VI

Vila lui Lebedev nu era cine ştie ce mare, dar de ajuns de încăpătoare şi chiar arătoasă. Mai ales partea destinată pentru chiriaşi fusese mobilată şi înfrumuseţată cu multă grijă. Pe terasa destul de spaţioasă din faţa intrării principale, cît şi pe treptele scării largi de piatră, se înşiruiau de o parte şi de cealaltă nişte lăzi de lemn, vopsite în verde, cu arbuşti de tot felul: portocali, lămîi şi iasomie, ceea ce, după socoteala lui Lebedev, dădea vilei un aspect îmbietor şi un farmec deosebit. Găsise la cumpărarea vilei cîţiva dintre aceşti arbuşti pe terasă şi fu atît de încîntat de efectul pe care-l produceau, încît se grăbi să mai cumpere şi alte asemenea exemplare de arbuşti la o licitaţie. Cînd toţi copăceii achiziţionaţi fură în sfîrşit transportaţi la vilă şi aranjaţi pe terasă, Lebedev coborî în ziua aceea de vreo cîteva ori treptele scării ca să-şi admire proprietatea din stradă şi de fiecare dată urca, în gînd, preţul pe care îşi propusese să-l ceară viitorului chiriaş.

În starea de marasm, de tristeţe şi de epuizare fizică în care se găsea prinţul, vila aceasta îi plăcu mult. De altfel, în ziua mutării la Pavlovsk, adică a treia zi după criză, prinţul arăta aproape ca un om sănătos, deşi lăuntric nu se simţea încă restabilit. Era fericit să vadă în preajma lui toate chipurile acestea care timp de trei zile îl înconjuraseră cu atîta grijă şi atenţie; pe Kolea, care în tot timpul acesta a stat aproape nedezlipit la căpătîiul lui, întreaga familie a lui Lebedev (în afară de nepot, care dispăruse din casă) şi chiar Lebedev. Cu multă plăcere chiar, a primit vizita generalului Ivolghin, care-i vizitase o dată şi în oraş. În ziua sosirii la Pavlovsk, către seară, în jurul lui se adunară pe terasă mai multe cunoştinţe: primul se prezentă Ganea, pe care prinţul îl recunoscu greu, atît de schimbat şi de slăbit era. Pe urmă veniră Varia şi Ptiţîn, aflaţi şi ei în vilegiatură la Pavlovsk. Cît despre generalul Ivolghin, acesta era aproape nelipsit din casa lui Lebedev şi se pare că a şi venit o dată cu ei la Pavlovsk. Lebedev se străduia, pe cît se putea, să nu-l lase să vină prea des la prinţ şi-l ţinea mereu lîngă dînsul; îi vorbea în termeni prieteneşti; probabil se cunoşteau de mult. Prinţul băgă de seamă că în timpul acestor trei zile ei se angajau uneori în dispute lungi şi aprinse; îi auzea adesea strigînd atunci cînd discutau în contradictoriu pe teme savante, ceea ce se pare că-i pricinuia o mare plăcere lui Lebedev. Se putea crede că prezenţa generalului îi era pur şi simplu necesară. Lebedev începu să aplice aceleaşi măsuri de prevedere în legătură cu prinţul şi faţă de propria-i familie chiar din ziua sosirii la Pavlovsk; sub pretext că prinţul nu trebuie deranjat pentru că are nevoie de odihnă, nu lăsa pe nimeni dintre ai lui să intre la Mîşkin, bătea din picior, repezindu-se la copiii lui şi alungîndu-i, chiar şi pe Vera cu pruncul în braţe, la cea dintîi bănuială că vor să se ducă pe terasă, unde se afla prinţul, cu toată rugămintea acestuia de a nu îndepărta pe nimeni.

— În primul rînd, nu vor mai avea nici un respect, dacă le dai atîta nas; şi în al doilea rînd, e chiar necuviincios din partea lor... declară el, răspunzînd la o întrebare directă a prinţului.

— Dar pentru ce? căuta să-l convingă prinţul. Crede-mă că toate aceste măsuri de ocrotire şi pază mă supără grozav. Mă plictisesc stînd singur, ţi-am mai apus-o de atîtea ori, şi tot sîsîitul şi umblatul acesta în vîrful picioarelor, vînturarea la nesfirşit a mîinilor în semn de oprelişte pentru cei ce vor să vină la mine mă indispun şi mai mult.

Era o aluzie la faptul că Lebedev, cu toate că-i îndepărta pe toţi cei ai casei pe motiv că bolnavul are nevoie de linişte, intra aproape în fiecare minut în odaia prinţului şi de fiecare dată, vîrîndu-şi capul prin uşa întredeschisă, străbătea odaia din priviri, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că prinţul era acolo, că nu fugise; pe urmă, umblînd în vîrful picioarelor,

Lebedev se apropia tiptil de fotoliul chiriaşului său, pe care această apariţie bruscă îl speria uneori. Mereu întreba dacă prinţul n-are nevoie de ceva, iar cînd acesta îi spunea în cele din urmă să-l lase în pace, Lebedev se întorcea supus şi, îndreptîndu-se tot în vîrful picioarelor spre uşă, dădea din mîini, ca şi cum ar fi spus că intrase aşa, într-o doară, că n-are să sufle o vorbă, că pleacă numaidecît şi nu se mai întoarce, ceea ce nu-l împiedica să apară din nou, după zece minute sau cel mult un sfert de ceas. Kolea, care avea oricînd acces liber la prinţ, îi pricinuia prin asta lui Lebedev o mare amărăciune, ba uneori şi indignarea. Kolea observă că Lebedev obişnuia să rămînă cîte o jumătate de ceas la uşa prinţului, trăgînd cu urechea la cele ce vorbeau ei amîndoi şi, bineînţeles, îi aduse prinţului la cunoştinţă acest lucru.

