I

Două zile după ciudata întîmplare de la serata Nastasiei Filippovna, cu care se încheie prima parte a istorisirii noastre, prinţul Mîşkin se grăbi să plece la Moscova pentru a intra în posesia moştenirii ce-i venise atît de neaşteptat. Se spunea pe atunci că şi alte cauze ar mai fi determinat această plecare grabnică; dar nu dispunem decît de prea puţine informaţii asupra acestui punct, ca şi asupra peripeţiilor prinţului la Moscova sau, mai exact, în timpul celor şase luni cît a lipsit din Petersburg. Chiar şi cei care, din anumite motive, nu erau indiferenţi faţă de soarta lui n-au primit în acest răstimp nici o ştire de la dînsul. Unele zvonuri, ce-i drept, mai ajungeau din cînd în cînd la urechile lor, dar pe lîngă faptul că apăreau aproape toate deosebit de stranii, mai erau şi foarte contradictorii, bătîndu-se adesea cap în cap. Cel mai mult, bineînţeles, se interesau de prinţ membrii familiei Epancin, deşi, la plecare, nici nu avusese timp să-şi ia rămas-bun de la ei. Este adevărat că generalul se întîlnise între timp cu el de vreo două-trei ori pentru a discuta împreună nişte chestiuni importante; dar dacă Ivan Feodorovici personal ţinuse să se întîlnească cu prinţul, el nu găsi totuşi cu cale să împărtăşească lucrul acesta şi familiei sale. Şi, în general, la început, adică aproape o lună întreagă după plecarea lui Mîşkin, printr-o înţelegere tacită a familiei, rămăsese hotărît să nu se mai vorbească de el. Singură Lizaveta Prokofievna fu aceea care ţinu să declare încă din primul moment „că se înşelase groaznic asupra prinţului”; pentru ca, două sau trei zile după aceea, să adauge, dar de data aceasta în termeni generali, fără a indica vreun nume, că „trăsătura cea mai importantă din viaţa ei a fost aceea de a se fi înşelat mereu în aprecierea oamenilor”. În sfîrşit, zece zile mai tîrziu, bosumflîndu-se pentru ceva pe fiicele ei, conchise sentenţios: „Destul am greşit în aprecierile mele; de azi înainte, s-a terminat!”. E cazul să menţionăm totodată că în casa lor, pentru multă vreme după aceea, se instaura o atmosferă deprimantă, de nelinişte şj încordare, de suspiciuni şi nemulţumiri reciproce cu greu stăpînite; toată lumea umbla posomorită, încruntată. Generalul era ocupat cu afacerile lui zi şi noapte; rareori se întîmplase să fie atît de activ şi de absorbit de treburi, mai ales în cadrul serviciului. Acasă, printre ai lui, nu apărea decît foarte rar şi pentru cîteva minute doar. Cît despre domnişoarele Epancin, ele, fireşte, nu şi-au exprimat nici o părere cu glas tare. Nu era exclus faptul ca nici atunci cînd rămîneau singure, să nu-şi destăinuie chiar totul una alteia. Firi mîndre şi orgolioase, preferau cîteodată să păstreze o anumită rezervă chiar şi între ele; de altfel, se înţelegeau nu numai de la primul cuvînt, ci de la cea dintîi privire, încît, de multe ori, discuţiile lungi nu-şi mai aveau rostul.

Un singur lucru n-ar fi scăpat totuşi unui observator din afară, dacă s-ar fi întîmplat să fie acolo vreunul: că, judecind după datele de mai sus, puţine cîte erau, prinţul lăsase totuşi în casa Epancinilor o impresie puternică, deşi nu-i vizitase decît o singură dată şi numai în treacăt. Poate că era efectul unei curiozităţi fireşti şi explicabile faţă de unele ieşiri excentrice şi peripeţii ciudate ale acestuia. Oricum ar fi fost, o asemenea impresie exista.

