II

Generalul Epancin locuia în casa proprie, situată nu departe de Liteinaia, în direcţia catedralei Spas Preobrajenie. În afară de această (impunătoare) clădire, din care aproape cinci şesimi erau ocupate de chiriaşi, generalul mai avea o casă foarte mare pe Sadovaia, care-i aducea un venit apreciabil. Pe lîngă aceasta, era proprietarul unei fabrici în judeţul Petersburg şi al unei moşii întinse şi rentabile, situată chiar în apropierea capitalei. Se ştia că într-o vreme generalul Epancin se ocupase intens de nişte concesiuni şi acum figura printre marii acţionari ai mai multor societăţi comerciale. Trecea drept un om foarte bogat, foarte ocupat şi foarte influent prin relaţiile lui. Avea darul de a se face indispensabil în anumite instituţii, în special la serviciul său. Pentru nimeni nu constituia însă un secret că Ivan Feodorovici Epancin nu avea studii şi provenea din copiii de trupă; acest din urmă amănunt pleda, de bună seamă, în favoarea şi spre lauda lui; totuşi, generalul, deşi un om inteligent, îşi avea şi el micile slăbiciuni — între care şi faptul că nu-i plăcea să i se amintească de acest lucru. În tot cazul, isteţimea şi dibăcia lui erau de netăgăduit.

Aşa, de pildă, îşi făcuse un obicei, un adevărat sistem de a nu căuta să iasă în evidenţă, de a rămîne, dacă era cazul, în umbră, neobservat; de aceea foarte multă lume preţuia la el tocmai această modestie şi faptul că întotdeauna îşi cunoştea poziţia şi locul. Şi totuşi, de-ar fi ştiut aceia care-l judecau astfel ce se petrece în adîncul sufletului acestui Ivan Feodorovici, care-şi cunoştea atît de bine locul! Deşi avea o mare experienţă a vieţii şi anumite însuşiri absolut remarcabile, Ivan Feodorovici prefera totuşi să apară mai curînd în chip de înfăptuitor al gîndurilor altuia decît ca un om cu idei proprii; îi plăcea să treacă drept „omul cel mai devotat”, sincer şi dezinteresat, ba chiar — ca să vezi încotro merge veacul! — drept un om de inimă, rus sadea. E drept că această din urmă postură i-a atras şi cîteva întîmplări nostime de tot, dar generalul ştia să-şi ţină cumpătul chiar şi în cele mai anecdotice situaţii. Unde mai pui că norocul îl favoriza pînă şi la joc: risca absolut conştient sume mari şi, departe de a-şi ascunde pasiunea pentru jocul de cărţi, i se deda cu toată plăcerea, mai cu seamă că de cele mai multe ori acesta s-a dovedit a-i fi de mare folos. Societatea în care se complăcea era destul de pestriţă, formată însă numai din „barosani”. De altfel, totul era deocamdată o chestiune de viitor, timpul putea să mai rabde, timpul ştie să rabde multe, şi toate urmau să vină cu vremea şi la rîndul lor. Generalul Epancin nu avea decît cincizeci şi şase de ani. Era, cu alte cuvinte, în plină vigoare a unei vîrste cînd, la drept vorbind, începe adevărata viaţă. Constituţia lui robustă, tenul sănătos, dinţii tari, deşi cam înnegriţi, expresia preocupată a feţei dimineaţa la serviciu, şi veselă seara la masa de joc sau acasă la Luminăţia sa — , toate astea, fără îndoială, contribuiau în chip simţitor la succesele prezente şi viitoare ale generalului şi-i presărau drumul vieţii cu trandafiri.

Generalul avea o familie înfloritoare. E drept că aici nu chiar totul era trandafiriu, în schimb existau şi o mulţime de lucruri în jurul cărora de mult începuseră să graviteze, cu toată seriozitatea şi fervoarea, cele mai frumoase speranţe şi ţeluri ale Excelenţei sale. De altfel, există oare ţeluri mai importante şi mai sfinte decît cele părinteşti? Unde te-ai putea ancora mai bine decît în sînul familiei!

