Capitolul XXXVII Cavoul familiei de Villefort

Peste două zile, o mulţime considerabilă se găsea strânsă, pe la orele zece dimineaţa, la poarta domnului de Villefort şi un şir lung de cupeuri îndoliate şi de trăsuri particulare fu văzut înaintând de-a lungul foburgului Saint-Honoré şi al străzii Pépinière.

Printre trăsuri se găsea una de o formă ciudată, care părea a fi făcut o călătorie lungă. Un fel de furgon vopsit în negru, care venise printre cele dintâi la funebra întâlnire.

Lumea se informase şi aflase că, printr-o coincidenţă ciudată, trăsura cuprindea corpul domnului marchiz de Saint-Méran, astfel că cei care veniseră pentru un singur mort vor însoţi două cadavre:

Numărul asistenţilor era mare; domnul marchiz de Saint-Méran, unul dintre cei mai zeloşi şi mai fideli demnitari ai regelui Ludovic al XVIII-lea şi ai regelui Charles al X-lea, păstrase mulţi prieteni care, alăturaţi persoanelor aflate în legături de convenienţe sociale cu Villefort, alcătuiau o mulţime însemnată.

Autorităţile fură înştiinţate numaidecât şi se obţinu ca ambele înmormântări să aibă loc în acelaşi timp. A doua trăsură, împodobită cu aceeaşi pompă mortuară, fu adusă în faţa porţii domnului de Villefort şi sicriul din furgon fu aşezat pe ea.

Ambele corpuri urmau să fie înhumate în cimitirul Père-Lachaise unde, de multă vreme, domnul de Villefort construise cavoul destinat ca veş-nică odihnă pentru întreaga familie.

În cavoul acesta fusese depus corpul bietei Renée lângă care părintele şi mama ei se alăturau după o despărţire de zece ani.

Totdeauna curios, totdeauna mişcat de pompele funerare, Parisul privi cu religioasă tăcere cortegiul splendid ce însoţea la ultimul lăcaş două dintre numele vechii aristocraţii, cele mai celebre din punctul de vedere al spiritului tradiţional şi al devotamentului dârz pentru principii.

În acelaşi cupeu îndoliat, Beauchamp, Albert şi Château-Renaud discutau despre moartea aproape subită a bătrânei.

— Am văzut-o pe doamna de Saint-Méran nu mai departe de anul trecut, la Marsilia, când mă înapoiam din Algeria, spuse Château-Renaud; era o femeie sortită să trăiască o sută de ani, graţie sănătăţii ei perfecte, spiritului ei totdeauna prezent şi activităţii ei totdeauna harnice. Ce vârstă avea?

— Şaizeci şi şase de ani, răspunse Albert; cel puţin aşa m-a asigurat Franz. Dar nu vârsta a ucis-o, ci mâhnirea pe care a resimţit-o din cauza morţii marchizului; se pare că, după moartea aceasta, care a zguduit-o puternic, nu şi-a mai revenit complet în fire.

— Dar, în definitiv, de ce a murit? Întrebă Beauchamp.

— De o congestie cerebrală, se pare, sau de o apoplexie fulgerătoare. Nu e tot una?

— Oarecum.

— De apoplexie? Glăsui Beauchamp. Este greu de crezut. Doamna de Saint-Méran, pe care şi eu am văzut-o o dată sau de două ori în viaţă, era micuţă, plăpândă, de o constituţie mai mult nervoasă decât sanguină; sunt rare apoplexiile produse de mâhnire asupra unui corp de constituţia doamnei de Saint-Méran.

— În tot cazul, spuse Albert, indiferent de boala sau de medicul care a ucis-o, iată-l pe domnul de Villefort sau, mai bine zis, pe domnişoara Valentine, ori mai de grabă, pe prietenul nostru Franz în posesiunea unei moşteniri splendide: o rentă de optzeci de mii de lire, mi se pare.

— Moştenire care va fi aproape dublată la moartea bătrânului iacobin Noirtier.