Încetul cu încetul, chiar şi zvonurile răspîndite în oraş deveniră din ce în ce mai confuze şi curînd se topiră în negura uitării. Se vorbea, ce-i drept, de un prinţişor cam prostănac (nimeni nu putea să-i precizeze numele), care, moştenind deodată o avere uriaşă, se însurase cu o franţuzoaică în trecere, renumită dansatoare de cancan de la Chateau des Fleurs. Alţii spuneau că moştenirea o primise un general, iar pe celebra dansatoare franţuzoaică o luase de nevastă un negustor rus, putred de bogat, despre care se spunea că la nunta lui, numai aşa ca să se dea mare şi fiind beat criţă, arsese la flacăra unei luminări fantastica sumă de şapte sute de mii deruble, în bonuri de stat ale ultimului împrumut. Toate zvonurile astea se potoliră însă curînd, căci între timp interveniră şi alte evenimente. Aşa, de pildă, ceata lui Rogojin, în care se găseau oameni în măsură să dea oarecare lămuriri, plecă toată la Moscova, urrnîndu-şi căpetenia, exact la o săptămînă după cheful monstru pe care-l făcuseră la Gara Ekaterinhof, de faţă fiind şi Nastasia Filippovna. După cum spuneau gurile rele, ea dispăruse chiar a doua zi; o credeau refugiată la Moscova, presupunere ce părea să se confirme prin plecarea bruscă a lui Rogojin acolo.

Se vehiculară de asemenea zvonuri şi pe socoteala lui Gavrila Ardalionovici Ivolghin, care era şi el destul de cunoscut în anumite cercuri.

Dar o împrejurare veni să curme acele zvonuri: tînărul căzu greu bolnav şi nu a mai fost văzut nicăieri în societate şi nici chiar la slujbă. Boala îl ţintuise la pat timp de o lună încheiată, iar cînd se însănătoşi, îşi dădu demisia de la societatea pe acţiuni şi postul lui de secretar fu ocupat de un altul. Nu se mai duse nici la generalul Epancin, aşa că şi aici apăru un alt funcţionar. Duşmanii lui Gavrila Ardalionovici ar fi fost îndreptăţiţi să creadă că nu mai îndrăznea să se arate undeva, într-atît era de ruşinat de ce i se întîmplase. Totuşi, boala lui nu numai că n-a fost o prefăcătorie, ci avusese şi urmări destul de grave; tînărul devenise ipohondru, posac, irascibil. În aceeaşi iarnă, Varvara Ardalionovna se mărită cu Ptiţîn; toţi cunoscuţii lor îşi explicau această căsătorie prin faptul că Ganea, renunţînd la ocupaţiile lui, nu mai avea cum să-şi întreţină familia, ba chiar el însuşi avea nevoie de ajutor şi îngrijire.

În paranteză fie spus, în casa generalului Epancin nu se mai vorbea deloc de Gavrila Ardalionovici, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Şi totuşi, şi acolo, toată lumea auzise (surprinzător de repede chiar) despre un fapt cu totul remarcabil în privinţa lui: după noaptea aceea fatală de la Nastasia Filippovna, atît de dureroasă pentru el, Ganea, ajuns acasă, nu se culcă, ci aşteptă cu o înfrigurată nerăbdare întoarcerea prinţului. Acesta, plecat şi el la Ekaterinhof, se întoarse abia la ora şase dimineaţa. Atunci Ganea veni în odaia lui Mîşkin şi depuse pe masă pachetul de bancnote pîrjolit pe care Nastasia Filippovna i-l făcuse cadou, în timp ce el zăcea leşinat. Îl rugă stăruitor pe prinţ să i-l înapoieze Nastasiei Filippovna de îndată ce se va ivi prilejul. Ganea intrase la prinţ stăpînit de resentimente puternice, de ură şi dezolare; dar după schimbul de cuvinte pe care-l avu chiar de la început cu prinţul, rămase în odaia acestuia mai bine de două ceasuri, în care timp plînse amarnic. Se despărţiră prieteni.

Ştirea aceasta, pe care toată familia generalului o aflase, era perfect exactă, după cum s-a şi adeverit mai tîrziu. Desigur, trebuie să pară destul de ciudat că asemenea ştiri s-au putut răspîndi şi cunoaşte atît de repede; aşa, de pildă, tot ce se petrecuse la Nastasia Filippovna ajunse chiar a doua zi la urechile doamnelor Epancin şi încă în cele mai mici amănunte.

