Capitolul II
A două zi dimineaţă, Razumihin se trezi după ora şapte, posomorât, plin de griji şi nedumeriri noi şi neprevăzute, cum nici nu-şi închipuise vreodată că ar putea să aibă. Îşi amintea perfect, până în cele mai mici amănunte, tot ce se petrecuse cu o seară mai înainte şi înţelegea că i se întîmpla ceva neobişnuit, că era sub imperiul unei impresii necunoscute încă şi cu totul deosebite de cele încercate până atunci. Totodată, îşi dadea seama limpede că visul care se înfiripase în mintea lui era irealizabil şi atât de fără noima, încât îi era ruşine şi să se gândească, de aceea trecu cât măi repede la alte griji şi nedumeriri mai prozaice, pe care i le lasase moştenire „acea de trei ori afurisita zi de ieri". Cea mai dureroasa amintire era ca se arătase aseară „josnic şi grosolan". Nu numai că fusese beat, dar, profitând de situaţia în care se afla tânără fată, el — dintr-un sentiment de gelozie prostească, ce i se năzărise dintr-o dată — îl vorbise de rău pe logodnicul ei, fără să ştie ce raporturi sau ce obligaţii existau între cei doi logodnici, fără măcar să-l cunoască bine pe acest om. Ce drept avea să judece atât de pripit şi atât de uşuratic? Cine l-a chemat să fie judecător? Şi apoi, o fiinţa ca Avdotia Romanovna putea să se mărite cu un om nedemn, numai din interes? Prin urmare, trebuia să aibă şi calităţi. Hotelul?
Dar de unde putea el, într-adevar, să ştie ce fel de hotel era acela? Şi apoi, el pregătea doamnelor o locuinţă... Ah! Cât de josnic fusese totul! A fost beat? Astă-i o justificare? Este o scuză proastă, care îl înjoseşte şi mai rău! în vin e adevărul şi adevărul s-a revărsat, „adică toata josnicia unui suflet invidios şi grosolan". Şi apoi, îşi putea oare, cât de cât, îngădui un astfel de vis el, Razumihin? Cine era el pe lîngă o fata ca ea, el, beţivanul palavragiu şi grosolan de ieri? „Este cinic şi ridicol numai gîndul unei apropieri între fiinţe atât de deosebite!" Razumihin roşi groaznic la această idee şi, ca un făcut, în aceeaşi clipă îşi aminti că spusese aseară pe scară, că gazda ar putea să devină geloasă pe Avdotia Romanovna... nu, asta era de-a dreptul de neîndurat! Izbi cu toata puterea cu pumnul în plita din bucătărie, sparse o cărămida şi îşi însîngeră mână.
„Fireşte, şopti el peste o clipă, cu un sentiment de adîncă umilinţă, fireşte, toate aceste ticăloşii nu se mai pot şterge, nici îndrepta! Nici gând una ca asta... De aceea trebuie să mă prezint fără sa spun nimic şi... şi să-mi fac în tăcere datoria... fără să mă scuz, fără să spun nimic... căci, fireşte, acum totul e pierdut!"
Cu toate acestea, îşi cerceta hainele cu o deosebita grija. Nu avea alte straie, şi chiar să fi avut, poate nu le-ar fi pus — ca să nu pară ca s-a gătit anume. În orice caz, nu-şi putea îngădui o cinică neglijenţa şi lipsă de curăţenie, nu avea nici un drept să-i jignească pe alţii, mai ales când aceştia aveau nevoie de el şi-l rugau să vină la ei. Îşi perie cu grija hainele. Rufăria o avea totdeauna destul de proaspătă, în aceasta privinţă era îngrijit. Se spăla bine — Nastasia avea săpun — îşi spăla părul, gâtul şi mai ales mîinile. Când se puse problema daca trebuia sau nu să-şi rada ţepii de pe obraz (Praskovia Pavlovna avea brice foarte bune, rămase de la răposatul domn Zarniţîn) problema fu rezolvata cu furie în sens negativ: „Rămîn cum sunt! Să nu creada că m-am ras ca să... ar crede-o negreşit! Pentru nimic în lume!"