Soţii Epancin cu cele trei fiice formau o familie legată printr-o afecţiune trainică. Se însurase generalul pe cînd era încă tînăr locotenent, cu o fată aproape de aceeaşi vîrstă cu el, care nu era nici frumoasă şi nici cine ştie ce învăţată, iar toată zestrea ei se reducea la cincizeci de suflete — care, ce-i drept, constituiră temelia izbînzilor lui viitoare. Totuşi, niciodată mai tîrziu, generalul Epancin nu s-a arătat nemulţumit de această căsătorie prea timpurie, niciodată n-a considerat-o drept o nechibzuinţă a tinereţii exaltate; dimpotrivă, îi purta soţiei sale atîta respect, încerca de multe ori faţă de dînsa atîta sfiiciune şi teamă chiar, încît ajunse s-o iubească. Generăleasa descindea dintr-o familie nu cine ştie ce strălucită, în schimb foarte veche, familia princiară Mîşkin, şi se mîndrea nespus cu stirpea ei. Un personaj influent de atunci, unul dintre acei proteguitori care au putinţă să protejeze fără să-i coste ceva, binevoi să se intereseze de căpătuirea tinerei prinţese. El îi deschise portiţa junelui ofiţer şi-i dădu uşurel un brînci pe calea norocului, cu toate că acesta nici nu prea avea nevoie să fie îmboldit; îi era de ajuns un semn, o privire încurajatoare — şi în ruptul capului, n-ar fi lăsat să-i scape ocazia! Cu unele mici şi rare intermitenţe, cei doi soţi convieţuiră mai bine de douăzeci şi cinci de ani într-o armonie aproape desăvîrşită. Ca ultimă mlădiţă a unei familii nobile şi poate datorită şi unor însuşiri şi calităţi personale, generăleasa reuşise încă din tinereţe să-şi atragă bunăvoinţa cîtorva doamne influente din înalta societate. Treptat, pe măsură ce situaţia materială şi poziţia socială a generalului deveneau tot mai prospere, ea se familiariza complet cu atmosfera din saloanele acestei lumi selecte. Între timp, cele trei fete ale generalului — Aleksandra, Adelaida şi Aglaia — crescură şi ajunseră la vîrsta de măritiş. E drept că, după nume, nu erau decît odraslele generalului Epancin. În schimb, după mamă aparţineau aristocraţiei, aveau zestre frumoasă, tatăl lor putea spera să ajungă la cele mai înalte situaţii, iar pe deasupra — ceea ce nu era deloc lipsit de importanţă — toate trei erau de o frumuseţe răpitoare, chiar şi cea mai mare, Aleksandra, care număra douăzeci şi cinci de ani împliniţi. A doua, Adelaida, avea douăzeci şi trei, iar cea mai mică, Aglaia, împlinise abia douăzeci. Aglaia era cea mai frumoasă dintre toate, şi în societate începuse să atragă atenţia tuturor. Dar mai era ceva: toate trei erau foarte instruite, străluceau prin inteligenţă şi talente. Se ştia că surorile trăiesc în bună înţelegere şi se ajută între ele. Se vorbea chiar de unele sacrificii materiale făcute de surorile mai mari în folosul celei mici — un adevărat idol al familiei. În societate, nu numai că nu căutau să strălucească, ci, dimpotrivă, se ţineau foarte modest. Nimeni nu le-ar fi putut învinui de trufie sau îngîmfare; se ştia însă că erau mîndre şi că îşi cunosc pe deplin valoarea. Aleksandra era muziciană; Adelaida avea talent pentru pictură; şi totuşi, aproape nimeni nu ştiuse de asta şi aceste însuşiri ale lor fură descoperite abia în ultimul timp şi cu totul la întîmplare. Într-un cuvînt, toată lumea avea numai cuvinte de laudă pentru cele trei surori. Adică, aproape toată lumea, căci existau şi răuvoitori, care vorbeau cu groază despre pasiunea surorilor Epancin pentru lectură, despre acea sumedenie de cărţi pe care le citiseră. Fiicele generalului nu se arătau deloc grăbite să se mărite; ştiau să preţuiască în modul cuvenit cercurile pe care le frecventau, păstrînd totuşi anumite rezerve. Faptul apare cu atît mai demn de relevat cu cît se cunoşteau veleităţile şi ţelurile pe care le nutrea tatăl lor.

