Capitolul I

Siberia. Pe malul unui rîu mare şi pustiu se înalţă un oraş, unul dintre
centrele administrative ale Rusiei; în oraş exista o fortăreaţă, în fortăreaţă — o
închisoare. în această închisoare se afla de nouă luni un deţinut Rodion
Raskolnikov, condamnat la muncă silnică cu deportare. Din ziua crimei a
trecut aproape un an şi jumătate.

Procesul lui a decurs fără prea mari greutăţi. Criminalul îşi menţinea
depoziţia cu hotărîre, precizie şi claritate, nu încurca declaraţiile, nu căută
circumstanţe atenuante, nu denatura faptele şi nu uita nici cele mai mici
amănunte. El a descris în întregime şi amănunţit cum a săvîrşit crima; a
explicat misterul amanetului (placuţa de lemn cu fîşia de metal), care s-a găsit
în mână bătrînei ucise; a povestit cum a luat de la victimă cheile, a descris
aceste chei, sipetul şi lucrurile care-l umpleau; enumera chiar unele obiecte
pe care le văzuse înăuntru; lamuri enigma asasinatului Lizavetei; povesti cum
venise şi bătuse la uşă Koh, apoi studentul, repetă tot ce vorbiseră ei; istorisi
cum el, criminalul, fugise jos pe scara, cum auzise ţipetele lui Mikolka şi
Mitka; cum s-a ascuns în apartamentul gol, cum s-a întors acasă şi, în
încheiere, a arătat piatra de lingă poarta unei curţi de pe bulevardul
Voznesenski, sub care au fost găsite obiectele furate şi punga. într-un cuvînt,
cazul era limpede. Anchetatorii şi judecătorii se mirau grozav că el ascunsese
obiectele şi banii sub piatră, fără sa se folosească de ele, şi mai ales că, nu
numai ca nu-şi amintea detaliat de obiectele pe care le furase, dar nu le ştia
bine nici numărul. Faptul că n-ă deschis niciodată punga, şi habar n-avea cîţi
bani se aflau înăuntru, le-a părut neverosimil (în pungă se aflau trei sute
şaptesprezece ruble de argint şi trei bancnote de douăzeci de copeici fiecare;
fiindcă zăcuseră multă vreme sub piatră, câteva bilete, cele mai mari, care se
aflau deasupra, se deterioraseră aproape de tot). Mult timp au încercat să afle
de ce inculpatul minte numai în această privinţă, pe când în toate celelalte
mărturiseşte de bunăvoie şi spune numai adevărul. în sfîrşit, unii anchetatori
(psihologi) au admis că eră totuşi posibil că el să nu se fi uitat în pungă şi s-o
fi ascuns sub piatra fără să se fi uitat ce conţine, dar din aceasta împrejurare
ei au dedus că însăşi crimă n-a putut fi săvîrşită decât într-o stare de nebunie
temporara, ca, ziceau ei, era un caz de boala, de monomanie a asasinatului şi
a jafului, că criminalul ă ucis şi ă jefuit fără scop şi fără să se gîndeasca la
foloasele materiale pe care ar fi putut să le tragă din acţiunea lui. Tocmai
atunci apăruse o teorie nouă, foarte la moda, despre alienarea mintala
temporară, care, în vremurile noastre, este atât de des atribuita diverşilor
criminali. în afara de aceasta, starea de ipohondrie, de care Raskolnikov
suferea de multă vreme, a fost atestata de mulţi martori, de doctorul Zosimov,
de foştii lui colegi de facultate, de gazda şi servitoarea ei. Toate acestea ău dus
la concluzia că Raskolnikov nu eră întru totul un ucigaş, un tîlhar şi un
jefuitor de rând, şi că la mijloc se ascunde altceva. Spre marele necaz al celor
care susţineau acest punct de vedere, criminalul aproape n-a încercat să se
apere; la întrebările definitive: ce anume l-a îndemnat să comită asasinatul şi
ce l-a făcut să jefuiască, el a răspuns cât se poate de limpede, cu cea mai
brutala sinceritate, că motivul crimei a fost proasta lui situaţie materiala, sărăcia şi neputinţa de a ieşi din impas, dorinţa sa-şi consolideze primii paşi în viaţa, speranţa că va izbuti să-şi facă o carieră cu ajutorul ă cel puţin trei mii de ruble, pe care credea ca le va găsi la victima lui. Se hotărîse să ucidă fiindcă este uşuratic şi laş, şi pe deasupra înrăit de lipsuri şi insuccese. La
întrebarea ce anume l-a făcut să se predea, a răspuns deschis că se caia
sincer. Toate acestea erau prea brutale, prea de-ă dreptul spuse...