„Şi... şi mai ales după ce m-am purtat atât de grosolan, atât de josnic, ca un obişnuit al tractirelor; şi... şi să presupunem ca ştiu că sunt — fie cât de cât - un om de treaba... pot oare să mă mândresc cu atâta lucru? Orice om trebuie să fie de treabă, şi încă mai ceva ca mine şi totuşi (îmi amintesc foarte bine) am la activul meu unele lucruri... nu că ar fi cu totul necinstite, totuşi!... Şi ce idei îmi trec uneori prin minte! Hm... să le pun pe toate acestea alaturi de Avdotia Romanovna! Drace! Fie! Am sa mă arăt dinadins josnic, trivial, cu comportări de tractir, nici nu-mi pasa! Şi chiar şi mai rău!"...
Zosimov, care dormise în salonul Praskoviei Pavlovna, îi întrerupse monologul.
Pleca acasă şi se grăbea să-şi mai vada o dată bonavul înainte de plecare. Razumihin îi raporta ca pacientul doarme dus, ca un hîrciog. Zosimov îi spuse să nu-l scoale până nu se trezeşte singur, şi promise să vină pe la unsprezece.
— Numai să fie acasă, adauga el. Cu un bolnav ca ăsta, te poţi aştepta la orice. N-ai cum îl stăpîni; e greu de tratat. Nu ştii, are sa se duca el acolo, sau ele au să vina aici?
— Cred că ele, răspunse Razumihin, înţelegând rostul întrebării, şi au să vorbească probabil despre treburile lor de familie. Eu am sa plec. Dar tu, ca medic, ai fireşte mai multe drepturi ca mine.
— Doar nu sunt duhovnic; am să vin să-l vad şi apoi am să plec imediat; am şi aşa destula treabă.
— Un singur lucru mă nelinişteşte, îl întrerupse Razumihin, încruntat, aseară, de beat ce eram, m-a luat gura pe dinainte şi pe drum i-am spus lui fel de fel de prostii... vrute şi nevrute... între altele i-am spus ca te temi că ar fi... înclinat spre nebunie...
— Şi doamnelor le-ai spus acelaşi lucru.
— Ştiu, am făcut o mare prostie! Bate-mă, dacă vrei! Dar spune-mi, crezi serios asta?
— Fleacuri, nu ţi-am spus? Nimic serios! Tu, când m-ai adus la el, mi l-ai zugrăvit ca pe un monoman... Aseară, am mai turnat gaz peste foc, tu adică, povestind despre... vopsitorul acela; frumoasă discuţie, când poate tocmai povestea asta i-a tulburat minţile! Dacă ăş fi ştiut atunci tot ce ş-a petrecut la secţie şi că o canalie... l-a jignit, bănuindu-l! Hm... atunci nu aş fi îngăduit discuţia aceea. Monomanii ăştia fac din ţânţar armăsar, vad ca aievea tot ce li se nazăre... Din cele povestite de Zametov aseară, cazul mi s-a lamurit pe jumătate. Ce să mai vorbim! Am cunoscut un ipohondru, un bărbat de vreo patruzeci de ani, care nefiind în stare să îndure ironiile cotidiene cu care-l necăjea la masa un băieţel de opt ani, l-a ucis, înjunghiindu-l! Iar în cazul nostru, gîndeşte-te câte s-au adunat: el numai zdrenţe, în faţa unui comisar de poliţie obraznic, boala care începea şi o bănuiala ca asta, trântită aşa de la obraz. Un ipohondru furios! Ţinînd seama de orgoliul sălbatic, extraordinar, s-ar putea că tocmai acesta să fi fost punctul de plecare al bolii!... Drace!... Trebuie să-ţi spun, însă, ca Zametov ăsta este într-adevar un băiat simpatic, numai ca... hm... a făcut rău că a vorbit aseară despre toate acestea. E prea limbut!
— Dar cui i-a vorbit? Ţie şi mie?
— Şi lui Porfiri.
— Şi ce-i dacă i-a spus si lui Porfiri?