Era aproape de unsprezece cînd prinţul sună la uşa locuinţei generalului. Acesta ocupa, la etajul al doilea, un apartament destul de modest în raport cu poziţia lui socială. Un lacheu în livrea deschise uşa şi prinţul fu nevoit să intre în lungi tratative cu acest cerber, care se uita cu vădită neîncredere la dînsul şi la bocceluţa lui. În cele din urmă, după declaraţia de mai multe ori repetată că este într-adevăr prinţul Mîşkin şi că are absolută nevoie să-l vadă pe general pentru o chestiune urgentă, lacheul îl introduse într-o încăpere mică de lîngă anticamera biroului şi-l predă în seama unui alt om, care îşi făcea serviciul în timpul dimineţii, anunţînd persoanele venite pentru audienţă. Îmbrăcat în frac, acesta părea să fi trecut de patruzeci de ani, iar după ţinuta lui gravă şi aerul preocupat se putea vedea cît de pătruns era el de importanţa funcţiei sale, căci era uşier cu însărcinări speciale pe lîngă cabinetul Excelenţei sale.

— Aşteptaţi în anticameră, iar legăturica lăsaţi-o aici, spuse el, aşezîndu-se în fotoliul său cu o gravitate măsurată şi examinîndu-l cu o privire severă şi plină de mirare pe prinţ care, fără a-şi lăsa din mînă modestul bagaj, ocupase un scaun alături.

— Dacă-mi dai voie, am să aştept aici, în tovărăşia dumitale; căci ce rost are să rămîn singur acolo?

— Aici nu se cade să aşteptaţi, fiindcă sînteţi vizitator, adică oaspe. Vreţi să vorbiţi personal cu Excelenţa sa?

Lacheul, se vede treaba, avea anumite rezerve în privinţa lui şi, neputîndu-se împăca cu gîndul că va trebui să introducă un asemenea musafir, hotărî probabil să-l mai descoasă puţin.

— Da, am de vorbit cu generalul Epancin într-o chestiune... începu prinţul.

— Nu vă întreb despre ce anume vreţi să-i vorbiţi; treaba mea e să vă anunţ. Dar, aşa cum v-am mai spus, pînă la venirea secretarului, nu e cu putinţă.

Neîncrederea omului părea să crească: prea din cale-afară se deosebea acest prinţ de vizitatorii obişnuiţi, cu toate că, aproape zilnic, la o anumită oră, generalul era nevoit să primească în chestiuni de afaceri tot felul de oameni. Deşi se deprinsese cu asta, ba primise chiar şi instrucţiuni destul de precise în această privinţă, lacheul avea totuşi mari îndoieli în cazul de faţă, socotind probabil că prezenţa secretarului va fi absolut necesară.

— E adevărat că... veniţi chiar din străinătate? întrebă el în cele din urmă, aproape fără voie şi ezitînd; ar fi vrut poate să întrebe: „E adevărat că sînteţi prinţul Mîşkin în carne şi oase?"

— Întocmai; am coborît adineauri din tren. Voiai, mi se pare, să mă întrebi dacă într-adevăr sînt prinţul Mîşkin, dar n-ai făcut-o din politeţe?

— Hm... făcu lacheul surprins.

— Te asigur că nu mint şi că n-o să ai nici o neplăcere din pricina mea. Iar dacă mă prezint în halul acesta, cu bocceluţa în mînă, e numai pentru că în momentul de faţă mă aflu într-o situaţie nu tocmai strălucită.