— Vasăzică te crezi stăpînul meu, de mă ţii aşa sub cheie! protestă Mîşkin. Cel puţin cînd sînt în vilegiatură vreau să mă mişc în voie şi te asigur că voi primi pe cine vreau şi mă voi duce oriunde-mi va plăcea.

— Dar se înţelege, se înţelege, dădu Lebedev din mîini în semn de liniştire.

Prinţul îl măsură cu privirea din cap pînă-n picioare:

— la spune, Lukian Timofeevici, ţi-ai mutat cumva aici dulăpiorul acela pe care-l aveai în iatacul dumitale, desupra căpătîiului?

— Nu, l-am lăsat acolo.

— Cum de te-ai îndurat?

— A fost imposibil, ar fi trebuit să stric peretele... E fixat bine.

— Te pomeneşti că ai şi aici unul la fel?

— Am unul mai bun, mai bun; nici n-aş fi cumpărat vila altfel.

— Aşa-a. Dar ia spune pe cine n-ai lăsat să intre aici adineauri. Acum o oră.

— Pe... pe general. Într-adevăr, nu l-am lăsat, şi nici nu se cade să vină la dumneata. Prinţe, pe omul acesta îl stimez mult; e... un om remarcabil, nu crezi? Ei bine, ai să te convingi; şi totuşi, ai face mult mai bine, excelentissime prinţ, să nu-l primeşti.

— Şi de ce, mă rog, dacă îmi este îngăduit să te întreb? Uite, şi de ce umbli în vîrful picioarelor şi de ce te apropii întotdeau-de mine ca şi cum ai vrea să-mi şopteşti mereu un secret la ureche?

— Sînt un om de nimic, de nimic, ştiu bine, declară pe neaşteptate

Lebedev, bătîndu-se umil cu pumnul în piept, dar cred că generalul ar fi un musafir prea ospitalier pentru dumneata.

— Cum adică prea ospitalier?

— Uite aşa. Mai întîi intenţionează să se mute la mine; asta încă n-ar fi nimic, dar se ambiţionează cu orice preţ să descopere fel de fel de grade de rudenie. Ne-am socotit pînă acum de vreo cîteva ori cu neamurile şi a reieşit că sîntem cuscri. Şi dumneata eşti, după mamă, un nepot de văr de-al lui, lucru pe care, chiar ieri, încerca să mi-l demonstreze. Iar dacă eşti nepotul lui, înseamnă, excclentissime prinţ, că şi noi amîndoi sîntem neamuri. Şi asta încă n-ar fi nimic, ia, o mică slăbiciune acolo, dar chiar adineauri încerca să mă convingă că toată viaţa lui, de cînd a fost numit în gradul de sublocotenent şi pînă la unsprezece iunie anul trecut, a avut în fiecare zi la masă la el cel puţin două sute de persoane. A reieşit la sfîrşit că musafirii nici nu se mai sculau de la masă: luau dejunul, cina şi ceaiul cincisprezece ceasuri în şir şi aşa vreo treizeci de ani la rînd, fără nici o întrerupere, decît doar pentru a se schimba faţa de masă. Cînd pleca unul, imediat îi lua locul altul, încît în zilele de sărbătoare se adunau la el pînă la trei sute de musafiri; iar în ziua aniversării unui mileniu de la întemeierea Rusiei a avut la masă peste şapte sute de oameni. Ca să vezi cît de ospitalier este. Şi cînd auzi de-alde astea, fără să vrei, începi să te simţi îngrijorat; e cam periculos să primeşti oameni de-ăştia prea ospitalieri. Şi atunci, m-am gindit, nu cumva ne-ar fi, dumitale şi mie, prea împovărător un asemenea iubitor de ospeţe?

— Şi eu eram convins că eşti în cele mai bune raporturi cu dînsul.

— Ne înţelegem ca doi fraţi; în rest — mă amuză grozav; las' să fim şi cuscri, ce strică, ba chiar mă şi onorează. Cu toate cele două sute de persoane şi a mia aniversare a imperiului rusesc, găsesc că e un om remarcabil. Vorbesc foarte sincer. Adineauri, prinţe, ai amintit ceva despre secrete, că, adică, apropiindu-mă de dumneat călcam atît de încet de parcă aş fi avut să-ţi spun un secret; ei bine fără să-ţi dai seama ai ghicit, într-adevăr am să-ţi comunic un secret: o anumită persoană mi-a dat de ştire că doreşte mult să aibă o întrevedere între patru ochi cu dumneata.

— Dar de ce între patru ochi? Nu-i nevoie. Mă voi duce chiar astăzi la dînsa.

— Nu, nu, dădu din mîini Lebedev, şi nu că s-ar teme de ceea ce crezi dumneata. Şi, fiindcă veni vorba, descreieratul acela vine în fiecare zi să se informeze de sănătatea dumitale, ştiai asta?

— Observ că de la o vreme încoace nu-i mai spui altfel decît descreierat; asta îmi dă de bănuit.

— Nu e cazul să ai bănuieli de nici un fel, se apără grăbit Lebedev; am vrut să spun doar că acea persoană nu se teme de el, ci de altcineva.

— Dar de cine, spune mai repede, stărui nerăbdător prinţul,văzînd strîmbăturile misterioase ale interlocutorului său.

— Întocmai ăsta-i secretul. Şi Lebedev zîmbi.

— Secretul cui?

— Al dumitale. Chiar dumneata mi-ai interzis, excelentissime prinţ, să-ţi amintesc măcar... murmură Lebedev, fericit că aţîţase în cel mai înalt grad curiozitatea prinţului. Se teme de Aglaia Ivanovna.