— Ascultă, tu te bucuri de trecere pe lângă mama şi sora lui? Ar trebui să-i vorbească mai cu prudenţa azi...
— Au să se înţeleagă! răspunse fără chef Razumihin.
— De ce oare s-a repezit aşa la acest Lujin? Un om cu parale, tinerei se pare ca nu-i displace... si apoi, ele nu au para chioara, ai?
— Ce mă tot descoşi? striga Razumihin, enervat. De unde vrei să ştiu daca au para chioara sau nechioară? Intreabă-le tu, poate afli mai uşor...
— Uf, tare eşti prost uneori! Nu ţi-au trecut încă fumurile de aseară... La revedere; mulţumeşte-i pentru mine Praskoviei Pavlovna pentru găzduire. S-a încuiat, i-am spus buna ziua prin uşă, dar n-a răspuns, măcăr că era sculată de la şapte; am văzut când i s-a adus samovarul din bucătărie... N-am avut cinstea să-i vad faţa...
Fix la ora nouă, Razumihin îşi făcu apariţia la hotelul lui Bakaleev. Cele doua doamne îl aşteptau de mult cu o nerăbdare febrilă. Se sculaseră pe la şapte sau poate chiar mai devreme. El intră în odaie, întunecat ca un nor, saluta cu stîngăcie şi se înfurie pe el însuşi, bineînţeles. Îşi greşise socoteala: Pulheria Aleksandrovna se repezi la el, îl apucă cu amîndouă mîinile şi fu cât pe-aci să i le sărute. Razumihin arunca o privire sfioasă Avdotiei Romanovna, dar obrazul acesta mîndru avea în clipa aceea o expresie atât de recunoscătoare şi de prietenoasa, atât de plină de respect (în locul privirilor ironice si al dispreţului involuntar, prost camuflat, la care se aşteptase), încât îşi pierdu cumpătul. S-ar fi simţit desigur mai bine daca ele l-ar fi întîmpinat cu ocări. Din fericire, avea subiect de conversaţie şi se grăbi să se agaţe de el. Auzind că „el încă nu s-a trezit", dar că „să n-aibă nici o grija", Pulheria Aleksandrovna declara ca era chiar mai bine aşa „pentru că trebuia neapărat, neapărat, să discute în prealabil ceva cu Razumihin". Apoi urma întrebarea daca acesta îşi luase ceaiul şi invitaţia să-l ia împreună; căci nici ele nu gustaseră nimic în aşteptarea lui. Avdotia Romanovna sună, la chemarea ei sosi un individ murdar si jerpelit, căruia îi porunci să aducă ceaiul; acesta fu adus după un timp destul de lung, dar atât de prost servit şi de murdar, încât doamnele se ruşinară. Razumihin înjură energic hotelul, dar, aducându-şi aminte de Lujin, tăcu stingherit şi se bucura nespus când întrebările Pulheriei Aleksandrovna începură să plouă asupra lui. Scăpîndu-l din încurcătura. Răspunzând la întrebările ei, vorbi vreo trei sferturi de ora, mereu întrerupt, descusut pe îndelete, şi izbuti să comunice faptele cele mai importante, semnificative, din câte ştia că i se întîmplaseră lui Rodion Romanovici în cursul ultimului an de viaţa, încheind cu descrierea amănunţita a bolii. De fapt, trecu sub tăcere unele lucruri care trebuiau lăsate deoparte, între altele nu pomeni o vorba despre scena de la secţie şi despre urmările ei. Fu ascultat cu aviditate, şi, când crezu ca isprăvise şi le satisfăcuse curiozitatea, văzu că pentru ele parcă abia începuse să vorbească.
— Spune-mi, spune-mi, cum crezi... ah, iartă-mă, până acum nici nu ştiu care ţi-e numele? spuse cu înfrigurare Pulheria Aleksandrovna.
— Dmitri Prokofici.