Cît despre zvonurile privitoare la Gavrila Ardalionovici, s-ar fi putut presupune că au fost transmise de Varvara Ardalionovna, care începuse de la o vreme încoace să le viziteze destul de des pe surorile Epancin; ba reuşise chiar să stabilească, în scurt timp, legături mai strînse, cu ele spre marea mirare a Lizavetei Prokofievna. Dar cu toate că Varia socoti de cuviinţă să caute prietenia domnişoarelor Epancin, greu se poate presupune că le-ar fi vorbit despre fratele ei. Era, în felul ei, o femeie mîndră, ceea ce n-o împiedicase să se introducă într-o casă de unde fratele ei fusese, ca să zicem aşa, dat afară. Înainte vreme, deşi se cunoşteau de mult, rareori se-ntîmpla să se întîlnească. De altfel şi acum Varia nu apărea aproape niciodată în salon, ci urca pe scara de serviciu, ca şi cum ar fi intrat întîmplător, fiind în trecere pe acolo. Lizaveta Prokofievna nu prea o înghiţea, cu toate că avea multă stimă pentru Nina Aleksandrovna, mama Varvarei Ardalionovna. Surprinsă, scandalizată, generăleasa nu mai putea de indignare, considerînd această prietenie ca un nou capriciu şi o manifestare de independenţă din partea fiicelor ei, „care nici nu mai ştiu ce să născocească pentru a-i face în ciudă”; între timp însă, Varvara Ardalionovna îşi continuase vizitele în casa lor atît înainte cît şi după căsătoria ei.

Cam la o lună după plecarea prinţului, doamna Epancina primi o scrisoare de la bătrîna prinţesă Belokonskaia, care cu două săptămîni înainte se dusese să-şi vadă fiica cea mare măritată la Moscova, şi se putea presupune că această scrisoare produsese o putemică impresie asupra generalesei. Cu toate că nu împărtăşise nimic din conţinutul acelei scrisori nici fiicelor şi nici lui Ivan Feodorovici, nu putea să treacă pentru nimeni neobservat faptul că dintr-o dată deveni foarte neliniştită, agitată chiar, iar pe de altă narte foarte comunicativă cu fetele ei, deschizînd mereu vorba despre tot felul de subiecte străine de preocupările lor de pînă atunci; era vădit că dorea să se destăinuiască, dar, nu se ştie din ce motive, se mai stăpînea încă. În ziua cînd primi scrisoarea, se arătă deosebit de prietenoasă şi bună cu toată lumea, iar pe Aglaia şi pe Adelaida le îmbrăţişa duios, recunoscîndu-şi o oarecare vină faţă de ele; dar despre ce anume vină era vorba, nici una, nici cealaltă nu s-au putut dumeri. Pînă şi faţă de Ivan Feodorovici, pe care o lună întreagă îl ţinuse în dizgraţie, pînă şi faţă de el părea că începe să se îmbuneze. Bineînţeles, a doua zi se necăji şi se mînie foc pentru slăbiciunea de a se fi arătat atît de sentimentală în ajun, încît pînă la masă reuşi iarăşi să se certe cu toată lumea; dar, spre seară, cerul se însenină din nou. În general, în tot cursul săptămînii aceleia, se arătă destul de bine dispusă, ceea ce nu i se mai întîmplase cam de mult.

N-a trecut o săptâmînă, şi o altă scrisoare sosi de la prinţesa Belokonskaia. De data aceasta, generăleasa se hotărî să vorbească. Pe un ton solemn, declară că „bătrîna Belokonskaia” (cînd vorbea de prinţesă, no numea decît aşa) îi comunică ştiri foarte îmbucurătoare despre acel... „original, despre prinţul Mîşkin, adică!” Bătrîna îl căutase la Moscova, se informase asupra lui şi aflase lucruri foarte bune; apoi, prinţul îi făcu vizita de rigoare şi, se vede treaba, lăsase o impresie deosebită, de vreme ce ea l-a invitat s-o viziteze zilnic, la amiază, între orele unu şi două, şi că întradevăr prinţul vine la ea în fiecare zi şi pînă acum n-a reuşit s-o plictisească”, încheie generăleasa, adăugind că „bătrîna” l-a introdus pe prinţ în două-trei case onorabile. „Foarte bine face că nu trăieşte ca un huhurez şi nu se intimidează ca un prost!” Domnişoarele, ascultînd toate acestea, remarcară îndată că mămica lor le cam ascundea multe lucruri din scrisoare, asupra cărora ele au fost puse poate la curent de Varvara Ardalionovna, care putea şti şi, desigur, aflase tot ce ştia Ptiţîn despre prinţ şi de şederea lui la Moscova. De altfel Ptiţîn, pare-se, era într-adevăr în măsură să fie mai bine informat decît oricare altul. Era un om tăcut din fire şi discret în chestiunile de afaceri; Variei însă, fără îndoială, nu-i ascundea nimic. Un motiv în plus pentru generăleasă de a o socoti şi mai nesuferită.