— Hm!... Vedeţi, nu de asta mă tem. Sînt obligat să vă anunţ şi o să vă primească secretarul. Afară de cazul cînd... Aicea-i aici... îndrăznesc să vă întreb, nu cumva aţi venit la general ca să-i cereţi vreun ajutor?...

— A, nu! în privinţa asta poţi să fii absolut liniştit! N-am să-i cer nimic.

— Scuzaţi, vă rog, dar am întrebat şi eu judecînd după înfăţişarea dumneavoastră... Aşteptaţi să vină secretarul; deocamdată, generalul e ocupat cu domnul colonel, da' vine numaidecît şi secretarul... care e în serviciu la Companie.

— Dacă e vorba totuşi să aştept mai mult, te-aş ruga să-mi spui dacă pot să fumez pe aici, pe undeva? Am cu mine pipă şi tutun.

— Să fumaţi? îl privi cu nedumerire dispreţuitoare lacheul, nevenindu-i parcă să-şi creadă urechilor. Să fumaţi? Nu, fumatul e oprit aici; şi apoi, cum de a putut să vă treacă prin gînd aşa ceva... Hm... ciudată întrebare!

— A, nu! nu m-am gîndit că aş putea să fumez în camera asta; ştiu bine că nu-i permis; te rugam numai să-mi arăţi un loc unde să-mi pot aprinde pipa, pentru că am deprins acest obicei şi n-am mai fumat de trei ceasuri. De altfel, poate că ai dreptate, nu degeaba se spune: cîte bordeie, atîtea obiceie!

— Ei bine, cum să mă încumet a anunţa un om ca dumneavoastră? mormăi aproape fără voie lacheul. Mai întîi, ca vizitator, deci ca musafir, ar trebui să staţi acum în camera de aşteptare şi nu aici cu mine; parcă mă văd tras la răspundere pentru această abatere! Sau poate aveţi cumva de gînd să rămîneţi de tot la noi?... adăugă el, aruncînd încă o dată o privire piezişă spre bocceluţa prinţului, care evident nu-i dădea pace.

— Ba nu, n-am asemenea intenţii. Chiar dacă mi s-ar propune, n-aş rămînc aici. Am venit numai să fac cunoştinţă cu stăpînii casei şi nimic mai mult.

— Cum aşa, să faceţi cunoştinţă? întrebă surprins şi din ce în ce mai bănuitor lacheul. Păi, nu mi-aţi spus la început că aţi venit cu anumite treburi?

— Vezi că, de fapt, nu este vorba despre ceva precis. Şi totuşi, aş avea, dacă vrei, şi o anumită treabă: să cer un sfat; dar întîi de toate vreau să mă prezint familiei Epancin; sînt prinţul Mîşkin, iar soţia generalului e şi ea o prinţesă Mîşkin şi noi amîndoi am fi cei din urmă descendenţi ai acestei familii.

— Vasăzică, pretindeţi acum că sînteţi şi rubedenii? sesiză, de data aceasta aproape îngrozit, lacheul.

— Şi nici asta nu s-ar putea afirma cu toată hotărîrea. Fireşte, dacă am începe să scormonim cu tot dinadinsul, o înrudire oarecare există, de bună seamă, dar e atît de îndepărtată, încît ar fi greu să dai de firul ei. Iam şi scris o dată generălesei din străinătate, dar n-am primit nici un răspuns. Şi totuşi, întorcîndu-mă în ţară, am socotit de a mea datorie să mă prezint. Îţi dau toate lămuririle acestea ca să-ţi împrăştii îndoielile, pentru că te văd tare îngrijorat. Anunţă că a venit prinţul Mîşkin şi însuşi numele acesta va fi cea mai bună explicaţie a scopului vizitei mele. O să mă primească — foarte bine, n-o să mă primească — nici o supărare. Deşi, nu-mi vine a crede că va refuza să mă primească; presupun că doamnei general îi va face plăcere să-l cunoască pe unicul reprezentant în viaţă al neamului său, de vreme ce, după cîte mi-a fost dat să aud, cu siguranţă ţine mult la obîrşia ei nobilă şi pune mare preţ pe spiţa princiară din care se trage.