— Şi aşa, Dmitri Prokofici, aş vrea foarte mult să aflu... cum vede el... în general... lucrurile, adică, înţelege-mă, nu ştiu cum să-ţi spun ca să fie mai clar: ce-i place si ce nu-i place? E întotdeauna aşa de nervos? Ce dorinţe, ce visuri are? Spune-mi, daca poţi. Sub ce anume influenţa se găseşte în clipa de faţă? într-un cuvânt, aş vrea să ştiu...
— Vai, măicuţo, cum ar putea cineva să răspunda dintr-o data la toate? spuse Dunia.
— Of, Doamne, nu m-am aşteptat deloc, dar deloc, să-l găsesc aşa cum l-am găsit, Dmitri Prokofici.
— Cât se poate de natural, răspunse Dmitri Prokofici. N-am mamă, dar unchiul meu vine în fiecare an şi de fiecare data aproape ca nu ma recunoaşte, deşi e un om înţelept; iar în cei trei ani de când nu v-aţi văzut, multa apă s-a scurs. Ce-aş putea să va spun? îl cunosc pe Rodion de un an şi jumătate: e ursuz, posomorât, mîndru, chiar trufaş; în ultima vreme (poate că era mai demult) a ajuns bănuitor şi ipohondru. E mărinimos şi bun. Nu-i place să-şi dea pe faţa sentimentele şi mai curând ar jigni pe cineva decât să-şi arate bunătatea. Uneori, de altminteri, nu este deloc ipohondru, ci numai rece, şi nimic nu-l mişcă, e aproape neomenos; s-ar zice în adevăr că în el sunt două firi opuse, care se manifestă pe rând. Uneori este grozav de tăcut, pretextează că-i ocupat, ca nu vrea să fie stînjenit, dar stă culcat toata ziua şi nu face nimic. Nu e înclinat sa glumească şi nu din lipsă de spirit, ci parcă nu-şi îngăduie să se ţină de astfel de fleacuri. Nu ascultă până la sfîrşit ce i se spune. Nu se interesează de lucrurile care la un moment dat interesează pe toată lumea. Are o părere foarte, foarte bună despre el şi socot că este îndreptăţită. Ce să vă mai spun?... Cred ca venirea dumneavoastră va avea un efect binefăcător...
— Vai, de-ar da Dumnezeu! exclamă Pulheria Aleksandrovna, foarte îngrijorata de părerea lui Razumihin despre fiul ei.
Iar acesta îi aruncă, în sfîrşit, Avdotiei Romanovna o privire mai îndrăzneaţă. în timp ce vorbea, se uitase mereu la dânsa, dar numai în fugă, o clipă, şi număidecât îşi întorcea privirile într-altă parte. Avdotia Romanovna ba se aşeza la masă şi ascultă cu luare-aminte, ba se scula şi, după obiceiul ei, începea din nou să măsoare odaiă în lung şi în lat, cu braţele încrucişate, buzele strânse, punând din când în când câte o întrebare, fără să-şi întrerupă mersul şi căzând apoi pe gânduri. Şi ea ăveă obiceiul să nu asculte până la sfîrşit ceea ce i se spunea. Purta o rochiţă uşoară de vară, de culoare închisă, iar la gât avea o băsmăluţă albă, străvezie. După unele indicii, Razumihin îşi dadu seama că mijloacele de care dispuneau cele două femei erau extrem de modeste. Dacă Avdotia Romanovna ar fi fost îmbrăcată ca o regină, poate că nu s-ar fi simţit intimidat faţă de ea, dar aşa, poate tocmai pentru că era aşa de sărăcăcios îmbrăcată, şi-şi daduse seama de mijloacele lor restrânse, sufletul îi fu cuprins de teamă şi se sfia de fiecare vorbă, de fiecare gest pe care-l făcea, ceea ce, desigur, sporea stinghereala unui om Care şi aşa nu avea încredere în el.
— Mi-aţi spus multe lucruri interesante despre firea fratelui meu şi... le-aţi spus cu totul nepărtinitor. E bine; eu credeam că-l admiraţi din cale-afară, zise Avdotiă Romanovna, zâmbind. Poate că aveţi dreptate şi poate că simte nevoia unei femei în viaţa lui, adaugă dânsă, dusă pe gânduri.