Prinţul încruntă sprîncenele şi tăcu un minut.

— Să ştii, Lebedev, că voi fi nevoit să părăsesc vila dumitale, spuse el deodată. Unde-s Gavrila Ardalionovici şi Ptiţînii? La dumneata? Şi pe ei i-ai împiedicat să intre?

— Las' c-or să vină, vin neapărat. Şi generalul după ei. Voi deschide toate uşile şi voi chema pe toată lumea, chiar şi pe fetele mele, pe toată lumea, pe toţi, îndată, numaidecît, îngăimă speriat Lebedev, dînd din mîini şi alergînd de la o uşă la alta.

În momentul acela apăru pe terasă, venind din stradă, Kolea şi anunţă că în urma lui vine un grup de musafiri: Lizaveta Prokofievna cu cele trei fiice ale ei.

— Să-i mai las să intre şi pe Ptiţîni, şi pe Gavrila Ardalionovici? Dar pe general să-l las să intre? se agită Lebedev, surprins de această nouă vizită.

— De ce nu? Pe oricine vrea să mă vadă. Am impresia, Lebedev, că nu prea ai înţeles bine felul meu de a fi şi de a mă purta cu oamenii; şi chiar de la început ai luat-o pe un drum greşit. N-am nici un motiv să mă feresc sau să mă ascund de cineva, îl lămuri prinţul, înveselit de-a binelea.

Văzîndu-l că rîde, Lebedev crezu de cuviinţă să-i urmeze exemplul.

Cu toată tulburarea de care părea cuprins, se vedea că vizita ce se anunţa îi procura o satisfacţie extraordinară.

Ştirea adusă de Kolea se adeveri foarte curînd; o luase numai cu cîţiva paşi înaintea doamnelor Epancin ca să-l prevină pe Mîşkin, încît imediat apărură şi musafirii, venind din două părţi: prin terasă — doamnele Epancin, iar din interior soţii Ptiţîn, Ganea şi generalul Ivolghin.

Familia Epancin aflase abia atunci, de la Kolea, despre boala prinţului şi de faptul că el se instalase la Pavlovsk. Pînă atunci, generăleasa era întro mare nedumerire. Cu două zile înainte, generalul îşi anunţă familia că prinţul trecuse pe la ei, la Petersburg, lăsîndu-şi cartea de vizită; această veste avu darul s-o convingă pe doamna Epancina că Mîşkin nu va întîrzia să-i viziteze la Pavlovsk. Zadarnic obiectaseră domnişoarele că nu trebuia pusă mare nădejde pe graba unui om care n-a dat un semn de viaţă timp de şase luni şi care, în definitiv, putea fi reţinut la Petersburg de treburi, căci o fi avînd şi el treburile lui! În schimb, generăleasa era gata să facă prinsoare că prinţul va sosi a doua zi negreşit, adăugînd că oricum „va fi prea tîrziu”. A doua zi îl aşteptă toată dimineaţa, apoi la masa de prînz, în sfîrşit către seară şi abia cînd se înnopta, Lizaveta Prokofievna îşi pierdu răbdarea, căutînd prilej de ceartă cu toată lumea, fără să pomenească, bineînţeles, de adevăratul motiv al supărării sale. Nu se mai rosti nici un cuvînt în privinţa prinţului toată ziua următoare. Iar cînd Aglaia, în timpul mesei, lăsă să-i scape imprudent cum că maman e supărată pentru că nu vine prinţul, iar generalul se grăbi să remarce că „nu era vina lui”, Lizaveta Prokofievna se ridică îndată şi părăsi ostentativ sufrageria. În sfîrşit, abia către seară sosi Kolea şi le povesti tot ce aflase despre păţaniile prinţului.

Bineînţeles, pentru generăleasă fu un prilej de mare satisfacţie, întrucît presupunerile se adevereau în bună parte — totuşi Kolea trebui să înghită o mustrare zdravănă: „Ba se învîrte pe aici zile întregi, de nu mai e chip să te descotoroseşti de el, ba dispare aşa din senin fără să lase o vorbă, necum să ne mai onoreze cu prezenţa lui”. Kolea era cît pe-aci să se zbîrlească şi el, mai ales pentru expresia „nu mai e chip să te descotoroseşti de el”, dar îşi amînă răfuiala pentru altă dată, şi dacă expresia ar fi fost ceva mai puţin jignitoare, poate că ar fi trecut peste ea, într-atît îl încîntaseră tulburarea şi neliniştea Lizavetei Prokofievna din pricina bolii prinţului. Ea stărui mult să fie trimis neîntîrziat cineva la Petersburg, ca să aducă cu primul tren un medic celebru, dar fetele se opuseră, ceea ce nu le împiedică s-o urmeze pe maman cînd aceasta hotărî pe loc să-l viziteze pe bolnav.

— E pe patul de moarte, se agita Lizaveta Prokofievna, iar noi, aici, ne mai gîndim la etichetă! Este el un prieten al casei sau nu?

— Dar nici aşa, hodoronc-tronc, să ne înfiinţăm în casa omului nu prea se cade, încercă s-o potolească Aglaia.

— Mă rog, n-ai decît să nu mergi. De altfel, ar fi chiar mai bine să rămîi acasă; dacă soseşte Evgheni Pavlovici, n-are cine să-l primească.

Numai atît i-a trebuit Aglaiei să audă, ca să pornească imediat după ceilalţi, ceea ce era decisă de altfel să facă chiar de la început. Prinţul Ş., care se întreţinea cu Adelaida, la propunerea tinerei fete, consimţi bucuros să însoţească doamnele. Încă de la început, de cînd cunoscuse familia Epancin şi auzise vorbindu-se de prinţ, manifestase un interes viu şi dorinţa să-l revadă. Căci se pare că-l cunoscuse undeva, cu vreo trei luni în urmă, şi chiar locuiseră împreună timp de două săptămîni într-un orăşel.