Felul de a vorbi atît de simplu, sincer şi deschis al prinţului avu, pe cît se pare, un efect cu totul contrariu aceluia pe care ar fi trebuit să-l aibă în mod normal. Şi cu cît era mai simplu, cu atît părea mai deplasat în cazul de faţă, căci era exclus ca lacheul acesta încercat să nu-şi dea seama că o conversaţie foarte potrivită între doi oameni de aceeaşi condiţie socială devine cu totul nelalocul ei între un musafir şi un om. Şi fiindcă de obicei oamenii sînt mult mai deştepţi decît îi cred stăpînii lor, lacheului nostru nu-i rămînea decît să-şi închipuie una din două: ori că prinţul era un neisprăvit care umblă să cerşească bani, ori că e un prostănac fără pic de ambiţie, căci un prinţ deştept şi care se respectă n-ar fi stat în antreu de vorbă cu o slugă, necum să se mai şi întreţină cu ci povestindu-i despre treburile lui.

Oricum, şi într-un caz, şi în celălalt, nu risca să fie tras la răspundere el, lacheul, anunţînd un asemenea vizitator?

— Ar fi totuşi bine să treceţi în camera de aşteptare, spuse el, de data aceasta pe un ton mult mai stăruitor.

— Dacă stăteam acolo, nu puteam să-ţi dau toate lămuririle acestea, răspunse prinţul, rîzînd cu voie bună, şi rămîneai cu aceeaşi îngrijorare din pricina îmbrăcămintei şi a bocceluţei mele. Aşa stînd lucrurile, poate că nici nu mai are rost să-l aştept pe secretar şi te duci dumneata singur să m-anunţi?

— Nu pot să anunţ un asemenea vizitator fără voia secretarului.

Apoi, chiar adineauri, Excelenţa sa a poruncit să nu las pe nimeni cît timp e ocupat cu domnul colonel; în schimb, Gavrila Ardalionîci poate să intre oricînd.

— Ce este el, slujbaş?

— Cine, Gavrila Ardalionîci? Nu, e în serviciu particular, la Companie.

Da', de ce nu puneţi legăturica deoparte, uite aici.

— M-am gîndit şi eu la asta, dacă-mi dai voie. Să-mi scot, poate, şi pelerina, ce zici?

— De bună seamă, că doar n-o să intraţi la el aşa-mbrăcat. Prinţul se ridică şi-şi scoase în grabă pelerina, sub care purta o haină destul de bine croită, deşi cam uzată. De-a curmezişul vestei îi atîrna un lanţ de oţel, la capătul căruia era prins un ceas de argint, marcă elveţiană.

Cu toate că prinţul era un prostălău — lacheul îl şi cîntărise în sinea lui — totuşi sluga generalului socoti în cele din urmă că nu se cuvine să stea la taifas cu un vizitator al stăpînului său, deşi prinţul începuse grozav să-i placă într-un anumit fel, de ce anume, ce-i drept, nici el n-ar fi putut spune. În acelaşi timp simţea că omul acesta îl face să-şi piardă cumpătul, îl scoate din sărite.

— Dar generăleasa la ce ore primeşte? întrebă Mîşkin, reluîndu-şi locul pe scaun.

— Asta nu mai e treaba mea. Cred că n-are ore fixe; depinde cine vine. Pe croitoreasă se-ntîmplă s-o primească chiar şi la unsprezece dimineaţa. Gavrila Ardalionîci e şi el primit mai devreme ca ceilalţi, ba chiar şi în timpul micului dejun.

— Aici, la voi, încăperile sînt mai călduroase iarna decît în străinătate, spuse prinţul, în schimb, acolo, aerul de afară e mai cald decît la noi; dar casele sînt tare friguroase iarna; un rus cu greu se poate deprinde cu astfel de locuinţe.