Totuşi sentinţă ă fost mai blînda decât s-ar fi putut bănui, judecind după
gravitatea faptului, fiindcă criminalul nu numai că refuza să se apere, dar
parcă dorea cu tot dinadinsul să se învi-nuiască tot mai rău. S-a ţinut seama
de toate împrejurările ciudate şi speciale ale cazului. Starea bolnăvicioasa şi
mizeria criminalului înainte de săvîrşirea crimei erau absolut neîndoielnice.

Faptul că el nu s-a folosit de roadele jafului a fost trecut parte pe seama remuşcărilor, parte pe seama stării nu tocmai perfecte a facultăţilor mintale, în momentul crimei. Faptul ca o ucisese din întîmplare pe Lizaveta servea chiar în sprijinul acestei presupuneri: omul comite două asasinate şi, în acelaşi timp, uita uşa deschisă! în sfîrşit, faptul că s-a predat singur, tocmai atunci când justiţia fusese indusa în eroare prin falsa mărturie a unui fanatic cu mintea rătăcită de spaimă (Nikolai) şi când împotriva adevăratului criminal nu numai că nu existau indicii precise, dar nici măcar bănuieli (Porfiri Petrovici s-a ţinut de cuvînt pe deplin), au contribuit de asemenea la uşurarea sorţii învinuitului.

Cu totul pe neaşteptate au fost descoperite şi alte fapte, care de asemenea au pledat în favoarea inculpatului. Astfel, fostul student Razumihin a dezgropat, nu se ştie cum, şi a reuşit sa aducă toate dovezile că criminalul Raskolnikov, pe vremea studenţiei, a ajutat din puţinii bani pe care-i avea pe un fost coleg de facultate, sărac şi bolnav de tuberculoza, pe care aproape că l-a întreţinut o jumătate de an. Iar după moartea acestuia, a îngrijit de tatăl bătrîn şi bolnav al colegului său mort (care, muncind aproape de la vîrsta de treisprezece ani, fusese singurul sprijin al acestui nefericit părinte), l-ă internat într-un spital şi când a murit l-a înmormîntat. Toate aceste informaţii au avut o influenţa binefăcătoare asupra destinului său. Fosta lui gazda, văduva Zarniţîna, mama logodnicei sale moarte, a declarat că încă pe vremea când stăteau în casa de la Cinci Colţuri, noaptea, a luat foc casa şi Raskolnikov, punîndu-şi viaţa în primejdie, a salvat dintr-un apartament în flacări doi copilaşi; cu acest prilej s-a ales cu arsuri destul de grave. Acest fapt a fost cercetat cu de-amănuntul şi confirmat de numeroşi martori. Pe scurt, ţinîndu-se seama de faptul că criminalul s-a predat singur şi de alte circumstanţe atenuante, procesul s-a încheiat cu o condamnare la opt ani munca silnica cu deportare.

Încă de la începutul procesului, mama lui Raskolnikov a căzut la pat. Dunia şi Razumihin găsiră mijlocul s-o scoată din Petersburg pe tot timpul cât a ţinut procesul. Razumihin a ales un orăşel în apropiere de Petersburg, cu legătură de cale ferata, ca să poată urmări îndeaproape toate fazele procesului şi, în acelaşi timp, să se vada cât mai des cu Avdotia Romanovna. Boala Pulheriei Aleksandrovna era o ciudată boala de nervi, însoţită de alienare mintala, cel puţin parţiala, daca nu totala. întorcându-se de la ultima ei întîlnire cu fratele sau, Dunia o găsise bolnavă, cu febră măre şi delirând. In aceeaşi seară, ea se înţelese cu Razumihin ce să-i răspunda mamei când va întreba de fiul ei şi chiar născoci împreună cu el o întreagă poveste despre plecarea lui Raskolnikov departe, la graniţa Rusiei, unde era trimis într-o misiune particulara, care îi va aduce, în sfîrşit, bani şi renume. Ceea ce i-a mirat, însă, eră că Pulheria Aleksandrovna nu le-a pus nici o întrebare şi nu i-a descusut în această privinţă nici atunci, nici măi tîrziu. Dimpotrivă, născocise eă însăşi o întreaga poveste cu plecarea neaşteptată a fiului ei; cu lacrimi în ochi, eă povestise că venise să-şi ia rămas bun de la dînsă; totodată, făcea aluzie ca numai ea ştie multe lucruri tainice, de mare importanţă: spunea că Rodea ăre mulţi duşmani, foarte puternici, aşa ca este nevoit chiar să se ascunda. în ceea ce priveşte cariera lui viitoare, o vedea sigură şi strălucită, în clipa când vor trece unele împrejurări neprielnice; îl încredinţa pe Razumihin ca fiul ei va ajunge odată un măre om de stat, fapt care se vede din articolul ce dovedeşte cu prisosinţă extraordinarul lui talent literar. Recitea întruna acest articol, uneori chiar cu glas tare; mai-mai că dormea cu revista în pat şi totuşi nu întreba unde se afla Rodea, deşi faptul că ceilalţi evitau să vorbească despre acest lucru ar fi trebuit să-i trezească bănuielile.

