IV

Străbătură aceleaşi odăi prin care prinţul trecuse mai adineauri.

Rogojin mergea înainte, prinţul îl urma. Intrară în salonul cel mare. Aici, pe pereţi atîrnau mai multe tablouri — portrete de episcopi şi peisaje, în care cu greu se putea desluşi ceva. Deasupra uşii ce ducea în odaia alăturată era prins un tablou de nişte dimensiuni destul de ciudate: lat de aproape doi metri şi numai de vreo treizeci de centimetri înălţime. Pe pînză era înfăţişat Mîntuitorul scoborît de pe cruce. Prinţul îl cuprinse într-o privire fugară, şi-i licări prin minte o vagă amintire, dar nu mai întîrzie în faţa tabloului, ci dădu să iasă cît mai repede, îndreptîndu-se spre uşă. Voia să scape de atmosfera apăsătoare a acestei case mohorîte. Dar Rogojin se opri în faţa pînzei.

— Uite, vezi, toate tablourile astea, zise el, au fost cumpărate de răposatul taică-meu cu preţul derizoriu de o rublă sau două la diferite licitaţii; îi plăcea să facă asemenea cumpărături. Un cunoscător venise într-o zi să le vadă şi zicea că toate sînt nişte mîzgălituri, afară de ăsta de deasupra uşii, care a fost plătit tot cu două ruble, dar, cică, nu-i mîzgălitură. Pe cînd trăia tata, cineva i-a oferit pe el trei sute cincizeci de ruble, iar Saveliev Ivan Dmitrici, un negustor care se prăpădeşte după asemenea lucruri, îi dădea patru sute, ba aud că săptămîna trecută i s-au oferit fratelui meu Semion Semionîci cinci sutare. L-am păstrat pentru mine.

— E... e o copie după Hans Holbein, spuse prinţul după ce examina tabloul, şi, după cît pot judeca, fără a mă pretinde mare cunoscător, e o copie excelentă. Am văzut originalul în străinătate şi nu pot să-l uit... Dar... ce ai?

Într-adevăr, fără să se mai ocupe de tablou, Rogojin o luă brusc din loc, pornind înainte. Desigur, felul acesta distrat şi repezit de comportare a lui Rogojin se putea explica întrucîtva prin acea stare ciudată de extremă surescitare de care părea să fie stăpînit în acele momente; şi totuşi, prinţul rămase surprins şi contrariat de această întrerupere bruscă a conversaţiei, pe care n-o începuse el, precum şi de faptul că Rogojin nici nu-i răspunse la întrebare.

— Ascultă, Lev Nikolaevici, de mult voiam să te întreb: tu crezi în Dumnezeu sau nu crezi? reluă tot atît de neaşteptat Rogojin, după ce făcu cîţiva paşi.

— Ce întrebare ciudată şi... cum te uiţi! exclamă fără voie prinţul.

— Îmi place să privesc tabloul acesta, murmură Rogojin după un moment de tăcere, uitînd parcă iarăşi de întrebarea lui.

— Tabloul acesta? strigă prinţul, lovit deodată de un gînd neaşteptat. Tocmai tabloul acesta! Păi, eu cred că privind tabloul acesta, unii ar putea mai degrabă să-şi piardă credinţa decît să se întărească în ea!

— Mai ştii, poate că se pierde cu adevărat, fu de acord Rogojin, spre surprinderea interlocutorului său.

Ajunseseră la uşa de ieşire.

— Cum! zise prinţul, oprindu-se brusc. Ce vorbeşti? Eu am spus-o aproape în glumă, pe cînd tu văd că o iei chiar în serios! Şi ce-i cu întrebarea asta, dacă cred sau nu în Dumnezeu?

— Am zis şi eu aşa, într-o doară. De altfel, voiam mai de mult să te întreb. Astăzi, foarte multă lume şi-a pierdut credinţa. O fi adevărat oare (că doar ai umblat prin străinătate) ce mi-a spus cineva la beţie, că la noi în Rusia sînt mai mulţi necredincioşi decît în orice altă ţară? „Nouă ne vine mult mai uşor în privinţa asta, pentru că am mers, zice, mult mai departe decît ei..."

Rogojin puse această întrebare cu un zîmbet veninos pe buze, apoi deschise brusc uşa şi, cu mîna pe clanţă, aşteptă ca prinţul să iasă. Mirat, acesta păşi peste prag. Rogojin îl urmă pe scară şi închise uşa. Amîndoi se opriră faţă în faţă şi statură aşa o bucată de vreme cu aerul unor oameni care au uitat unde au ajuns şi ce au de făcut.

— Aşadar, rămîi cu bine, spuse prinţul, întinzîndu-i mîna lui Rogojin.