— Şi cum adică, acolo nu se face foc în casă?

— Ba da, sînt însă cu totul altfel construite, vreau să zic, sobele şi ferestrele.

— Hm! Şi aţi umblat mult prin străinătăţi?

— Patru ani. De fapt, am stat tot timpul aproape în acelaşi loc, întrun sat.

— Cred că v-aţi cam dezobişnuit de cele ale noastre?

— E foarte adevărat. Nu ştiu dacă ai să mă crezi, dar mă cuprinde uneori mirarea cum de nu mi-am uitat limba. De pildă, acum, stau de vorbă cu dumneata şi mereu îmi vine în gînd: „Uite că vorbesc destul de bine ruseşte”. Poate chiar din cauza asta nu-mi tace gura. De ieri, în adevăr, simt mereu nevoia să vorbesc ruseşte.

— Hm! Aţi stat vreodată la Petersburg? (Oricît se străduia lacheul să păstreze distanţa cuvenită, îi venea greu să renunţe la o conversaţie atît de plăcută cu un om aşa de politicos.)

— La Petersburg? Aproape deloc. Am fost doar aşa, în trecere. Nici înainte nu prea am ştiut cum e pe aici, iar acum, aud că s-au produs atîtea schimbări, încît se zice că şi cei care cunoşteau bine toate rînduielile trebuie să înveţe totul de la capăt. Acum se vorbeşte mult, mi se pare, de nişte reforme în justiţie, de un nou fel de judecată.

— De!... Ce să zic, judecata — e tot judecată. Dar acolo pe unde aţi umblat cum e judecata? O fi mai cu multă dreptate sau e tot aşa ca pe la noi?

— N-aş putea să-ţi spun, că nu prea cunosc. Despre instanţele noastre judecătoreşti, am auzit însă spunîndu-se lucruri foarte bune. Şapoi cînd te gîndeşti că la noi, de pildă, nu există pedeapsa cu moartea.

— Dar acolo este?

— Da. Am văzut o execuţie în Franţa, la Lyon, unde mă dusese Schneider.

— Şi cum, îi duce la spînzurătoare?

— Nu, în Franţa li se retează capul.

— Şi ţipă rău omul?

— Nici n-apucă să ţipe. Totul se petrece într-o clipită. Omul e aşezat cu gîtul pe butuc, de sus cade lunecînd un fel de maşinărie — ghilotină se cheamă — un satîr mare şi lat... cade dintr-o dată cu putere... Capul sare retezat cît ai clipi din ochi şi se rostogoleşte în coşul din faţa butucului. Mai groaznice sînt pregătirile; după ce i se comunică sentinţa, condamnatului i se dau ultimele îngrijiri; e legat şi dus la locul de execuţie, apoi îl urcă pe eşafod... Uite, atunci e înfiorător! Mulţimea aleargă să vadă, chiar şi femeile, deşi acolo nu prea e privită cu ochi buni o asemenea curiozitate la femei.

— Vezi bine, asta nu-i treaba lor.

— Fireşte, ele n-au ce căuta acolo! Asemenea cazne!... Condamnatul, îl chema Legros, era un om în puterea vîrstei, deştept, îndrăzneţ, voinic. Ei bine, nu ştiu dacă ai să mă crezi, dar în timp ce urca pe eşafod, plîngea şi era alb ca varul. De necrezut! E îngrozitor! Cum e cu putinţă ca cineva să plîngă de spaimă? Nu mi-aş fi închipuit vreodată că un om, un om în toată firea, la vîrsta de patruzeci şi cinci de ani, care n-a ştiut ce-i aia lacrimă pînă atunci, poate să plîngă ca un copil. Ce s-o fi petrecînd în sufletul lui în acel minut? Ce groază, ce cutremurare îl cuprinde? La ce foloseşte această batjocorire a sufletului?! Porunca doar spune: „Să nu ucizi!” Şi pentru că un om a ucis trebuie să i se ia şi lui viaţa? Nu se cade. A trecut mai bine de o lună de atunci şi nici astăzi nu pot să uit, parcă-mi stă înaintea ochilor.