— Stăruitor bunic! Glăsui Beauchamp. Tenace propositi virum. Cred că a făcut prinsoare cu moartea să-şi îngroape toţi moştenitorii. Va izbuti, sunt sigur. El e vechiul convenţional de la '93 care îi spunea lui Napoleon în 1814: „Sunteţi în declin, pentru că imperiul dumneavoastră e o tulpină tânără, obosită de creştere; luaţi ca tutore Republica şi să ne înapoiem cu o bună constituţie pe câmpurile de bătaie unde vă făgăduiesc cinci sute de mii de soldaţi, un alt Marengo şi un al doilea Austerlitz. Ideile nu mor, Sire, ele dormitează uneori, dar se trezesc mai puternice decât înainte de a adormi.”

— Se pare că pentru el oamenii sunt ca ideile, glăsui Albert; un singur lucru mă nelinişteşte: cum se va împăca Franz d'Épinay cu un bunic care nu se poate lipsi de nepoată. Dar unde este Franz?

— E în primul cupeu cu domnul de Villefort, care îl consideră de pe acum ca făcând parte din familie.

În fiecare trăsură din cortegiu conversaţia decurgea aproape asemănător; lumea se mira de cele două morţi, aşa de apropiate şi de rapide, însă nimeni nu bănuia secretul cumplit pe care, în plimbarea nocturnă, domnul d'Avrigny îl destăinuise domnului de Villefort.

După vreun ceas de mers, ajunseră la poarta cimitirului: era o vreme calmă, dar mohorâtă şi, deci, armonizată cu funebra ceremonie care se îndeplinea. Printre grupele ce se îndreptară spre cavoul familiei, Château-Re-naud îl recunoscu pe Morrel, care venise singur cu cabrioleta, mergea singur, foarte palid şi tăcut pe o mică potecă.

— Dumneata aici? Întrebă Château-Renaud, luându-l pe tânărul căpitan la braţ; aşadar, îl cunoaşteţi pe domnul de Villefort? Cum se face aceasta, că nu te-am văzut niciodată la el?

— Nu pe domnul de Villefort îl cunosc, răspunse Morrel, ci o cunoşteam pe doamna de Saint-Méran.

În momentul acela Albert se apropie de ei, împreună cu Franz.

— Locul nu e bine ales pentru o prezentare, spuse Albert; dar n-are a face, nu suntem superstiţioşi. Domnule Morrel, dă-mi voie să-ţi prezint pe domnul Franz d'Épinay, un admirabil tovarăş de călătorie cu care am făcut ocolul Italiei. Dragă Franz – domnul Maximilien Morrel, un excelent prieten pe care mi l-am făcut în lipsa ta şi al cărui nume îl vei mai auzi ori de câte ori am să-ţi vorbesc despre inimă, spirit şi amabilitate.

Morrel avu un moment de nehotărâre. Se întrebă dacă salutul aproape amical adresat omului pe care îl combătea într-ascuns, nu era o condamnabilă făţărnicie; dar îşi reaminti jurământul şi gravitatea împrejurărilor; se strădui să nu trădeze nimic pe chipul său şi îl salută pe Franz reţinându-se.

— Domnişoara de Villefort e tare tristă, nu e aşa? Îl întrebă Debray pe Franz.

— O, domnule, e de o tristeţe inexplicabilă! Răspunse Franz. Azi-dimineaţă era aşa de descompusă, încât abia am recunoscut-o.

Cuvintele acestea, în aparenţă aşa de simple, zdrobiră inima lui Morrel. Prin urmare, Franz d'Épinay a văzut-o pe Valentine, i-a vorbit?

Tânărul şi clocotitorul ofiţer avu atunci nevoie de toate puterile sale pentru a rezista dorinţei de-a călca jurământul.

Îl luă pe Château-Renaud la braţ şi-l purtă repede spre cavoul dinaintea căruia oamenii pompelor funebre depuseseră cele două sicrie.

— Splendidă locuinţă, spuse Beauchamp, aruncându-şi ochii asupra mausoleului; palat de vară, palat de iarnă. Aici vei locui şi tu, dragă d'Épinay, căci în curând vei face parte din familie. Eu, ca filosof, doresc o căsuţă de ţară, o mică vilă sub arbori, iar nu atâtea cărămizi peste bietul meu corp. Am să spun, murind, celor ce mă vor înconjura, cuvintele scrise de Voltaire lui Piron: Eo rus şi atât… Hai, Franz, curaj: nevasta ta este moştenitoare.