În tot cazul, gheaţa fusese spartă şi se putea vorbi acum cu glas tare despre prinţ. Pe de altă parte, împrejurarea aceasta scoase la iveală încă o dată impresia puternică şi interesul extraordinar pe care prinţul îl deşteptase la toţi membrii familiei Epancin. Generăleasa rămase chiar surprinsă de impresia pe care au produs-o asupra fiicelor ei noutăţile de la

Moscova. Iar domnişoarele, la rîndul lor, se minunară de această stranie nepotrivire dintre vorbele şi purtarea mamei lor, care, pe de o parte, declarase aşa de solemn că „trăsătura cea mai caracteristică din viaţa ei a fost aceea de a se fi înşelat în aprecierea oamenilor”, iar pe de altă parte o solicitase pe „influenta” prinţesă Belokonskaia să-şi îndrepte atenţia binevoitoare asupra prinţului şi făcuse asta, probabil, cu preţul multor rugăminţi şi implorări, căci „bătrîna”, în anumite privinţe, nu se lăsa uşor înduplecată.

De îndată ce gheaţa fu spartă şi se simţi în atmosferă un suflu nou, prinse glas şi generalul, care, la rîndul lui, se grăbi să comunice tot ce ştia.

Se constată cu acest prilej că şi pe el îl preocupase mult chestiunea.

Lămuririle pe care le aduse el se refereau aproape exclusiv la „aspectul material, practic al problemei”. A reieşit astfel că, acţionînd numai şi numai în interesul prinţului, generalul a însărcinat doi domni de încredere şi destul de influenţi în felul lor la Moscova să-l supravegheze pe prinţ şi în special pe împuternicitul acestuia, Salazkin. Tot ce se spunea de moştenire sau „ca să zic aşa, faptul în sine” s-a adeverit pe deplin; numai că zvonurile publice îi cam exageraseră valoarea. Averea şi afacerile lui Papuşin erau destul de încurcate; lăsase datorii, se iviră cîţiva pretendenţi care, la rîndul lor, revendicau succesiunea; mai mult, nevoind să ţină seama de nici un sfat, prinţul se dovedise lipsit de orice simţ practic. De bună seamă, el, generalul, îi dorea „reuşită şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, spor în toate”; îi plăcea s-o declare acum, cînd gheaţa tăcerii” se spărsese, „cu toată sinceritatea”, căci „băiatul acesta, deşi e cam trăsnit”, merita totuşi pe deplin să fie încurajat. Dar şi în împrejurarea aceasta prinţul a făcut destule nerozii: se prezentaseră, de pildă, unii creditori ai defunctului negustor pe bază de acte discutabile sau chiar fără nici un temei juridic, ba alţii, aflînd ce fel de om este prinţul, nu aduceau nici un fel de acte în sprijinul pretenţiilor lor. Şi totuşi, prinţul îi satisfăcuse pe toţi, deşi prietenii lui îl preveniseră că nici unul dintre reclamanţii aceştia nu-şi pot dovedi drepturile; el însă a socotit de cuviinţă să procedeze aşa numai pentru că unii dintre ei păreau să fi fost într-adevăr prejudiciaţi.

Generăleasa observă la rîndul ei că şi bătrîna Belokonskaia îi scrisese în acelaşi sens şi că „e o prostie din partea lui, iar prostia n-are leac”, adăugă ea tăios, deşi după faţa ei se vedea cît era de mulţumită de comportarea acestui „nerod”. În cele din urmă, generalul băgă de seamă că nevasta lui se interesa de prinţ de parcă ar fi fost propriul ei fiu, şi că prea o copleşeşte pe Aglaia cu tot felul de drăgălăşenii. Toate acestea îl determinară pe general să adopte atitudinea şi aerul grav al omului preocupat de rezolvarea unor afaceri destul de importante.

Dar acest interludiu plăcut nu ţinu mult. După două săptămîni, interveni din nou o schimbare bruscă; din nou Lizaveta Prokofievna se îmbufna, şi generalul, după ce ridică de mai multe ori, nedumerit, din umeri, fu nevoit să se supună iarăşi unui nou regim al „tăcerii de gheaţă”.