Prinţul Ş. le povestise şi o sumedenie de lucruri interesante despre prinţ, vorbind de el cu multă simpatie, încît ocazia de a vizita o veche cunostinţă era cît se poate de binevenită. Generalul Ivan Feodorovici lipsea în momentul acela de acasă, iar Evghcni Pavlovici întîrzia şi el să sosească.

De la vila Epancinilor la aceea a lui Lebedev nu erau mai mult de trei sute de paşi. Prima impresie neplăcută pe care o avu Lizaveta Prokofievna intrînd la prinţ a fost surpriza de a-l vedea înconjurat de o întreagă societate, fără să mai vorbim că printre aceşti vizitatori erau vreo două-trei persoane pe care, hotărît lucru, nu putea să le sufere. Dar o surpriză şi mai mare a fost aceea de a găsi în locul unui om ţintuit pe patul morţii, cum se aşteptase, un tînăr surîzător, îmbrăcat elegant, care se îndreptase în întîmpinarea lor şi care, judecînd după înfăţişare, era perfect sănătos. Se opri nedumerită, spre deplina satisfacţie a lui Kolea, care, fără îndoială, ar fi putut foarte bine s-o lămurească încă înainte de a fi plecat de acasă că nu era vorba de nici un muribund şi nici de patul morţii, dar n-a făcut-o dintr-o dorinţă răutăcioasă de a o vedea mîniată, pusă într-o situaţie caraghioasă atunci cînd va constata că bunul ei prieten, prinţul Mîşkin, e perfect sănătos. Kolea avu chiar obrăznicia să-i mărturisească cu glas tare toate acestea pentru a o zădărî şi mai mult pe Lizaveta Prokofievna, cu care, în ciuda relaţiilor lor de prietenie, era într-o continuă ciondăneală.

— Mai aşteaptă puţin, dragul meu, nu te pripi; rîde mai bine cine rîde la urmă! îi spuse ea ameninţătoare, luînd loc într-un fotoliu pe care i-l oferise prinţul.

Lebedev, Ptiţîn şi generalul Ivolghin se grăbiră să le ofere scaune domnişoarelor. Generalul îi oferi un scaun Aglaiei. Lebedev împinse unul în faţa prinţului Ş., făcînd-o de aşa manieră, încît şi din încovoierea mai accentuată a şirei spinării să se vadă cît de mare îi este respectul. Varia, ca de obicei, schimbă în şoaptă cuvinte călduroase de salut cu domnişoarele Epancin.

— Adevărat, prinţe, credeam că te găsesc în pat, într-atît exagerasem lucrurile de frică şi, pentru ce aş minţi, mi s-a făcut ciudă de la început văzîndu-ţi faţa radioasă, dar, ţi-o jur, asta n-a ţinut decît o clipă, navusesem încă timp să mă gîndesc. Cînd apuc să judec puţin, vorbesc şi mă port cu mai multă înţelepciune; cred că şi cu dumneata se-ntîmplă la fel. În realitate, nu m-aş fi bucurat mai mult de însănătoşirea propriului meu fiu, dac-aş fi avut unul cum mă bucur că te văd teafăr. Şi dacă n-ai sămi dai crezare, ruşinea va fi a dumitale şi nu a mea. Dar obrăznicătura asta de băiat îşi permite să-şi bată joc de mine. Mi se pare că l-ai luat sub protecţia dumitale; de aceea ţin să te previn că într-o bună zi mă voi lipsi, fii sigur, de onoarea şi de plăcerea de a-l mai cunoaşte.

— Dar ce vină am eu? se răţoi Kolea. În zadar v-aş fi spus că prinţul sa însănătoşit, totuna, n-aţi fi vrut să mă credeţi, pentru că era mult mai interesant să vi-l închipuiţi zăcînd pe patul de moarte.

— Cît ai de gînd să rămîi aici? îl întrebă Lizaveta Prokofievna pe prinţ.

— Toată vara, poate chiar mai mult.

— Sper că ai venit singur? Nu cumva te-ai însurat?

— Nu, nu sînt însurat, răspunse prinţul, zîmbind de naivitatea împunsăturii.

— De ce zîmbeşti? Tot ce se poate întîmpla. Te-am întrebat despre asta în legătură cu vila; pentru ce n-ai venit să stai la noi? Avem o aripă întreagă care nu-i ocupată. De altfel, cum ţi-o fi vrerea. A cui e vila asta? ăsta-i proprietarul? ăsta? insistă ea, coborînd glasul şi făcînd semn cu capul spre Lebedev. Ce are de se tot strîmbă?

În momentul acela, Vera, care ţinea, ca de obicei, copilul în braţe, apăru pe terasă. Lebedev, care se tot învîrtea printre scaune neştiind cum să-şi justifice prezenţa, pentru că nu dorea în ruptul capului să se retragă, de îndată ce o văzu, se năpusti la ea vînturîndu-şi braţele ca s-o alunge de pe terasă; mai mult decît atît, pierzîndu-şi stăpînirea de sine, începu să bată din picioare.

— Ce-i cu el? E nebun? întrebă generăleasa mirată.

— Nu, vedeţi că e...

— E beat, poate? Societatea în care te complaci cam lasă de dorit, adăugă ea după ce-şi roti privirea şi asupra celorlalţi vizitatori. Dar ce fată drăguţă! Cine este?

— E Vera Lukianovna, fiica acestui Lebedev.

— Ah... E foarte drăguţă. Vreau s-o cunosc.