— N-am spus aşa ceva, de altfel, poate ca aveţi dreptate, numai că...
— Ce anume?
El nu iubeşte pe nimeni; şi poate că nici n-are să iubească vreodată, spuse scurt Razumihin.
— Adică nu e în stare sa iubească?
— Ştiţi, Avdotia Romanovna, dumneavoastră îi semănaţi grozav, în toate privinţele! zise el pe neaşteptate chiar pentru el însuşi, apoi, aducându-şi pe loc aminte de cele ce-i spusese despre fratele ei, se roşi ca un rac şi se fîstîci grozav.
Avdotia Romanovna nu-şi putu stăpîni râsul, privindu-l.
— În ceea ce-l priveşte pe Rodea, aţi putea să greşiţi amîndoi, interveni Pulheria Aleksandrovna, oarecum atinsă. Nu vorbesc despre stăreă lui de acum, Dunecikă. Ceea ce scrie Piotr Petrovici în bileţelul ăcela... şi ceea ce am presupus noi, s-ar putea să nu fie adevărat, dar nu vă puteţi închipui, Dmitri Prokofici, ce om bizar şi capricios este, Ca să mă exprim mai exact; niciodată nu eram în stare să-i ghicesc firea, încă de pe când era numai de cincisprezece ani. Sunt sigură că e în stare să facă şi acuma câte una care nu i-ar trăsni nimănui prin cap... Ce să măi vorbim! Ştiţi că acum un an şi jumătate m-a uluit, m-a zdruncinat, aproape să mă îmbolnăvească, atunci când i s-a năzărit să se însoare cu fată aceea... cu fiica Zarniţînei, gazda lui?
— Ştiţi ceva amănunte despre povestea asta? întrebă Avdotiă Romanovna.
— Credeţi, poate, urmă cu înflacărare Pulheria Aleksandrovna, ca l-ar fi oprit atunci lacrimile mele, rugăminţile mele, boala mea, poate moartea mea pricinuită de durere, mizeria noastră? Ar fi călcat cât se poate de liniştit peste toate piedicile. Şi totuşi, se poate, se poate oare să nu ne iubească?
— El însuşi nu mi-a vorbit niciodată nimic despre povestea aceea, răspunse precaut Razumihin. Dar am auzit câte ceva de la doamna Zarniţîna, care nici ea nu este prea comunicativa, şi ceea ce am auzit ar putea să vă pară oarecum ciudat...
— Ce, ce anume aţi auzit? întrebară amîndouă femeile într-un glas.
— Poate că nici nu este ceva din cale-afară de neobişnuit. Am aflat că aceasta căsătorie, definitiv hotărîtă şi împiedicată numai de moartea logodnicei, nu-i surâdea prea mult nici doamnei Zarniţîna... în afară de asta, se zice că logodnica nu era frumoasa, adică se zice că era chiar urîţica... şi bolnăvicioasă şi... ciudată... de altfel, se pare că nu-i lipseau unele calităţi. Şi cred că o fi avut, altminteri nu este de înţeles... Zestre n-avea, dar el nu-i omul care sa se gîndească la partea materiala... în general, este foarte greu să judeci o asemenea situaţie.
— Sunt convinsă că fata avea calităţi, spuse scurt Avdotia Romanovna.
— Să mă ierte Dumnezeu, dar eu m-am bucurat când a murit, cu toate ca nu ştiu pe cine ar fi nenorocit mai tare această căsătorie, pe el sau pe ea? încheie Pulheriă Aleksandrovna.
Apoi prudent, cu sfiala şi aruncând întruna priviri Dunecikăi, ceea ce o supăra vădit pe fătă, începu din nou să-l întrebe despre scena ce avusese loc cu o zi măi înainte între Rodea şi Lujin. Era limpede că mai ales această întîmplare o neliniştea, o speria şi o făcea să tremure. Razumihin repetă aceeaşi poveste în toate amănuntele ei, dar adauga de dată această concluzia lui; îl învinuia pe faţă pe Răskolnikov de ă-l fi insultat cu premeditare pe Piotr Petrovici, de asta data nemaipunînd acest lucru pe seama bolii.