Fapt e că generalul primise, cu două săptămîni in urmă, pe căi lăturalnice, o ştire destul de laconică şi oarecum confuză, în orice caz însă absolut sigură, cum că Nastasia Filippovna, după ce fugise la Moscova, fusese descoperită de Rogojin; apoi dispărută din nou şi din nou regăsită, îi dăduse în cele din urmă cuvîntul să se mărite cu el. Şi iată că după două săptămîni, Excelenţa sa primeşte neaşteptat vestea că Nastasia Filippovna dispăruse pentru a treia oară, pare-se chiar în ziua nunţii, şi de atunci se ascunde undeva prin provincie; în acelaşi timp însă dispăruse din Moscova şi prinţul Mîşkin, lăsîndu-şi toate afacerile în seama lui Salazkin; „a plecat cu dînsa ori a pornit pe urmele ei — nu se ştie dar e ceva la mijloc”, conchise generalul. Lizaveta Prokofievna, la rîndul ei, primise şi ea unele veşti neplăcute. În cele din urmă, timp de două luni după plecarea prinţului, aproape că nu s-a mai vorbit de el nimic la Petersburg şi de atunci „gheaţa tăcerii” nu se mai spărsese în casa familiei Epancin. Totuşi, Varvara Ardalionovna continua regulat, ca şi înainte, să le viziteze pe surorile Epancin.

Ca încheiere, în ce priveşte toate ştirile şi zvonurile acestea, trebuie să mai adăugăm de asemeni că spre primăvară surveniră atîtea schimbări şi perturbări în sînul familiei Epancin, încît era exclus ca prinţul să nu fie uitat, mai ales că el personal nu le-a mai dat, voit poate, nici un semn de viaţă. În cursul iernii s-au decis în sfîrşit să petreacă vara în străinătate, urmînd să plece Lizaveta Prokofievna şi fetele; generalul, bineînţeles, navea vreme de pierdut pentru „asemenea distracţii deşarte”. Hotărîrea aceasta a fost luată la stăruinţele repetate ale domnişoarelor; ele erau încredinţate că părinţii nu voiau să le ducă în străinătate numai pentru că se gîndeau mereu la măritişul lor şi erau tot timpul preocupaţi să le găsească partide potrivite. Se prea poate ca acum să-şi fi zis şi părinţii că gineri se găsesc pretutindeni şi că, departe de a strica, o călătorie în străinătate, în timpul verii, ar putea, dimpotrivă, „să fie chiar de folos”. În treacăt trebuie amintit că proiectul de căsătorie dintre Toţki şi fiica lor cea mare, Aleksandra Ivanovna, a trebuit să fie definitiv abandonat şi că din partea lui Afanasi lvanovici nici n-a mai urmat o cerere oficială în acest sens. Totul se făcu oarecum de la sine, fără prea multe discuţii şi fără fricţiuni în familie. De la plecarea prinţului, prin aceeaşi înţelegere tacită din partea ambelor părţi, în jurul acestei chestiuni se aşternu o tăcere absolută. Era şi asta una dintre pricinile care au contribuit la starea de spirit apăsătoare ce pusese stăpînire pe membrii familiei Epancin, cu toate că generăleasa ţinu să declare pe loc că e nespus de bucuroasă şi poate să-şi facă „cruce cu amîndouă mîinile” că toate s-au întîmplat aşa cum sau întîmplat. Generalul, ajuns iar în dizgraţie, deşi îşi dădea seama că are şi el partea lui de vină, a fost multă vreme mîhnit; îl regreta pe Afanasi Ivanovici. „Ce avere şi ce om destoinic!” Curînd, generalul auzi că Afanasi Ivanovici căzuse în mrejele unei frumoase franţuzoaice din societatea înaltă, o marchiză legitimistă aflată în vizită la Petersburg, că intenţionează să se căsătorească cu ea şi că, după aceea, o va urma la Paris, iar de acolo undeva, în Bretania. „L-a dat gata franţuzoaica! E un om pierdut”, conchise generalul.