— Beauchamp, eşti nesuferit, glăsui Franz. Chestiile politice te-au deprins să râzi de orice, iar politicienii sunt deprinşi să nu creadă în nimic. Când însă ai onoarea să fii cu oameni obişnuiţi şi norocul de a părăsi o clipă politica, dă-ţi silinţa, Beauchamp, să-ţi reiei inima pe care o laşi la vestiarul Camerei deputaţilor sau la al Camerei pairilor.

— Eh, ce e viaţa? Exclamă Beauchamp; un popas în anticamera morţii.

— Îmi este nesuferit, Beauchamp! Spuse Albert.

Şi se retrase cu patru paşi în urmă, dimpreună cu Franz, lăsându-l pe Beauchamp să-şi continue cu Debray dizertaţiile filosofice.

Cavoul familiei de Villefort forma un pătrat de pietre albe, înalt ca de douăzeci de picioare; un perete interior despărţea în două compartimente familia Saint-Méran de familia Villefort şi fiecare compartiment îşi avea intrarea sa.

Nu se vedeau aici, ca în alte cavouri, netrebnicele sertare suprapuse în care o distribuţie economă închide morţii cu o inscripţie ce seamănă cu o etichetă; prin uşa de bronz zăreai, în primul rând, o anticameră severă şi sumbră, despărţită printr-un zid de mormântul adevărat.

În mijlocul zidului se deschideau cele două uşi despre care pomeneam adineauri şi care dădeau la mormintele Villefort şi Saint-Méran.

Aici durerile puteau să-şi dea drumul în toată voia, fără ca persoanele deşuchiate, care fac din vizita la Père-Lachaise o excursie, sau o întâlnire de dragoste, să tulbure, prin cântecele, strigătele sau alergăturile lor, contemplarea mută sau ruga scăldată în lacrimi din cavou.

Cele două sicrie intrară în cavoul din dreapta al familiei de Saint-Mé-ran; fură aşezate pe estrade pregătite dinainte; în sanctuar pătrunseră numai Villefort, Franz şi câteva rude apropiate.

Deoarece slujba religioasă fusese oficiată la poartă şi pentru că nu se ţinea nici un discurs, asistenţii se despărţiseră imediat; Château-Renaud, Albert şi Morrel se retraseră formând un grup aparte, iar Debray şi Beauchamp formând un alt grup. Franz rămase cu domnul de Villefort la poarta cimitirului. Morrel se opri cu un pretext. Îl văzu pe Franz ieşind cu domnul de Villefort într-un cupeu îndoliat şi avu o presimţire tristă.

Se înapoie deci la Paris şi, cu toate că se găsea în aceeaşi trăsură cu Château-Renaud şi Albert, n-auzi un cuvânt din conversaţia ambilor tineri.

În momentul în care Franz se pregătise să se despartă de domnul de Villefort, acesta îl întrebă:

— Domnule baron, când te mai văd?

— Când veţi voi, domnule, a răspuns Franz.

— Cât mai curând posibil.

— Sunt la ordinele dumneavoastră, domnule; vreţi să plecăm împreună?

— Dar lucrul nu-ţi pricinuieşte nici un deranj…

— Niciunul.

În chipul acesta, viitorul socru şi viitorul ginere se urcară în aceeaşi trăsură, iar Morrel, văzându-i trecând, pe bună dreptate trase concluzii îngrijorătoare.

Villefort şi Franz reveniră în foburgul Saint-Honoré. Fără să intre la cineva, fără să vorbească cu soţia şi fiica sa, procurorul regal îl pofti pe tânăr în cabinet, arătându-i un scaun;

— Domnule d'Épinay, îi spuse el, sunt dator să-ţi reamintesc – şi momentul nu e poate aşa de rău ales, cum s-ar crede la prima vedere, căci ascultarea dată morţilor este prima ofrandă care se cuvine să fie depusă pe sicriu —, sunt deci dator să-ţi reamintesc dorinţa pe care o exprima alaltăieri doamna de Saint-Méran pe patul de agonie: că nunta Valentinei nu trebuie să sufere nici o întârziere. Ştii că situaţia defunctei este perfect în regulă; că testamentul ei asigură Valentinei întreaga avere a familiei Saint-Méran; notarul mi-a arătat ieri actele care permit să se întocmească în mod definitiv contractul de căsătorie. Poţi să-l vezi pe notar şi să-i ceri din partea mea să-ţi comunice actele. Notarul e domnul Deschamps, Place Beauvau, foburgul Saint-Honoré.