Între timp, Lebedev, care auzise cuvintele de laudă ale Lizavetei Prokofievna, o şi trăgea de mînă pe fiică-sa, ca s-o prezinte generălesei.

— Orfani, nişte bieţi orfani! se văicărea el pe un ton plîngăreţ, apropiindu-se de Lizaveta Prokofievna. Şi acest prunc nevinovat e tot orfan; e sora ei, fiica mea Liubov, născută din căsătorie legitimă cu răposata nevastă-mea Elena, care acum şase săptămîni a murit la facere prin voinţa Domnului... da-a... îi ţine loc de mamă, cu toate că nu-i decît soră şi nimic mai mult decît soră... nimic mai mult, nimic mai mult...

— Iar dumneata, domnule, să mă ierţi, nu eşti decît un nătîng şi nimic mai mult... Şi acum, destul, pricepi de bună seamă şi singur... reteză generăleasa cu o indignare abia stăpînită.

— Aşa este, întocmai! răspunse el, înclinîndu-se cu cel mai mare respect.

— Domnule Lebedev, se spune că ştii să tălmăceşti Apocalipsa, e adevărat? întrebă Aglaia.

— E foarte adevărat... de cincisprezece ani mă ocup...

— Am auzit despre dumneata. S-a scris şi în ziare, dacă nu mă înşel!

— Ba nu, era vorba de un alt tălmăcitor, dar acela a murit, şi acum am rămas eu în locul lui, lămuri Lebedev, nemaiputînd de fericire.

— Sîntem vecini şi ţi-aş fi îndatorată dacă într-una din zile ai veni sămi explici Apocalipsa. Am citit-o, dar n-am înţeles nimic.

— Mă simt obligat să vă previn, Aglaia Ivanovna, că toate astea sunt pură şarlatanie, vă rog să mă credeţi, se amestecă neaşteptat generalul Ivolghin, care stătea ca pe ghimpi şi pîndea nerăbdător prliejul să intre în vorbă; apoi, aşezîndu-se lîngă Aglaia Ivanovna, continuă: Fără îndoială, viaţa în vilegiatură îşi are metehnele şi plăcerile ei şi, desigur, primirea unui impostor atît de original ca să-l auzi tălmăcind Apocalipsa este o fantezie ca oricare alta, ba aş spune chiar o fantezie cu totul aparte, care denotă o inteligentă remarcabilă, dar... se pare că mă priviţi cu mirare? Generalul Ivolghin, am onoarea să mă prezint. Cînd eraţi micuţă, v-am purtat în braţe, Aglaia Ivanovna.

— Încîntată. Le cunosc pe Varvara Ardalionovna şi pe Nina Aleksandrovna, îngînă Aglaia, care se străduia să nu pufnească în rîs.

Lizaveta Prokofievna simţi cum sîngele-i năvăleşte în obraz. Ceva ce de mult mocnise în inima ei îşi cerea dreptul de a răzbi la suprafaţă. Nu-l putea suferi pe generalul Ivolghin, pe care-l cunoscuse altădată, dar cu care, de foarte multă vreme, încetase orice relaţii.

— Minţi, domnul meu, minţi ca de obicei. Niciodată n-ai purtat-o în braţe! i-o reteză ea, clocotind de indignare.

— Ai uitat, maman; mi-aduc aminte şi eu că m-a purtat în braţe cînd eram micuţă, declară pe neaşteptate Aglaia. Locuiam pe atunci la Tver şi aveam şase ani. Îmi aduc aminte că mi-a făcut un arc şi o săgeată, m-a învăţat să trag şi-am omorît un porumbel. Vă mai amintiţi de porumbelul pe care l-am omorît împreună?

— Iar mie mi-a adus un coif de carton şi o sabie de lemn, mi-aduc aminte şi eu! exclamă Adelaida.

— Şi eu îmi amintesc, întări la rîndul ei şi Aleksandra. V-aţi certat atunci din cauza porumbelului rănit şi aţi fost puse amîndouă la colţ; Adelaida aşa a stat la colţ, cu coiful şi cu sabia ei.

Generalul i-a spus Aglaiei aşa, într-o doară, că o ţinuse în braţe, ca să intre în vorbă şi numai pentru că în felul acesta obişnuia el sa înceapă conversaţia cu orice persoană tînără cu care făcea cunoştinţă. De data aceasta însă, întîmplarea făcu să spună adevărul, un adevăr pe care el însuşi îl uitase de mult. De aceea, cînd Aglaia îşi aminti de porumbelul pe care-l omorîseră amîndoi, memoria bătrînului se lumină deodată şi, cum se întîmplă adesea la bătrîneţe, toate amănuntele acestui fapt, petrecut întrun trecut îndepărtat, îi răsăriră vii în minte. Ar fi greu de spus ce anume din amintirile acestea a putut să-l emoţioneze atît de puternic pe bietul general, puţin ameţit, după cum îi era obiceiul, dar fără îndoială că bătrînul, brusc, fu profund înduioşat.

— Îmi amintesc, ţin minte tot! strigă el. Aveam pe atunci gradul de căpitan. Erai aşa de micuţă, aşa de drăguţă! Nina Aleksandrovna... Ganea... Veneam în casă... eram primit... Ivan Feodorovici...

— Şi uite unde-ai ajuns acum! îi luă vorba din gură generăleasa. Înseamnă că nu ţi-ai înecat de tot în băutură bunele sentimente, de vreme ce o amintire ca asta a putut să te readucă la simţire omenească! I-ai făcut soţiei tale o viaţă de chin. În loc să fii o călăuză pentru copiii tăi, ai ajuns să stai la puşcărie pentru datorii. Pleacă de aici, domnul meu, du-te de te ascunde undeva, după vreo uşă, într-un colţ, şi varsă lacrimi amare; adu-ţi aminte de vremea cînd erai om de treabă şi poate bunul Dumnezeu te va ierta. Du-te, du-te, îţi vorbesc serios. Nu există un mijloc mai bun de îndreptare decît să te gîndeşti cu pocăinţă la cele ce-ai săvîrşit.