— Cu bine, răspunse celălalt şi strînse cu putere, dar ca un automat, mîna ce-i fusese întinsă.

Prinţul coborî o treaptă, apoi se opri locului.

— În ce priveşte credinţa, începu el zîmbind (nu voia să-l lase, probabil, fără un răspuns pe Rogojin şi totodată însufleţindu-se sub impulsul unei amintiri subite), în ce priveşte credinţa, săptămîna trecută, în decurs de două zile, mi-a fost dat să am patru mărturii diferite. Într-o dimineaţă, călătorind cu trenul pe o nouă linie ferată, am făcut cunoştinţă în compartiment cu domnul S. şi am discutat cu el vreo patru ceasuri. Am auzit vorbindu-se mult despre acest om; era cunoscut mai ales ca un ateu convins. E într-adevăr foarte cult şi instruit şi eram bucuros că am prilejul să mă întreţin cu un adevărat om de ştiinţă. Unde mai pui că e un om extrem de bine crescut, şi îmi vorbea întocmai ca unui egal în cunoştinţe şi cultură. El nu crede în Dumnezeu. Ceea ce m-a surprins însă, în tot timpul conversaţiei noastre, e că tot ce spunea el părea cu totul altceva decît obiectul discuţiei, şi m-a surprins mai ales pentru că şi înainte, ori de cîte ori mi se întîmpla să stau de vorbă cu necredincioşii sau să le citesc cărţile, am avut impresia întotdeauna că ceea ce spun ei şi ceea ce scriu în cărţile lor e cu totul altceva, nu atinge miezul chestiunii, deşi în aparenţă ai fi zis că e tocmai ceea ce trebuie. I-am şi spus-o atunci lui S., dar se vede că n-am ştiut să-i explic sau m-am exprimat prea confuz, căci n-a priceput nimic... Seara am poposit într-un oraş, capitală de judeţ. În hotelul unde am tras se făptuise peste noapte o crimă şi toată lumea nu vorbea decît despre acest eveniment. Doi ţărani mai în vîrstă, oameni în toată firea, care nu erau nici măcar beţi şi care se cunoşteau de mult, ba se pare că erau şi buni prieteni, după ce îşi băură ceaiul, se duseră să se culce întro cămăruţă pe care o luaseră pentru amîndoi. Unul dintre ei observase de două zile la tovarăşul său un ceas de argint, cu o bentiţă galbenă de mărgele în chip de lănţişor şi de care nu ştiuse nimic pînă atunci. Omul acesta nu era un hoţ, ba se zice că era cinstit şi ca stare materială nu putea fi socotit un ţăran sărac. Dar ceasul îi plăcu şi-i ispiti atît de mult, că în cele din urmă nu se putu stăpîni, luă un cuţit şi cînd prietenul lui se întoarse cu spatele, se apropie de el, ridică ochii spre cer, îşi făcu semnul crucii şi înălţînd în gînd o rugă fierbinte: „Iartă-mă, Doamne Isuse Hristoase, pe mine Păcătosul!”, îl înjunghie dintr-o singură lovitură, ca pe un berbec, după care îi luă ceasul.

Rogojin izbucni într-un hohot de rîs nebun. Părea destul de ciudat rîsul acesta zgomotos la un om care pînă atunci fusese tot timpul într-o stare de extremă depresiune sufletească.

— Ei, uite, asta mi-a plăcut grozav! Aşa ceva înţeleg şi eu! strigă el cu un rîs convulsiv, aproape sufocîndu-se; unul nu crede deloc în

Dumnezeu, iar celălalt crede pînă într-atît, că îşi face rugăciunea chiar şi atunci cînd împlîntă jungherul în oameni! Nu, aşa ceva, frăţioare, nu se poate născoci! Ha-ha-ha! E straşnic!...