Pînă la urma, aceasta tăcere ciudată a Pulheriei Aleksandrovna începu chiar sa-i sperie. De pilda, ea nu se plîngea niciodată că nu primeşte scrisori de la el. cu toate ca pe vremuri, în orăşelul lor, trăise numai cu speranţa şi în veşnica aşteptare de a primi cât mai iute veşti de la iubitul ei Rodea. Acest lucru era atât de inexplicabil, încât Dunia se îngrijora; uneori se gîndeă că mama ei presimte că s-a întîmplat ceva îngrozitor fiului ei şi se teme să întrebe, ca sa nu afle ceva şi mai îngrozitor. în orice caz, Dunia vedea limpede ca Pulheria Aleksandrovna nu mai este în toate minţile.

Totuşi, de doua ori, ea singură a adus vorba despre el într-aşa fel, încât n-a fost cu putinţa să-i răspunda fără să pomenească unde se afla Rodea; iar după răspunsurile primite, care nu puteau fi decât încurcate şi şovăielnice, ea s-a întristat grozav, a rămas posomorita, tăcută, şi această stare a ţinut mult timp. Dunia îşi dadu seama, în sfîrşit, că minciunile şi născocirile nu prindeau şi că era mai bine să treacă cu totul sub tăcere anumite puncte; dar îşi dadeă seama din ce în ce mai limpede, şi acum era chiar sigură, că biata mamă bănuieşte ceva groaznic. între altele, Dunia îşi aduse aminte de vorbele fratelui ei, care-i spusese că mamă-sa auzise unele lucruri spuse de ea prin somn în noaptea care a urmat după scena cu Svidrigailov; ce-o fi prins ea din vorbele fiicei sale, scăpate în delir? De multe ori, după câteva zile sau chiar săptămîni de tăcere ursuza, posomorita şi lacrimi mute, bolnava se însufleţea, cuprinsa de-o exaltare nervoasa, şi începea deodată să vorbească cu glas tare, aproape fără întrerupere, despre fiul ei, despre speranţele ei, despre viitor... Fanteziile ei erau foarte ciudate. Cei din jur n-o contraziceau, îi cântau în strună (uneori ea singura vedea poate clar că i se cântă în strună numai pentru a o mîngîia) şi totuşi nu contenea să vorbească...

Cinci luni după ce criminalul şi-a mărturisit vina, s-a dat sentinţă.

Razumihin îl vizita la închisoare de câte ori era permis. Sonia, de asemenea. Apoi a sosit clipa despărţirii; Dunia îi jura fratelui ei că aceasta despărţire nu va fi lunga; Razumihin făcu acelaşi lucru. în mintea tânără şi înflacărată ă lui Razumihin încolţise un proiect foarte hotărît: în următorii pătru-cinci ani să cîştige şi să pună deoparte ceva bani, şi apoi să se mute în Siberia, unde pămîntul era bogat în toate privinţele, iar oameni care să muncească şi băni erau puţini; se vor stabili în oraşul în care va fi Rodea şi... vor începe împreuna o viaţă nouă. Luîndu-şi rămas bun, toţi au plîns. în ultimele zile, Raskolnikov a fost foarte îngîndurat, întreba mereu de mama lui şi era foarte îngrijorat din pricina ei. Era cu gîndul numai la ea, plin de durere, si acest lucru o neliniştea pe Duniă. Aflînd amănunte despre starea mamei sale, Raskolnikov se posomori adînc. Cu Sonia era foarte tăcut. Cu ajutorul banilor pe care îi lasase Svidrigailov, Sonia îşi făcuse de mult pregătirile că să urmeze lotul de arestaţi cu care urma să plece Raskolnikov. Nici unul dintre ei nu pomenea niciodată despre acest lucru, dar amîndoi ştiau că ăsa va fi. în ultima zi, când îşi luă rămas bun de la ai lui, Raskolnikov zîmbi ciudat la încredinţările înflacărate ăle surorii lui si ăle lui Razumihin cu privire la viitorul lor fericit, după ce el îşi vă fi ispăşit pedeapsa, căci presimţea că boala mamei lui o va duce în scurt timp în mormînt. În sfîrşit, avu loc plecarea lui şi a Soniei.