Pregătirile pentru plecarea în străinătate a doamnelor Epancin erau în toi cînd o împrejurare neaşteptată veni să le răstoarne toate planurile şi, spre marea satisfacţie a părinţilor, proiectul a trebuit să fie amînat. La Petersburg sosi, venind din Moscova, un oarecare prinţ Ş., om cu situaţie, cunoscut de altfel prin nenumăratele sale calităţi. Era unul dintre acei cinstiţi şi modeşti pionieri ai progresului, cum s-au văzut apărînd în anii din urmă, care doresc sincer să se facă utili, lucrează fără preget şi se disting printr-o facultate extrem de preţioasă, aceea de a găsi mereu ceva de întreprins. Fără a căuta să iasă în evidenţă, fără a se amesteca în luptele violente şi sterile dintre diverse partide politice, fără să se creadă o personalitate de prim rang, prinţul îşi dădea foarte bine seama de nevoile epocii contemporane. Deţinuse un timp o slujbă destul de bună, apoi se angajase într-o activitate intensă în cadrul zemstvei. Pe lîngă aceasta, mai colabora, în calitate de membru corespondent, la publicaţiile mai multor societăţi ştiinţifice ruseşti. Împreună cu un prieten tehnician, datorită cercetărilor şi documentărilor făcute, contribuise la îmbunătăţirea deosebit de avantajoasă a proiectului de traseu al uneia dintre cele mai importante linii ferate. Era de vreo treizeci şi cinci de ani şi făcea parte din protipendadă; poseda şi o avere „frumuşică şi indiscutabilă”, cum se exprimase generalul, care avusese prilejul să-l întîlnească şi să-l cunoască pe acest prinţ la conte, şeful său ierarhic, în legătură cu o afacere destul de importantă. La rîndul lui, prinţul, din anumite considerente, nu evita contactul cu „oamenii de afaceri” ruşi. Prin forţa lucrurilor, foarte curînd, nou-venitul făcu cunoştinţă şi cu familia Epancin. Adelaida Ivanovna, sora cea mijlocie, îl impresionă destul de puternic. Spre sfîrşitul iernii, făcu cuvenita cerere în căsătorie. Pretendentul fu pe placul Adelaidei, la fel cîştigă şi simpatia Lizavetei Prokofievna. Generalul era în culmea fericirii.

Călătoria în străinătate a trebuit să fie, bineînţeles, amînată, iar nunta a fost hotărîtă pentru începutul primăverii.

De altfel, Lizaveta Prokofievna şi celelalte două fete ar fi putut pleca pe la mijlocul ori pe la sfîrşitul verii, pentru o lună-două în străinătate, ca să-şi mai alunge tristeţea despărţirii de sora mijlocie Adelaida. Dar se mai ivise ceva neprevăzut: la sfîrşitul primăverii (căsătoria Adelaidei fusese amînată pînă pe la mijlocul verii), prinţul Ş. introduse la Epancini o rudă îndepărtată de a lui, pe un oarecare Evgheni Pavlovici R., cu care întreţinea de altfel relaţii foarte strînse. Era un tînăr de vreo douăzeci şi opt de ani, cu rangul de aghiotant la curtea imperială, frumos ca un cadru, de neam, spiritual, strălucitor, „om cu principii moderne”, „foarte instruit” şi, unde mai pui, posesor al unei averi fantastice. În privinţa acestui ultim punct, generalul, ca de obicei, avea unele rezerve. Se informase: „într-adevăr, se pare că posedă avere, dar chestiunea mai trebuia verificată”. Bătrîna Belokonskaia scrisese de la Moscova, recomandîndu-l în termenii cei mai călduroşi pe acest tînăr aghiotant, „om de viitor”. Exista totuşi şi un punct negru: îşi cîştigase o faimă puţin cam dubioasă de pe urma cîtorva aventuri galante şi „victorii” uşoare asupra unor inimi zdrobite. De cum o văzu pe Aglaia, deveni un musafir nelipsit în casa Epancinilor. E drept, nimic nu fusese încă spus, nici chiar pe ocolite; totuşi, părinţii căzură de acord că nu era momentul potrivit pentru o călătorie în străinătate tocmai acum. Poate numai Aglaia era de altă părere.

Toate acestea se întîrnplară cu puţin înainte de a fi reintrat eroul nostru în scenă. Judecînd după aparenţe, bietul Mîşkin fusese între timp cu desăvîrşire dat uitării la Petersburg. Dacă ar fi apărut acum deodată în mijlocul cunoştinţelor sale, s-ar fi simţit ca un om căzut din cer. Şi totuşi găsim că este cazul, înainte de a încheia aceasta lungă introducere, să mai relatăm cititorului încă un fapt care ar putea eventual să-l intereseze.