— În dimineaţa următoare m-am dus să mă plimb prin oraş, urmă prinţul de îndată ce veselia lui Rogojin se mai potoli, deşi rîsul îi mai schimonosea buzele într-un tremur convulsiv; mergînd pe trotuarul de lemn, îmi iese în cale un soldat zdrenţăros. Mă opreşte: „Nu cumperi, boierule, crucea asta de argint, ţi-o dau pentru douăzeci de copeici; e de argint curat!” Avea în mînă o cruce de formă bizantină, cu opt capete, pe care o scosese desigur de la gît; era legată cu un şnuruleţ albastru ponosit. Dar se vedea cît colo că era o cruce de cositor. Am scos din buzunar o monedă de douăzeci de copeici şi i-am dat-o soldatului, iar crucea mi-am pus-o chiar atunci la gît; mulţumirea de a fi păcălit un boier nătîng i se citea pe faţă şi sînt convins că s-a dus numaidecît să-şi cheltuiască banii pe băutură. Pe atunci încă mă aflam sub năvala puternică a primelor impresii din patrie, căci îmi dădeam seama că altădată nu înţelegeam nimic din viaţa Rusiei, creşteam ca un nevolnic, iar în timpul celor cinci ani cît am stat în străinătate nu-mi reveneau în memorie decît nişte amintiri vagi şi fantomatice. Mi-am continuat drumul, hotărît în gînd să nu mă grăbesc a-l condamna pe acest vînzător de credinţă. Dumnezeu ştie ce zace în inimile astea slabe de beţivi. Cam peste un ceas, pe cînd mă întorceam la hotel, întîlnesc o ţărancă cu un prunc în braţe. Femeia era încă tînără, copilul să fi avut vreo şase săptămîni. Tocmai atunci copilul îi zîmbise, după spusa ei, pentru prima oară de cînd venise pe lume. O văd deodată pe ţărancă făcîndu-şi semnul crucii cu multă evlavie. „Ce s-antîmplat, nevestico?” o întreb. Pe atunci voiam să aflu cît mai multe şi la orice puneam întrebări. „Uite aşa, zice, după cum se bucură o mamă cînd îşi vede pentru prima dată pruncul zîmbind, tot aşa se bucură şi Dumnezeu, sus în cer, cînd vede un păcătos înălţînd spre el o rugă pornită din inimă.” În aceste cuvinte simple, o femeie din popor a exprimat o idee atît de profundă, atît de subtilă şi cu adevărat religioasă; o idee în care se cuprinde tot fondul creştinismului, cu alte cuvinte, ideea unui Dumnezeu care pentru noi este un adevărat părinte şi care se bucură pentru un om aşa cum un tată se bucură pentru propriul său copil! Acesta este fundamentul învăţăturii lui Hristos! O simplă femeie de la ţară. E drept, era mamă... şi, cine ştie, poate chiar nevasta acelui soldat. Ascultă, Parfion, mai întrebat adineauri — iată răspunsul meu: conţinutul sentimentului religios, în esenţa lui, scapă oricăror consideraţii şi raţionamente şi nu poate fi ştirbit de nici o abatere, de nici o crimă, de nici un fel de ateism; este aici ceva care rămîne şi care va rămîne mereu în afara tuturor acestor elemente, ceva pe lîngă care se vor învîrti mereu, bîjbîind şi lunecînd, tot felul de atei, vorbind mereu despre cu totul altceva, întrucît mereu le va scăpa miezul însuşi, ca ceva ce depăşeşte înţelegerea lor. Important este însă că, mai curînd sau mai bine decît la oricare altul, acest lucru se poate observa în sufletul unui rus, asta ca o concluzie a mea personală. Este una dintre cele dintîi convingeri ferme cu care m-am ales din contactul meu direct cu Rusia noastră. E un tărîm imens de activitate aici, Parfion! E mult de făcut aici, în lumea noastră rusească, crede-mă. Adu-ţi aminte de întîlnirile şi de discuţiile pe care le-am avut împreună într-o vreme, la Moscova... Şi n-am voit deloc să mă întorc aici acum! Şi cu tine speram să mă întîlnesc în cu totul alte împrejurări! Şi... dar ce să mai vorbim acum!...

Rămîi cu bine! Dumnezeu să te aibă în paza lui!

Se întoarse şi porni, coborînd treptele.

— Lev Nikolaevici, strigă Parfion de sus cînd prinţul ajunse jos, crucea pe care ai cumpărat-o de la soldat o ai la tine?

— Da, o port la piept.

— Arată-mi-o!

Altă ciudăţenie! Prinţul stătu un pic pe gînduri, apoi urcă treptele înapoi şi-i arătă crucea fără s-o scoată de la gît.

— Dă-mi-o mie, spuse Rogojin.

— Pentru ce? Ziceai că nu...

Prinţul n-ar fi vrut să se despartă de această cruce.

— Am s-o port eu, iar ţie ţi-o dau pe a mea, s-o porţi tu.

— Vrei să facem schimb de cruciuliţe? Fie şi aşa, Parfion, dacă e vorba de asta — sînt fericit să ne înfrăţim!

Prinţul îşi scoase crucea de cositor de la gît, iar Parfion pe a lui de aur şi făcură schimbul. Rogojin rămase mut. Cu multă surprindere şi cu durere în suflet, prinţul observă că neîncrederea de pînă atunci şi surîsul amar, aproape ironic, nu se şterseseră de pe faţa fratelui său de cruce, în orice caz erau clipe cînd această neîncredere se vădea destul de limpede.