De fapt nici nu era nevoie să i se atragă atenţia că primise o admonestare serioasă; ca tot omul căzut în patima beţiei, generalul era foarte simţitor şi, ca toţi cei pe care băutura i-a tras la fund, retrăia cu multă durere şi amărăciune amintirile unui trecut fericit. Se ridică umil şi se îndreptă spre uşă, ceea ce o dezarmă imediat pe Lizaveta Prokofievna căreia i se făcu deodată milă de el.

— Ardalion Aleksandrovici, drăguţule, strigă ea în urmă-i, mai stai un pic, păcătoşi sîntem cu toţii; cînd ai să-ţi mai uşurezi conştiinţa, să treci pe la mine, să stăm puţintel de vorbă, să ne mai aducem aminte de trecut. Eu sînt poate de o sută de ori mai păcătoasă decît tine; ei, şi acum pleacă sănătos, du-te, ce mai stai... se reculese ea, de teamă că bătrînul Ivolghin ar fi în stare să se întoarcă.

— Poate că-i mai bine să-l laşi singur acum, îl opri prinţul pe Kolea, care se şi repezise pe urmele tatălui său. Altminteri te pomeneşti că peste un minut se va răzgîndi, şi s-a dus tot farmecul acestei clipe.

— E adevărat, lasă-l în pace; ai să te duci la el peste o jumătate de ceas, hotărî Lizaveta Prokofievna.

— Iată ce-nseamnă să i se spună omului măcar o singură dată în viaţă adevărul; l-a răscolit pînă la lacrimi! îndrăzni să-şi dea cu părerea Lebedev.

— Las' că nici tu, domnul meu, se pare că nu te laşi mai prejos dacă ceea ce-am auzit e adevărat, îl repezi fără cruţare Lizaveta Prokofievna.

Raporturile între musafirii adunaţi în momentul acela la prinţ începură treptat să se contureze. Prinţul, bineînţeles, îşi dădu seama imediat şi fu în măsură să aprecieze în toată valoarea prietenia pe care i-o arătau generăleasa şi fiicele ei şi ţinu să declare că şi el, cu puţin înainte de vizita lor, avea de gînd să vină să le vadă, neţinînd seama nici de boală şi nici de ora destul de tîrzie. Lizaveta Prokofievna, cercetîndu-i cu privirea pe toţi cei adunaţi la el, îi răspunse că nimic nu l-ar împiedica să-şi pună în aplicare proiectul chiar acum. Ptiţîn, ca de obicei politicos şi rezervat, nu întîrzie să se retragă, plecînd spre pavilionul lui Lebedev şi îndemnîndu-l şi pe acesta să facă la fel. Lebedev promise că vine numaidecît; Varia, care între timp se întreţinuse cu fetele Epancin, rămase pe loc; atît ea, cît şi fratele ei erau foarte mulţumiţi de plecarea tatălui lor; curînd după aceea, Ganea urmă şi el exemplul lui Ptiţîn. În timpul celor cîteva minute pe care le petrecu pe terasă în prezenţa doamnelor Epancin, avusese o atitudine rezervată, dar demnă, şi nu s-a tulburat deloc de privirile încruntate ale Lizavetei Prokofievna, care, în două rînduri, îl măsură din cap pînă-n picioare. Într-adevăr, cei care-l cunoscuseră altădată puteau să-şi dea seama că în felul de a fi al lui Ganea se produsese o mare schimbare, ceea ce îi plăcu mult Aglaiei.

— Persoana care a ieşit acum e Gavrila Ardalionovici, nu-i aşa? întrebă ea deodată, aşa cum îi plăcea uneori să intervină brusc în conversaţia altora, aruncînd o vorbă neaşteptată, spusă tare şi răspicat, fără a se adresa cuiva anume.

— Da, răspunse prinţul.

— E aproape de nerecunoscut. S-a schimbat mult de tot şi... vădit e o schimbare în bine, adăugă Aglaia.

— Mă bucur pentru el, spuse prinţul.

— A fost foarte bolnav, explică Varia cu compătimire în glas, care-i trăda o ascunsă bucurie.

— Adică ce schimbare în bine vezi tu la el? întrebă nedumerită

Lizaveta Prokofievna cu o nuanţă de mînie şi chiar de spaimă în glas. Ce-ţi veni? Nici o schimbare în bine. Ce anume găseşti încîntător la el?

— Ce poate fi mai încîntător decît „cavalerul sărman"! strigă Kolea deodată, adăpostit după scaunul Lizavetei Prokofievna.

— La asta subscriu şi eu, spuse prinţul Ş. rîzînd.

— Sînt de aceeaşi părere, declară solemn Adelaida.

— Ce „cavaler sărman"? întrebă generăleasa, uitîndu-se pe rînd, cu ciudă şi nedumerire, la cei trei care vorbiseră; dar, băgînd de seamă că Aglaia se îmbujora la faţă, adăugă cu năduf: Vreo prostie de-a voastră, desigur! Ce-i cu acest „cavaler sărman”, mă rog?

— Doar nu-i întîia oară că puştiul ăsta, protejatul dumitale, denaturează şi răstălmăceşte cuvintele altora! răspunse Aglaia cu o indignare dispreţuitoare.