— Era hotărât la aceasta încă înainte de boala, zise el.
— Şi eu tot aşa cred, spuse Pulheriă Aleksandrovna, zdrobită. Era însă foarte mirată de făptui că, de data aceasta, Razumihin vorbea despre Piotr Petrovici reţinut şi aproape cu stima. Acest lucru o miră pe Avdotiă Romanovna.
— Va să zică asta e părerea dumitale despre Piotr Petrovici? întrebă Pulheria Aleksandrovna, nemaiputînd să se stăpîneasca.
— Nu pot avea altă părere despre viitorul soţ al fiicei dumneavoastră, răspunse cu tărie şi înflacărare Razumihin, nu spun asta din banala politeţe, ci pentru că... pentru că... ei, da, dacă Avdotia Romanovna l-a ales singură, de bunăvoie, pe acest om, e prea de ajuns. Şi dacă l-am ocărit ieri, e că am fost beat, îngrozitor de beat şi... şi nebun, îmi pierdusem capul, înnebunisem de-a binelea... şi azi mi-e ruşine!...
Roşi şi amuţi. Avdotia Romanovna se aprinse la faţa, dar rămase tăcută.
Nu spusese o vorba de când începuse discuţia despre Lujin. Iar Pulheriă Aleksandrovna, fără sprijinul fiicei sale, părea că şovăie. în sfîrşit, bîiguind şi uitîndu-se întruna la fie-sa, declara ca pe dînsa o nelinişteşte grozav o anumită împrejurare.
— Vezi dumneata, Dmitri Prokofici, începu dînsa, am să vorbesc absolut deschis cu Dmitri Prokofici, Dunecikă!
— Fără îndoiala, măicuţo, întări Avdotia Romanovna.
— Uite despre ce e vorba, se grăbi mama, ca şi cum cineva i-ar fi luat o povara de pe umeri, îngăduindu-i să vorbească despre necazurile ei. Astăzi, foarte devreme, am primit din partea lui Piotr Petrovici un bileţel drept răspuns la scrisorica noastră prin care ne anunţam sosirea. Vezi dumneata, ieri, el trebuia să ne aştepte la gara, aşa cum promisese. în locul lui, însă, el ă trimis în întîmpi-narea noastră un servitor cu adresă acestui hotel, ca să ne însoţească şi să ne anunţe că Piotr Petrovici va veni sa ne vada azi-dimineaţă. Azi, însă, am primit acest bileţel... Citeşte-l singur mai bine; este acolo un punct care mă nelinişteşte grozav... o sa vezi şi dumneata care este şi... aş vrea să-mi spui părerea dumitale sincera, Dmitri Prokofici! Dumneata cunoşti mai bine ca oricine caracterul lui Rodea şi vei şti mai bine ca oricine să ne dai un sfat. Te previn că Dunecikă a şi hotărît ce să făcă, din prima clipă, dar eu tot nu ştiu acum ce e mai bine de făcut şi... şi te-am aşteptat să vii. Razumihin desfăcu biletul, datat din ajun, şi citi următoarele: Stimata doamnă Pulheria Aleksandrovna, Am onoarea să vă aduc la cunoştinţă că o întîmplare neprevăzută m-a împiedicat să vă întîmpin la gară şi am trimis în locul meu un om de încredere. Totodată, împrejurările mă silesc să renunţ la placerea de a vă vedea mâine de dimineaţă, fiind reţinut de unele treburi la senat, care nu suferă ămînăre şi pentru a nu stingheri întîlnireă cu fiul dumneavoastră şi fratele Avdotiei Romanovna. Voi ăveă cinstea să vă vizitez şi să vă prezint omagiile mele în apartamentul dumneavoastră abia mâine la orele opt postmeridiăn, şi îndrăznesc totodată să adaug rugămintea stăruitoare şi nestrămutată ca la această întrevedere Rodion Romănovici sa nu ia parte, deoarece m-ă jignit într-un chip