Două luni măi tîrziu, Duniă s-a măritat cu Razumihin. A fost o nuntă tristă şi discretă. Printre invitaţi se aflau Porfiri Petrovici şi Zosimov. în ultimul timp, totul vădea în Razumihin un om care a luat o hotărîre energică. Duniă credea orbeşte că el îşi va aduce la îndeplinire toate planurile şi nici nu se putea să nu creăda; omul acesta dovedea o voinţa de fier; s-a reînscris la facultate ca să isprăvească studiile; amîndoi îşi făceau planuri de viitor; erau hotărîţi că peste cinci ani să se mute în Siberia; pînă atunci îşi puneau toătă nădejdea în Sonia...

Pulheria Aleksandrovnă binecuvîntă cu bucurie căsătoriă fiicei ei cu Razumihin; dar după nuntă rămase parca şi mai trista, si mai îngrijorata. Că să-i facă placere, Razumihin îi vorbi, între altele, despre purtarea frumoasă a lui Raskolnikov faţă de acel student si de tatăl bătrîn al acestuia, despre faptul că Rodea a salvat acum un an doi copilaşi dintr-un incendiu, şi apoi a zăcut în pat din pricina arsurilor. Aceste povestiri o aduseră pe Pulheria Aleksăndrovnă, şi aşa bolnavă de nervi, într-o stare de exaltare. Nu mai vorbea decât despre aceste fapte ale lui Rodea, le împărtăşea şi oamenilor de pe străda (deşi Duniă o însoţea totdeauna). în vehiculele de transport, în magazine, daca punea mina pe un ascultător, aducea vorba despre fiul ei, despre articolul lui, povestea cum l-a ajutat pe un student şi s-a ales cu arsuri grave în timpul unui incendiu etc, etc. Dunecika nu ştia cum s-o oprească. Aceăsţă stare de exaltare, în afara că o obosea pe bolnavă, era primejdioasă şi fiindcă s-ar fi putut întîmpla ca cineva să-şi aducă aminte de numele lui Raskolnikov din procesul penal şi să înceăpă să vorbească despre el, ceea ce ar fi putut dezlanţui o catastrofă. Pulheria Aleksandrovnă afla adresa mamei celor doi copilaşi salvaţi de la incendiu şi voi neapărat să-i fac a o vizită. în cele din urma, neliniştea ei ajunse la culme. Uneori, începea deodată să plîngă, făcea mereu febra si delira. într-o dimineaţa, spuse hoţărîţ că, după socotelile ei, Rodea trebuia să vină în curând, deoarece ea-şi aminteşte că, luîndu-şi rămăs bun de la dînsa, i-a spus că trebuia să-l aştepte exact peste noua luni. Se apucă să strîngă în căsă şi să se pregătească să-l înţîmpine, i-a îngrijit şi aşezat odaia pe care i-o destină (propria ei odaie), ă curăţat mobila, a spălat, a pus la ferestre perdele noi etc. Dunia era alarmată, dar nu spunea nimic, şi chiar o ajuta să pregătească odaia fratelui ei. După o zi agitată, plină de închipuirile cele măi fanteziste, de visuri de fericire şi de lacrimi, noaptea i-a fost rău tare, cu febră si delir, şi dimineaţa s-a declarat congestia cerebrala. Peste două săpţămîni, Pulheria Aleksandrovnă s-a prăpădiţ. în delir îi scăpău unele cuvinte, din care se putea deduce că bănuia mult mai mult despre soarta groaznică a fiului ei decât s-ar fi putut crede.

Raskolnikov nu ştiu multă vreme despre moartea mamei lui, deşi era în corespondenţa cu familia chiar de la începutul şederii în Siberia, prin intermediul Soniei; aceasta scria punctual o data pe lună la Petersburg, pe adresa lui Razumihin, şi primea tot atât de punctual răspuns la scrisorile ei. La început, epistolele Soniei îi păreau Duniei şi lui Razumihin cam seci şi nesatisfăcătoăre; dar mai ţîrziu ajunseră la concluzia ca mai bine nici nu se putea scrie, fiindcă, la urma urmei, găseau în ele datele cele mai complete şi exacte ăle existenţei sărmanului lor frate. Scrisorile Soniei erau pline de lucrurile cele mai obişnuite, de descrierile cele mai simple şi precise ale vieţii de ocnaş a lui Raskolnikov. Nu vorbea niciodată despre speranţele ei, nu încerca să ghicească ce va fi în viitor, nu descria propriile ei sentimente. în loc să încerce să lamurească starea lui sufletească şi, în general, viaţă lui launtrică, ea se marginea numai la fapte, adică le comunică vorbele lui, ştiri amănunţite despre starea sănătăţii, ce dorinţe şi-a exprimat când a fost să-l vada, ce a rugat-o, ce a întrebat, ce însărcinări i-a dat etc. Toate acestea erau relatate foarte amănunţit. Şi astfel chipul nefericitului frate se desprindea de la sine, se contura clar şi precis; nu putea fi vorba de nici o greşeala, fiindcă nu erau decât fapte directe, simple.