De fiecare dată cînd i se-ntîmpla Aglaiei să aibă asemenea izbucniri de mînie (şi i se-ntîmpla cam des), aproape întotdeauna, în ciuda expresiei aparent grave şi pline de aprigă hotărîre, chipul ei înfuriat trăda în acelaşi timp atîta naivitate copilărească, de şcolăriţă răsfăţată, încît cei din jur cu greu îşi puteau stăpîni rîsul, spre exasperarea fetei, care nu înţelegea de ce rîd ceilalţi şi „cum pot, cum îndrăznesc ei să rîdă?” La fel şi de data aceasta, izbucniră în rîs surorile ei, prinţul Ş., ba chiar şi prinţul Lev Nikolaevici zîmbi, roşind fără voie; cît despre Kolea, în culmea mulţumirii, rîdea cu hohote. Ca rezultat, Aglaia se înciuda şi mai tare, ceea ce o făcu să pară şi mai frumoasă. Îi stătea bine ori de cîte ori se tulbura pentru ceva, dar mai ales cînd se necăjea pentru această tulburare.

— De cîte ori n-a răstălmăcit dumnealui chiar şi vorbele dumitale, adăugă ea, adresîndu-se mamei sale.

— Dar eu mă refer la o exclamaţie a dumitale, nu se dădu bătut

Kolea. Acum o lună, răsfoind Don Quijote, ai exclamat că nu-i nimeni mai încîntător decît „cavalerul sărman"! Nu ştiu la cine te-ai gîndit atunci: la Don Quijote, la Evgheni Pavlîci sau la altcineva, în orice caz te gîndeai la cineva anume şi ai vorbit mult, mult...

— Mi se pare că te cam întreci cu gluma, drăguţule, în presupunerile tale, îl întrerupse înciudată Lizaveta Prokofievna.

— Toată lumea a vorbit atunci, nu numai eu, continuă netulburat Kolea, toată lumea a vorbit şi mai vorbeşte şi acum, îi dădea el înainte cu gura. Uite, chiar şi acum, prinţul Ş., Adelaida Ivanovna şi ceilalţi s-au declarat pentru „cavalerul sărman”; prin urmare, „cavalerul sărman” există, sînt convins că există şi cred că numai din cauza Adelaidei Ivanovna n-am putut afla pînă acum cine este acel „cavaler sărman”.

— Asta-i bună! Ce vină am eu? se apără rîzînd Adelaida.

— Vina dumitale e că n-ai vrut să-i faci de petrecanie! Aglaia Ivanovna te-a rugat doar atunci să schiţezi portretul „cavalerului sărman” şi ţi l-a descris, sugerînd şi subiectul tabloului, aşa cum îl concepuse ea; îţi mai aminteşti subiectul? N-ai vrut...

— Dar cum era să-i fac portretul? Pe cine aş fi zugrăvit? Aşa cum mi l-a descris Aglaia, acest „cavaler sărman”...

Nu-şi sălta ca înainte Viziera de pe-obraz...

Ce chip aş fi putut concepe? Ce să zugrăvesc — o reţea de oţel? Un anonim?

— Nu pricep nimic; despre ce vizieră vorbiţi? se enervă generăleasa, care începuse să înţeleagă foarte bine cam cine era subînţeles prin numele acesta (de bună seamă că ceilalţi ştiau de mult persoana vizată) de „cavaler sărman”. Dar ceea ce puse vîrf la toate şi o făcu să explodeze era faptul că la un moment dat observă ca prinţul Lev Nikolaeviei se ruşina şi se înroşi ca un băieţandru.

— N-o să isprăviţi odată cu această nerozie sau aveţi de gînd s-o ţineti aşa la infinit? Îmi explicaţi sau nu ce-i cu acest „cavaler sărman”, un secret atît de grozav, că nu-i chip să-l aflăm şi noi?

Un nou val de rîsete a fost singurul răspuns pe care-l primi generăleasa.

— E vorba pur şi simplu de o foarte curioasă poezie rusească despre un „cavaler sărman”, interveni în sfîrşit prinţul Ş., voind să aplaneze lucrurile şi să schimbe subiectul. Un fragment fără început şi fără sfîrşit. Acum o lună, într-o după-amiază, eram adunaţi cu toţii şi, ca de obicei, rîdeam şi căutam un subiect pentru viitorul tablou al Adelaidei Ivanovna. După cum ştiţi, problema aceasta constituie de multă vreme o preocupare continuă a familiei. Cu această ocazie s-a propus ca subiect figura „cavalerului sărman”; cine anume l-a sugerat nu-mi mai aduc aminte...

— Aglaia Ivanovna! strigă Kolea.

— Poate, nu tăgăduiesc, numai că nu-mi mai amintesc, urmă prinţul Ş. Unii au făcut haz de acest subiect, considerîndu-l pur şi simplu ridicol, alţii l-au găsit extrem de interesant, dar cu toţii au fost de părere că pentru a-l înfăţişa pe „cavalerul sărman” trebuie căutată o figură potrivită care să servească drept model; s-au trecut în revistă toate figurile cunoştinţelor noastre, dar nici una nu se potrivea şi lucrurile s-au oprit aici; asta-i tot; nu înţeleg pentru ce i-a trebuit lui Nikolai Ardalionovici să mai aducă vorba de asta? Ceea ce a avut haz şi era nimerit atunci nu se mai potriveşte şi nu prezintă nici un interes acum.

— Pentru că ascunde, probabil, o nouă prostie răutăcioasă şi jignitoare, i-o reteză cu asprime Lizaveta Prokofievna.

— Nu-i nici o prostie, ci dimpotrivă, numai stima cea mai profundă, declară Aglaia cu totul neaşteptat şi pe un ton grav şi plin de importanţă.