Apoi Rogojin luă, tot fără să spună vreun cuvînt, mîna lui Mîşkin şi cîtva timp păru că stă pe gînduri; pe urmă îl trase deodată după el şi, cu o şoaptă abia perceptibilă, îl îmbie cu un „Vino”. Străbătură palierul scării de la primul cat şi sunară la o uşă ce dădea în partea opusă celei de unde ieşiseră. N-avură mult de aşteptat. O femeie bătrînă, gîrbovită, îmbrăcată în negru şi legată la cap cu o broboadă, veni să deschidă uşa şi, văzîndu-l pe Rogojin, făcu o plecăciune adîncă. El o întrebă ceva, dar, fără să-i aştepte răspunsul, îl conduse pe prinţ înăuntru. Şi aici se perindă un şir de odăi întunecoase, de o curăţenie ciudată, glacială, aranjate rigid cu mobilier bătrînesc, îmbrăcat cu huse de un alb imaculat. Fără a se anunţa, Rogojin îl introduse pe prinţ într-un fel de salonaş, despărţit în două printrun perete subţire din lemn de mahon, avînd pe ambele părţi cîte o uşă, în spatele căruia se găsea, probabil, un dormitor. Într-un colţ al salonaşului, lîngă sobă, stătea în fotoliu o bătrînă, puţintică la trup şi care se ţinea încă destul de bine: obrazul ei era rotund şi plăcut la vedere, arăta destul de sănătos; doar părul îl avea alb şi-ţi dădeai seama de la cea dintîi privire că ajunsese în mintea copiilor. Îmbrăcată cu o rochie de lînă neagră, purta la gît un bariz mare de aceeaşi culoare, iar pe cap o bonetă albă, foarte curată, legată cu panglici negre. Picioarele i se sprijineau pe un scăunaş.

Lîngă dînsa împletea cu andrele, tăcută, o altă bătrînică, mai în vîrstă, îmbrăcată tot în doliu şi cu o bonetă albă pe cap — vreo femeie oploşită pe lîngă casă. Cu siguranţă că tot timpul şi-l petreceau împreună fără să schimbe o vorbă. Prima bătrînă, de îndată ce-i văzu intrînd, le zîmbi şi dădu de cîteva ori bucuroasă din cap în semn de bun-venit.

— Măicuţă, spuse Rogojin după ce-i sărută mîna, iată-l pe bunul meu prieten, prinţul Lev Nikolaevici Mîşkin; am făcut schimb de cruciuliţe; cît am stat la Moscova, mi-a fost ca un frate şi mi-a făcut mult bine. Binecuvîntează-l, mamă, ca şi cum ai binecuvînta un fiu. Dă-mi mîna, măicuţă, să-ţi unesc degetele...

Dar înainte ca Parfion să-i apuce mîna, bătrîna ridică împreună cele trei degete şi, de trei ori, făcu cu evlavie semnul crucii asupra prinţului, după care mai dădu o dată din cap, privindu-l cu multă duioşie.

— Acum să mergem, Lev Nikolaevici, spuse Rogojin, pentru asta team adus aici...

Cînd ajunseră iarăşi pe scară, el mai adăugă:

— Ai văzut? Nu înţelege nimic din ce i se spune şi nici acum n-a înţeles ce i-am vorbit eu şi uite că te-a binecuvîntat; înseamnă că aceasta i-a fost vrerea... Acum, să ne luăm rămas-bun, e timpul să ne vedem fiecare de treburile noastre.

Şi cu aceste cuvinte deschise uşa spre apartamentul lui.

— Lasă-mă cel puţin să te îmbrăţişez înainte de a ne despărţi, om ciudat ce eşti! strigă prinţul cu o caldă dojana în ochi şi-i întinse braţele.

Parfion le ridică pe ale lui, dar aproape imediat le lăsă să-i cadă.

Rămase nemişcat, ferindu-şi ochii de privirea prinţului. Nu se simţea în stare să-l îmbrăţişeze.

— Vezi bine! Chiar dacă te-am făcut să-mi dai crucea ta, pentru un ceasornic însă tot n-am să te înjunghii! bolborosi el abia desluşit, izbucnind apoi într-un rîs ciudat. Dar în aceeaşi clipă, o schimbare neaşteptată se produse în el: o paloare de moarte îi acoperi faţa, buzele începură să-i tremure şi ochii i se aprinseră.

Ridicînd braţele, îl strînsc pe prinţ cu putere la pieptul lui şi-i spuse cu glasul sugrumat de emoţie:

— Ei bine, ia-o, dacă aşa vrea soarta! A ta să fie! Ţi-o cedez! Să-l ţii minte pe Rogojin!

Şi, părăsindu-l pe prinţ, Rogojin intră grăbit în locuinţa lui fără să se mai uite înapoi şi trase cu zgomot uşa după el.