De vreo cinci ori am visat cum s-a petrecut.

Prinţul se însufleţise şi o uşoară roşeaţă îi coloră obrazul palid, deşi vorbea cu acelaşi glas scăzut. Lacheul era numai urechi şi-l asculta cu atîta interes şi simpatie, de parcă n-ar fi vrut să se smulgă de sub vraja vorbei lui; o fi fost şi el un om cu imaginaţie şi cu o licărire de cuget.

— E bine, cel puţin, că omul nu se chinuieşte prea mult, zise el.

— Ei vezi? reluă prinţul cu înflăcărare. Dumneata ai observat lucrul acesta şi toată lumea e de aceeaşi părere; tocmai de aceea s-a şi inventat ghilotina. Dar, ştii, mie mi-a trecut atunci şi un alt gînd prin minte: nu cumva, dimpotrivă, e mai rău aşa? O să-ţi pară ciudat, de necrezut, poate, dar, cu puţină imaginaţie, te poate încerca şi o asemenea idee. Gîndeştete, de pildă, la cele ce se-ntîmplă în caz de tortură: durere, răni, chinuri trupeşti; toate astea îl distrag pe om de la suferinţa morală într-aşa fel, încît, pînă în clipa morţii, numai rănile îl chinuiesc. Dar principala, cea mai groaznică suferinţă nu ţi-o pot pricinui rănile, ci conştiinţa, certitudinea că peste un ceas, apoi peste zece minute, apoi peste o jumătate de minut, peste o clipă, sufletul ţi se va despărţi de trup, că n-ai să mai fii om şi că asta-i absolut sigur; important e că-i absolut sigur. În clipa cînd ţi-ai vîrît capul în scobitură, ţi l-ai aşezat pe butuc şi aştepţi să cadă tăişul, ba îi şi auzi hîrşîitul, uite sfertul, fragmentul acela de secundă este cel mai groaznic. Crede-mă, te rog, că nu-i deloc vreo fantezie de-a mea şi că mulţi susţin acelaşi lucru. Sînt atît de încredinţat că este aşa, că am să-ţi spun sincer părerea mea. Pedeapsa cu moartea pentru omor este o pedeapsă de o mie de ori mai grea decît însăşi crima de omor. Omorul pe baza unei sentinţe de condamnare la moarte este infinit mai groaznic decît omorul tîlhăresc. Omul pe care îl omoară hoţii noaptea în pădure sau altcum speră totuşi pînă-n ultima clipă că poate scăpa. Au fost cazuri cînd omul avea beregata tăiată şi tot încerca să fugă ori să implore îndurarea. Pe cînd aici, această ultimă speranţă, care face ca moartea să fie poate de zece ori mai uşor de suportat, îţi este dinainte luată şi fără nici un fel de îndoială, absolut sigur; te afli în faţa unei sentinţe şi toată grozăvia stă în faptul că este absolut sigur că nu vei putea s-o înlături şi să scapi; nu cred să existe un chin mai îngrozitor pe lume decît o asemenea certitudine. Pune un soldat înaintea unui tun într-o bătălie şi trage asupra lui, tot va mai nădăjdui încă: citeşte-i însă aceluiaşi soldat sentinţa prin care este condamnat absolut sigur la moarte şi-l vei vedea pierzîndu-şi minţile sau izbucnind în plîns. Cine a spus că firea omenească e în stare să suporte aşa ceva fără să înnebunească? Ce rost are o asemenea cruzime, oribilă, monstruoasă şi zadarnică? Poate să fi existat vreodată un om căruia, după ce i s-a citit sentinţa de condamnare la moarte şi a fost lăsat o vreme pradă spaimei, să i se spună pînă la urmă: „Du-te, ai fost iertat!” Ei bine, omul acela ar şti poate să ne povestească prin ce a trecut. Hristos însuşi a vorbit de acest înspăimântător supliciu. Nu, nu se cade ca omul să fie chinuit astfel!