Kolea Ivolghin, imediat după plecarea prinţului, îşi continuă o vreme felul obişnuit de viaţă, adică se ducea la liceu, îl vizita pe prietenul său Ippolit, îl supraveghea pe general şi îi dădea ajutor Variei la treburile gospodăriei, îndeplinind diferite comisioane, între timp, chiriaşii se făcură nevăzuţi unul după altul; trei zile după scena de la Nastasia Filippovna, Ferdîşcenko dispăru fără veste şi nu se mai auzi nimic despre dînsul; s-a vînturat la un moment dat un zvon cum că se dedase cu totul beţiei, dar zvonul n-a fost confirmat. Prinţul, după cum se ştie, plecase la Moscova, aşa că odăile rămaseră goale. Mai tîrziu, cînd Varia se mărită, Nina Aleksandrovna şi Ganea se mutară împreună cu dînsa la Ptiţîn, în cartierul Izmailovski Polk. Cît îl priveşte pe generalul Ivolghin, i se întîmplă ceva cu totul neaşteptat: prietena lui, căpităneasa, pentru care iscălise, în diferite rînduri, poliţe în valoare de două mii de ruble, îl băgă la puşcărie, fără nici o jenă, pentru aceste datorii. Felul acesta de lichidare a conturilor căzu ca o năpastă pe capul sărmanului Ardalion Aleksandrovici, adevărată „victimă a încrederii sale nemărginite în nobleţea inimii omeneşti, în general vorbind”. Luîndu-şi obiceiul comod de a semna cu uşurinţă poliţe şi trate, generalului nici prin minte nu i-a trecut că aceste hîrtii i-ar putea pricinui vreun neajuns. Credea că toate se aranjează de la sine. Cînd colo, se înşelase. „Şi zici, să mai ai după asta încredere in oameni”, vocifera el indignat, stînd la un pahar de vin cu noii săi prieteni din casa lui Tarasov şi povestindu-le peripeţii care de care mai năstruşnice în legătură cu asediul cetăţii Kars şi cu soldatul înviat din morţi. De altfel se deprinsese destul de repede cu noua lui situaţie. Ptiţîn şi Varia susţineau că acolo era de fapt locul cel mai potrivit pentru el; Ganea le împărtăşea părerea. Singură, biata Nina Aleksandrovna piîngea în ascuns (lucru neobişnuit, care îi mira pe cei din jur) şi, cu toate că era mereu suferindă, se ducea să-l vadă pe deţinut cît mai des cu putinţă.

Dar de la „păţania generalului”, cum spunea Kolea, şi, mai ales, după căsătoria surorii sale, rămas de capul lui, băiatul o cam luase razna şi în ultimul timp aproape că nu mai dădea pe acasă nici măcar noaptea. Se spunea că legase multe cunoştinţe noi; mai mult, devenise un nelipsit vizitator al închisorii datornicilor. De altfel, Nina Aleksandrovna nici nu ar fi putut să se descurce acolo fără el, iar acasă era lăsat cu totul în voia lui.

Varia, care altădată îl ţinuse din scurt şi-l muştruluise atît, nu-l mai întreba acum, nici măcar din curiozitate, unde şi cum îşi petrece timpul; iar Ganea, spre suprinderea tuturor celorlalţi membri ai familiei, intra tot mai des în vorbă cu fratele său mai mic, ba uneori, cu toată ipohondria lui stătea ore întregi la discuţie cu el, ca un prieten, ceea ce nu se prea întîmpla înainte vreme. Altădată, Ganea, bărbat în toată firea, împlinise douăzeci şi şapte de ani, nu catadicsea să-i acorde lui Kolea, fratele său mezin, un puşti de cincisprezece ani, nici pic de atenţie; era foarte sever cu el şi îi îndemna şi pe ceilalţi ai casei să se poarte la fel, şi la tot pasul îl ameninţa că-i „rupe urechile”, ceea ce îl scotea pe Kolea din sărite şi-l aducea „la capătul răbdării omeneşti”. S-ar fi zis că acum Ganea avea chiar nevoie de fratele său mai mic. Acesta, la rîndu-i, impresionat de faptul că Ganea refuzase suta de mii de ruble dăruită de Nastasia Filippovna, era gata să-i ierte multe păcate.