Aglaia, între timp, îşi recăpătase calmul, izbutind să-şi învingă tulburarea. Mai mult, judecînd după expresia feţei şi a ochilor ei, se putea crede că este chiar bucuroasă de întorsătura neaşteptată pe care o luase gluma şi că toată schimbarea asta se produsese la dînsa exact din momentul cînd tulburarea crescîndâ a prinţului devenise prea bătătoare la ochi.

— Ba rîd ca nişte smintiţi, ba, te miri de ce şi de unde, proclamă cea mai profundă stimă! Aţi căpiat? Ce fel de stimă? Răspunde imediat, ce ţi sa năzărit de ai început să îndrugi aşa, din senin despre nu ştiu ce fel de stimă profundă?

— Stima cea mai profundă, continuă pe acelaşi ton grav şi impunător

Aglaia, răspunzînd la întrebarea mînioasă a mamei sale pentru că în versurile acestea este descris un om capabil, în primul rînd, să aibă un ideal, în al doilea, făurindu-şi un ideal, să creadă în el cu toată puterea fiinţei lui, iar crezînd în el să i se dăruiască în întregime, închinîndu-i fără preget întreaga-i viaţă. Cam rar se poate întîlni aşa ceva în epoca noastră.

În versurile acelea nu ni se spune care era anume idealul „cavalerului sărman”, dar reiese limpede că e vorba de un chip atît de luminos, o adevărată „întruchipare a frumuseţii pure”, încît înamoratul cavaler s-a simţit îndemnat să-şi lege la gît un şirag de mătănii în loc de eşarfă. E drept că mai apare acolo şi o deviză cam enigmatică, gravată pe scutul său prin trei litere, N.F.B...

— A.M.D., rectifică Kolea.

— Iar mie îmi place să spun N.F.B. şi aşa am să spun, îl întrerupse tăios şi cu ciudă Aglaia. În tot cazul, un lucru e limpede, că oricine ar fi fost doamna lui, orice ar fi făcut, amănuntul acesta nu‑l interesa cîtuşi de puţin pe sărmanul cavaler. Era de ajuns că o alesese şi se încrezuse în „frumuseţea ei pură” pentru a i se închina de-a pururi; tocmai aici e meritul lui mare, că declarîndu-se o dată pentru totdeauna spadasinul ei, restul nu mai avea nici o importanţa pentru el, chiar dacă ar fi ajuns pe urmă o hoaţă; era dator să creadă în ea mai departe şi să lupte pentru frumuseţea ei neprihănită. Poetul a vrut, se pare, să reunească într-un singur chip neasemuit semnificaţia uriaşă a iubirii platonice proprie cavalerismului medieval, întruchipată în dragostea sublimă a unui cavaler „fără teamă şi fără prihană”; bineînţeles, toate acestea sînt de domeniul idealului, dar la „cavalerul sărman”, sentimentul acesta a atins gradul cel mai înalt, ajungînd pînă la ascetism; trebuie să recunoaştem că facultatea de a iubi astfel este extrem de grăitoare şi de semnificativă, şi a avea asemenea sentimente oglindesc o trăsătură de caracter de mare profunzime şi, dintr-un anumit punct de vedere, foarte lăudabilă chiar, vădind un suflet nobil, fără a mai fi nevoie să ne gîndim la Don Quijote.

„Cavalerul sărman” e acelaşi Don Quijote, dar un Don Quijote grav, nu comic. La început nu-l înţelesesem şi am rîs de el, dar acum îl iubesc pe „cavalerul sărman” şi, mai ales, respect isprăvile lui cavalereşti.

Aşa sfîrşi Aglaia şi, observînd-o, era greu de spus dacă vorbea serios sau glumea.

— O fi vorba de vreun nerod şi de isprăvile lui aşijderea! decise generăleasa. De altfel şi dumneata, domnişoară, văd că te-ai cam întrecut cu vorba, un întreg discurs; nu-ţi şade bine deloc! În tot cazul, nu se cade din partea ta, nu e îngăduit. Şi care sînt, mă rog, versurile acelea? Recităle, probabil că le ştii pe de rost! Vreau să le aud numaidecît. Niciodată nam putut suferi versurile şi văd că presimţirea nu m-a înşelat. Rogu-te, prinţe, pentru numele lui Dumnezeu, încearcă să rezişti pînă la capăt; se vede treaba, soarta noastră e să răbdăm împreună, adăugă ea, adresînduse lui Lev Nikolaevici. Părea indignată la culme.

Prinţul Lev Nikolaevici voi să spună ceva, dar din cauza tulburării nu era în stare să scoată un cuvînt. În schimb Aglaia, care-şi permisese atîtea în „discursul” ei, nu se arăta deloc contrariată, ci, dimpotrivă, părea cît se poate de mulţumită. S-ar fi spus că se pregătise dinainte să recite versurile acestea şi că aştepta numai să ne invitată. Se ridică imediat, serioasă şi gravă, păşi în mijlocul terasei şi se opri cu faţa înspre fotoliul în care şedea prinţul. Toată lumea o privea cu mirare şi aproape toţi — prinţul Ş., surorile, mama ei — urmăreau cu nelinişte scena, consternaţi oarecum de aceasta nouă şotie care ameninţa să depăşească limitele îngăduite.

Vedea însă că Aglaiei îi plăcea tocmai această gravitate solemnă caare se pregătea să înceapă recitarea versurilor.

Lizaveta Prokofievna era gata-gata s-o trimită la locul ei, dar în momentul cînd Aglaia începu să declame balada cu pricina, doi musafiri neaşteptaţi, discutînd tare, urcară treptele terasei, venind dinspre stradă.

Era generalul Ivan Feodorovici Epancin însoţit de un tînăr cu o înfăţişare distinsă. Apariţia lor stîrni un oarecare freamăt şi o vie mişcare printre musafiri.