Deşi uşierul n-ar fi izbutit să exprime toate astea aşa cum le spunea prinţul, totuşi se putea citi pe faţa lui înduioşată că a înţeles bine miezul chestiunii.

— Mă rog, dacă aveţi poftă de fumat, îngînă el, puteţi să vă aprindeţi pipa, dar cît mai repejor, ca nu cumva să vă poftească înăuntru. Uite, colea, sub scăricică. Vedeţi uşa aceea. Intraţi pe uşă, la dreapta e o odăiţă; acolo se poate, numai aţi face bine să deschideţi ferestruica, să iasă mirosul de tutun, căci după rînduiala casei nu e îngăduit...

Dar prinţul n-avu timp să-şi satisfacă gustul. În anticameră intră grăbit un tînăr cu nişte dosare în mînă. Lacheul se repezi să-i scoată blana, în timp ce tînărul îl măsură din ochi pe prinţ, aruncîndu-i o privire piezişă.

— Gavrila Ardalionîci, începu lacheul pe un ton confidenţial şi aproape familiar, dumnealui zice că e prinţul Mîşkin şi neam cu coniţa, a sosit cu trenul din străinătate şi s-a prezentat aşa, cu o bocceluţă în mînă, numai că...

Prinţul nu desluşi mai mult, fiindcă servitorul continuă să vorbească aproape în şoaptă. Gavrila Ardalionovici asculta cu atenţie şi din cînd în cînd se uita la prinţ cu multă curiozitate. Apoi renunţă să mai asculte şi se apropie cu interes de musafir.

— Sînteţi prinţul Mîşkin? întrebă el cu o politeţe şi amabilitate exagerate.

Era un tînăr foarte frumos, tot de vreo douăzeci şi opt de ani: blond, de statură mijlocie, bine făcut, cu o mică bărbuţă napoleoniană, avea o figură inteligentă şi foarte frumoasă. Numai că zîmbetul lui, cu toată amabilitatea pe care o afecta, avea ceva artificial în el; dinţii, prea regulaţi, aminteau un şirag de perle; privirea, cu toată aparenta voioşie şi sinceritate, trăda ascuţimi iscoditoare.

„Omul acesta cred că are cu totul altă privire cînd e singur şi probabil că nici nu rîde vreodată”, îşi zise în gînd prinţul, reţinînd mai mult intuitiv o primă impresie.

Mîşkin se grăbi să-i dea toate lămuririle despre persoana lui, repetînd pe scurt ceea ce-i spusese cu puţin înainte lacheului, iar mai înainte lui Rogojin. Gavrila Ardalionovici, între timp, părea că se străduieşte să-şi aducă aminte de ceva.

— Nu i-aţi trimis acum un an sau chiar mai puţin Elizavetei Prokofievna o scrisoare, din Elveţia, mi se pare?

— Întocmai.

— În cazul acesta, numele dumneavoastră nu este necunoscut în familia generalului şi cu siguranţă că n-a fost dat uitării. Doriţi să staţi de vorbă cu Excelenţa sa? Mă duc să vă anunţ... Generalul va fi liber îndată.

Ar fi bine, pînă atunci, să treceţi în sala de aşteptare... Pentru ce l-ai lăsat pe dumnealui să stea aici? se adresă el pe un ton sever servitorului.

— Vă spuneam că aşa a dorit...

În acest timp, uşa cabinetului se deschise brusc şi de acolo ieşi un militar cu o servietă în mînă, care vorbea tare şi se înclina mereu, luîndu-şi rămas-bun de la stăpînul casei.

— Eşti aici, Ganea? Vino, te rog! strigă un glas dinăuntru. Gavrila

Ardalionovici schiţă un salut cu capul în direcţia prinţului şi intră grăbit în cabinet.

Peste vreo două minute, uşa se deschise iar şi glasul sonor şi afabil al secretarului i se adresă lui Mîşkin:

— Vă rog să poftiţi, prinţe!