Dar din toate aceste ştiri, Dunia şi soţul ei nu puteau desprinde decât prea puţine lucruri îmbucurătoare, măi ales la început. Sonia scria că Răskolnikov este veşnic posomorit, puţin vorbăreţ, că ştirile pe Căre i le comunică, de câte ori primeşte o scrisoare, aproape nu-l interesează; că uneori întreabă de mama lui; şi că atunci când ea, simţind că el bănuieşte adevărul, i-a spus, în sfîrşit, tot, spre marea ei mirare, ştirea morţii mamei lui nu i-a făcut o impresie prea puternică, cel puţin aşa i s-a părut după înfăţişarea lui. între altele, ea scria că, deşi el s-a zăvorit în sine însuşi şi pare străin de tot ce-l înconjoară, a acceptat noua lui viaţă, deschis şi cu simplitate; că înţelege perfect situaţia, nu aşteaptă în viitorul apropiat nimic mai bun, nu nutreşte nici o speranţă deşartă (ceea ce ar fi atât de uşor de înţeles în situaţia lui), că nu-l miră nimic în ambianţa aceea atât de nouă şi ătît de puţin asemănătoare cu ceă de altădată. Scria că e sănătos. Se duce la lucru, nu se fereşte de muncă, dar nici nu arată mare rîvnă. Este absolut nepăsător faţă de mîncarea ce i se da, dar că aceasta mîncare, în afară de duminici şi zilele de sărbătoare, este ătît de proastă, încât, în cele din urmă, a primit cu placere de la eă, Soniă, ceva bani ca să bea zilnic ceai; cât despre toate celelalte, a rugat-o să nu-i ducă grija, fiindcă a asigurat-o că nu-i place să se ocupe cineva de el. Măi tîrziu, Sonia a comunicat ca n-a văzut niciodată camera comună pe care o împarte cu ceilalţi deţinuţi şi, în general, interiorul închisorii, dar ca deduce ca acolo trebuie să fie mare înghesuiala, urît şi nesănătos; că Rodea doarme pe priciul comun, aşternut cu o pătură de pîsla, şi că altceva nu vrea să-şi procure. Că duce o viaţă simpla şi sărăcăcioasa, nu din principiu sau după un plan conceput de măi înainte, ci pur şi simplu din nepăsare şi lipsă de grijă pentru soarta lui. Sonia mărturisea sincer că, mai ales la început, vizitele ei nu numai că nu-i făceau deloc placere, dar chiar îl iritau, că aproape nu vorbea cu eă şi uneori se purta grosolan; pînă la urmă, însă s-a obişnuit cu aceste vizite, care au ajuns să-i fie aproape necesare, aşa că s-a simţit foarte trist când ea s-a îmbolnăvit şi n-a putut să vină să-l vada câteva zile. în zilele de sărbătoare se văd la poarta închisorii său la corpul de garda, unde el este adus pentru câteva minute; în cursul săptămînii se ducea să-l vada la locul de muncă, unde ea putea să intre, fie prin ateliere sau în fabricile de cărămizi, fie în şurile de pe mălul Irtîşului. Despre ea, Sonia scria că a reuşit să facă unele cunoştinţe şi chiar să găsească protecţie; că face croitorie şi, cum în oraş nu există aproape nici o croitoreasă, e apreciată în multe case; numai despre faptul că, datorită ei, şi Răskolnikov a început să fie protejat de superiorii lui, care-i uşurează munca şi altele, Soniă n-a scris nimic. Apoi a sosit ştirea (Dunia observase o oarecare nelinişte şi îngrijorare în ultimele ei scrisori) că Răskolnikov se ţine departe de toţi ceilalţi, că ocnaşii nu l-au îndrăgit; că tace zile întregi şi este din ce în ce măi palid. Apoi, în ultima scrisoare, Sonia le scrise că el s-ă îmbolnăvit destul de grav şi Zace în spital, în salonul pentru deţinuţi...