grosolan şi fără precedent, cu ocazia vizitei ce i-am făcut ieri, aflînd că este bolnav; în afară de această, doresc să am cu dumneavoastră o explicaţie personala, serioasă şi absolut necesară, cu privire la un anumit punct despre care aş dori să aflu propria dumneavoastră părere. Am onoarea totodată să vă anunţ că dacă, împotriva rugăminţii mele insistente, ii voi întîlni la dumneăvoăs-tră pe Rodion Roniănovici, mă voi vedea silit să mă retrag imediat şi atunci vă rog să nu aruncaţi vina pe mine. Vă scriu presupunind că Rodion Ronianovici, care in cursul vizitei mele păruse grav bolnav, ca apoi peste două ore, sănătos tun, să iasă din casă, ar putea să ajungă şi Iă dumneavoastră. Sint sigur de cele ce spun, pentru că l-am văzut cu ochii mei in locuinţa unui beţiv călcat de o trăsură şi decedat in urmă acestui accident, dînd sub pretextul inmormintării, fiicei acestuia, o fată de moravuri uşoare, circa douăzeci şi cinci de ruble, fapt care m-ă uluit, cunoşcând în ce condiţii ăţi strins această sumă. Totodată, transmit deosebita mea stimă onorabilei Avdotiă Romanovnă şi vă rog să primiţi asigurările devotamentului meu respectuos, supusă dumneavoastră slugă,
P. LUJIN
— Ce să fac, Dmitri Prokofici? întreba Pulheria Aleksandrovna gata să izbucnească în lacrimi. Cum să-i spun lui Rodea să nu vină? El ne cerea ieri cu atâta tărie să-l refuzăm pe Piotr Petrovici şi, când colo, am primit ordinul să nu-l primim pe el! Dar el are să vină dinadins, de îndată ce-o afla şi... şi atunci ce are să se întîmple?
— Cred că trebuie să faceţi aşa cum a hotărît Avdotia Romanovnă, răspunse liniştit Razumihin, fără să şovăie nici o clipa.
— Vai, Doamne! Ea zice... Dumnezeu ştie ce zice, că nu-mi lamureşte scopul! Ea zice, că e mai bine, adică nu mai bine, ci că trebuie neapărat să vina Rodion astăzi, la ora opt, să se întîlnească cu Piotr Petrovici... Eu însă n-aş vrea să-i arăt nici scrisoarea, ci, prin vreun şiretlic, să făc în aşa fel, cu ajutorul dumitale, ca el să nu vina... pentru ca este atât de nervos... Şi apoi, nu pricep ce-i cu beţivanul acela care a murit şi ce-i cu fie-sa, şi cum de a putut să-i dea ultimii băni... pe care...
— Pe care i-ai obţinut cu atâtea sacrificii, măicuţo, adaugă Avdotia Romanovna.
— Ieri nu ştia nici el ce face, zise, dus pe gînduri, Razumihin. Dacă aţi Şti ce a făcut ieri la tractir; de altminteri, nu-i rau ce a făcut hm! Mi-a vorbit şi mie despre un mort şi despre o fată, ieri, De când mergeam spre casă, dar n-am priceput nimic. De altminteri, nici eu ieri...
— Cel mai bun lucru, măicuţo, e sa mergem la dînsul şi te asigur că acolo o sa vedem numaidecât ce este de făcut. Şi apoi, e şi timpul. Doamne! E trecut de zece! exclama Dunia, uitîndu-şe la un ceas de aur cu email de toata frumuseţea, pe care-l purta la gît pe un lanţişor subţire, veneţian, de aur, şi care nu se armoniza câtuşi de puţin cu îmbrăcămintea ei.
„Darul logodnicului", se gîndi Razumihin.
— Ah, da!... E timpul, Dunecika! spuse, neliniştita, Pulheria Aleksandrovna. Ar putea să creada că ţinem supărare pentru cele ce s-au petrecut ieri şi de aceea întîrziem. Vai, Doamne!