Trecură trei luni de la plecarea prinţului, cînd la urechile familiei

Ivolghin ajunse ştirea că în răstimp Kolea făcuse cunoştinţă cu familia

Epancin şi că era foarte bine primit de domnişoare. Vestea o adusese, fireşte, Varia; de altfel, Kolea n-o rugase pe sora lui să-l introducă acolo, ci se „descurcase singur”. Încetul cu încetul, Epancinii îl îndrăgiră. La început, generăleasa îl ţinu la distanţă, tratîndu-l cu răceală, dar curînd deveni binevoitoare, pentru că „era sincer şi deschis şi nu obişnuia să linguşească”. Şi, într-adevăr, Kolea nu umbla cu linguşiri; ştiuse să se situeze faţă de noii lui prieteni pe un picior de egalitate, asigurîndu-şi o anumită independenţă: chiar dacă-i citea uneori generălesei cărţi şi ziare, o făcea numai pentru că era din fire îndatoritor. De vreo două ori, totuşi, se certă grozav cu Lizaveta Prokofievna, declarîndu-i că este o tirană şi că n-are să-i mai calce pragul niciodată. Prima oară, cearta se iscă în jurul „problemei feminine”, iar a doua oară într-o discuţie cu privire la anotimpul cel mai potrivit pentru prinderea scatiilor. Oricît de ciudat ar părea, însă a treia zi după ceartă, generăleasa îi trimisese un bileţel printr-un servitor, rugîndu-l să vină neapărat la ei. Fără să facă nazuri, Kolea se prezentă imediat. Singură Aglaia se arătase, nu se ştie de ce, chiar din capul locului, foarte distantă faţă de el şi-l trata de sus; se-ntîmplă însă ca tocmai ea să se trezească din partea lui cu o surpriză care o uimi nespus. Într-o zi, Kolea, se folosi de un moment cînd se aflau singuri şi-i întinse o scrisoare, mărginindu-se să-i spună că a fost rugat să i-o înmîneze personal. Aglaia îl măsură încruntată pe „puştiul acesta încrezut”, dar n-apucă să-i spună nimic, căci băiatul se retrase îndată. Ea desfăcu scrisoarea şi citi următoarele:

Cîndva m-ai onorat cu încrederea dumitale. Poate azi m-ai dat cu totul uitării. Cum se face că-ţi scriu? Nu ştiu nici eu; dar n-am putut rezista dorinţei de a-ţi reaminti dumitale şi numai dumitale de existenţa mea. De multe ori am avut nevoie de voi tustrele, dar dintre toate nu te vedeam decît pe dumneata. Am nevoie de dumneata, foarte mare nevoie. În ceea ce mă priveşte, n-aş avea nimic să-ţi scriu, nimic să-ţi povestesc. De altfel, nici nu era în intenţia mea; atit doar că aş dori mult de tot să te ştiu fericită. Eşti fericită? Iată tot ce voiam să-ţi spun.

Cu sentimente frăţeşti pr. L. Mîşkin.

Isprăvind de citit acest bileţel scurt şi cam incoerent, Aglaia se îmbujora la faţă şi rămase pe gînduri. Nu ne-ar fi uşor să redăm cursul ideilor ei. Între altele, se întrebă numaidecît: „E cazul oare să arăt scrisoarea cuiva?” Se simţea cam ruşinată. În cele din urmă, cu un zîmbet oarecum straniu şi ironic, vîrî biletul în sertarul măsuţei. A doua zi îl scoase şi îl puse într-o carte groasă, aşa cum proceda de obicei cu hîrtiile pe care voia să le aibă la îndemînă. Abia după o săptămînă, constată întîmplător că acea carte era: Don Quijote de la Mancha. Aglaia pufni în rîs fără să ştie de ce.

N-am putea spune de asemenea dacă tînăra fată îi mai arătă vreuneia dintre surori scrisorica aceasta.

Dar încă în timp ce o citea, îi veni deodată în gînd o întrebare: „Cum se poate ca prinţul să şi-l aleagă pe acest băieţandru încrezut şi fanfaron drept confident pentru corespondenţa lui? Să fie singurul om de încredere pe care îl are aici?” Deşi afişînd un dispreţ total, fata nu s-a putut abţine de a-i lua interogatoriul lui Kolea. De obicei extrem de susceptibil, Kolea nu dădu, de data asta, nici cea mai mică atenţie tonului ei jignitor; ci declară scurt şi destul de rece că într-adevăr, pentru orice eventualitate, îi dăduse prinţului adresa lui în momentul plecării acestuia din Petersburg, oferindu-i serviciile sale, dar că aceasta era prima însărcinare şi prima comunicare scrisă din partea prinţului şi, drept dovadă, îi întinse biletul adresat lui personal cu acest prilej. Fără nici o jenă, Aglaia luă biletul şi citi următoarele:

Dragă Kolea, fii aşa de bun şi transmite biletul închis şi alăturat aici

Aglaiei Ivanovna. Cu bine.

Cu prietenie, al dumitale, pr. L. Mîşkin

— E ridicol să-ţi alegi drept confident un puşti, rosti Aglaia pe un ton jignitor, înapoindu-i biletul lui Kolea; apoi ieşi dispreţuitoare din odaie.

Era prea mult pentru Kolea! Mai ales că-i ceruse lui Ganea, anume pentru întrevederea aceasta, un fular verde, nou-nouţ, fără să-i dea vreo explicaţie. Se simţi profund jignit.