, dar tulburarea îi era aşa de mare, că nu putu să articuleze nici un cuvânt şi, buimac, porni spre salon cu blana în mână, aşa cum o ridicase de jos.

        — Ei, poftim, acum se duce cu blană cu tot! De ce ai luat-o? Ha, ha, ha! Mare nătărău!

        Prinţul se întoarse şi-şi aţinti privirea înmărmurită asupra Nastasiei Filippovna. Văzând-o că râde, zâmbi şi el, dar limba-i rămase lipită de cerul gurii. În momentul când o văzuse în uşă, pălise groaznic, iar acum sângele-i năvăli din nou în obraz.

        — Dar ce-i cu idiotul ăsta? Strigă ea, bătând din picior înfuriată. Unde te duci? Pe cine ai să anunţi, mă rog?

        — Pe Nastasia Filippovna, îngăimă prinţul.

        — Şi, mă rog, de unde mă cunoşti? Îl întrebă ea uimită. Nu te-am văzut niciodată. Ei, hai, du-te şi m-anunţă… Ce larmă se aude acolo?

        — Se ceartă, răspunse prinţul şi porni spre salon.

        Deschise uşa într-un moment când discuţia atinsese punctul culminant şi ameninţa să ia cine ştie ce întorsătură: Nina Aleksandrovna uitase cu totul că, resemnată, „se împăcase cu gândul”; de altfel, acum o apăra pe Varia. Ptiţân renunţase de-acum la contemplarea foii mâzgălite cu creionul şi trecuse şi el de partea surorii lui Ganea. Nu-i vorbă, Varia nu se lăsa nici ea bătută cu una cu două şi, în general, nu era dintre cele sperioase. Dar grosolăniile fratelui ei deveneau, cu fiece cuvânt, tot mai jignitoare şi de nesuportat, în asemenea cazuri, ea înceta să mai vorbească, mulţumindu-se doar să-l ţintuiască cu o privire plină de batjocură. Ştia că privirea aceasta nimicitoare avea darul să-l enerveze la culme şi să-l facă să turbeze. Exact în momentul acela de extremă încordare prinţul păşi în salon, anunţând:

        — Nastasia Filippovna!