Vorbind, îşi puse în grabă măntăluţa şi pălaria. Dunecika se îmbracă şi ea. Mănuşile ei nu numai că erau uzate, dar chiar rupte, fapt pe care îl observa Razumihin numaidecât, şi, cu toate acestea, sărăcia vădita a straielor dadea celor doua femei un aer de o deosebită distincţie, aşa cum se întîmpla totdeauna cu cei care ştiu să poarte cu demnitate o îmbrăcăminte săraca.
Razumihin o privea cu evlavie pe Dunecika şi era mîndru s-o însoţească pe strada. „Regina care-şi cîrpea ciorapii la închisoare, gîndea el, în clipa aceea arăta ca o adevărată regină, poate chiar mai mult decât în timpul celor mai somptuoase solemnităţi şi recepţii."
— Doamne, exclama Pulheria Aleksandrovna, mi-ar fi trecut oare vreodată prin minte că am să mă tem de întîlnirea cu scumpul meu Rodea, aşa cum mă tem acum?!... Mă tem, Dmitri Prokofici, adaugă dînşa, privindu-l cu sfiala.
— Nu te teme, măicuţo, zise Dunia, sărutînd-o, mai bine încre-de-te în el.
Eu am încredere în el.
— Vai, Doamne! Şi eu am încredere, dar n-am închis ochii toată noaptea! se văita biata femeie.
Ieşiră în strada.
— Ştii, Dunecika, spre dimineaţă, când am aţipit puţin, am visat-o pe răposata Marfa Petrovna... era toată în alb... s-a apropiat de mine, m-a luat de mînă şi tot dadea din cap atât de sever, de parcă m-ar fi dojenit... O fi bine?
Vai, Doamne, Dmitri Prokofici, dumneata nici nu ştii: Marfa Petrovna a murit!
— Nu, nu ştiu; cine este Marfa Petrovna?
— A murit subit; închipuieşte-ţi că...
— Altă dată, măicuţo! se amestecă Dunia. Dumnealui nici nu ştie cine a fost Marfa Petrovna.
— Ah, nu ştii? Credeam că dumneata ştii totul. lartă-mă, Dmitri Prokofici, de două zile mi-e mintea atât de tulburată. Te socotesc o adevărată providenţă pentru noi şi de aceea eram convinsă că ştii tot ce ne priveşte. Te consider ca pe o ruda de aproape... Nu te supăra că-ţi vorbesc astfel. Vai, Doamne, ce ai la mână dreaptă? Te-ai rănit?
— Da, m-am rănit, şopti Razumihin fericit.
— Eu vorbesc uneori prea din inimă, aşa ca Dunia mă îndreaptă... Dar, Doamne, în ce chilioară locuieşte Rodea! S-o fi trezit? Şi femeia aceea, gazda lui, socoteşte că asta-i odaie? Ascultă, dumneata spui că lui nu-i place să-şi arate pe faţă sentimentele, atunci poate că am să-l plictisesc cu... cu slabiciunile mele?... Nu vrei să mă înveţi, Dmitri Prokofici, cum să mă port cu el? Ştii, simt că-mi pierd capul.
— Nu-i puneţi multe întrebări dacă vedeţi că se încruntă: şi, mai ales, nu-l întrebaţi de sănătate: nu-i place.
— Vai, Dmitri Prokofici, cât e de greu să fii mamă! Dar iată şi scara... Ce scară îngrozitoare!
— Măicuţo, eşti palida, linişteşte-te, draga mea, zise Dunia, alintînd-o. De ce te frămînţi atâta? Ar trebui să se simtă fericit că te vede, adaugă eă, cu o privire scăpărătoare.
— Staţi puţin, mă duc înainte să văd dacă s-a trezit. Doamnele îl urmară încet pe scară şi, ajungînd la etajul trei, în dreptul apartamentului proprietăresei, văzură că uşa este uşor crăpată şi că doi ochi negri, ageri, le cercetează pe amîndoua din întuneric. Când privirile li se încrucişară, uşa se trînti deodată cu atâta zgomot, că Pulheria Aleksandrovna abia îşi stăpîni un ţipat de spaimă.