— Domnule, răspunse d'Épinay, poate că nu e momentul pentru domnişoara Valentine, cufundată cum este în durere, să se gândească la un soţ; m-aş teme.

— Valentine, întrerupse domnul de Villefort, nu va avea o dorinţă mai vie decât să îndeplinească ultimele intenţii ale bunicii sale. Îţi garantez deci că obstacolele nu vor veni dinspre partea aceasta.

— În cazul acesta, domnule, răspunse Franz, deoarece ele nu vor veni nici dinspre partea mea, puteţi să faceţi precum voiţi; cuvântul meu e dat şi îl voi respecta nu numai cu plăcere, dar şi cu bucurie.

— Atunci nu ne mai opreşte nimic, spuse Villefort; contractul urma să fie semnat de acum trei zile, aşa că îl vom găsi pregătit gata: poate să fie semnat şi astăzi.

— Dar doliul? Mai zise Franz şovăielnic.

— Fii pe pace, domnule, reluă Villefort, nu în casa mea sunt neglijate convenienţele. Domnişoara de Villefort va putea să se retragă pentru cele trei luni de doliu la domeniul ei Saint-Méran; spun domeniul ei, căci îi aparţine. Acolo, dacă eşti de acord, peste opt zile, fără zgomot, fără tămbălău, fără fast, va fi încheiată căsătoria civilă. Dorinţa doamnei de Saint-Méran era ca nepoata ei să se căsătorească pe domeniul acesta. După căsăto-rie, domnule, vei putea să te înapoiezi la Paris, în timp ce soţia dumitale îşi va trece doliul cu mama ei vitregă.

— Cum vreţi, domnule, spuse Franz.

— În cazul acesta, urmă domnul de Villefort, fii te rog bun şi aşteaptă o jumătate de oră; Valentine va veni în salon. Voi trimite după domnul Deschamps, vom citi şi vom semna imediat contractul, iar diseară doamna de Villefort o va conduce pe Valentine la moşia ei, unde vom veni şi noi peste opt zile.

— Domnule, spuse Franz, am o singură rugăminte de făcut.

— Care?

— Doresc ca Albert de Morcerf şi Raoul de Château-Renaud să fie prezenţi la semnarea contractului; ştiţi că ei sunt martorii mei.

— O jumătate de oră ajunge pentru a-i înştiinţa; vreţi să-i căutaţi? Vreţi să trimit eu după ei?

— Prefer să mă duc eu, domnule.

— Baroane, te aştept deci peste o jumătate de ceas şi într-o jumătate de ceas Valentine va fi gata.

Franz îl salută pe domnul de Villefort şi ieşi.

De îndată ce poarta de la stradă se închise în urma tânărului, Villefort trimise s-o înştiinţeze pe Valentine că va trebui să coboare în salon peste o jumătate de ceas, deoarece notarul şi martorii domnului d'Épinay erau aşteptaţi.

Neaşteptata veste produse o mare senzaţie în casă. Doamnei de Villefort nu-i veni să creadă, iar Valentine fu zdrobită ca de o lovitură de trăsnet.

Privi în juru-i, întrebându-se parcă de la cine să ceară ajutor.

Vru să coboare la bunicul ei, dar îl întâlni pe scară pe domnul de Villefort, care o luă de braţ şi o duse în salon.

În anticameră, Valentine se întâlni cu Barrois şi aruncă bătrânului servitor o privire disperată.

Imediat după Valentine, doamna de Villefort intră în salon cu micul Edouard. Se vedea că tânăra femeie luase parte la mâhnirile familiei, era palidă şi părea groaznic de obosită.

Se aşeză, îl luă pe Edouard pe genunchi şi, din când în când, cu miş-cări aproape convulsive, îl strângea la piept pe copilul asupra căruia părea că se concentrează viaţa ei întreagă.

Curând, se auzi huruitul a două trăsuri care intrau în curte.

Una era a notarului, alta a lui Franz şi a prietenilor săi.

Cât ai clipi, toată lumea se afla în salon.

Valentine era aşa de palidă încât vinele albastre de la tâmple se desenau în jurul ochilor, coborând de-a lungul obrajilor.

Franz nu putea să-şi înfrâneze o emoţie vie.

Château-Renaud şi Albert se priveau cu mirare: ceremonia care se sfârşise nu li se părea mai tristă decât aceea care începea.

Doamna de Villefort se aşezase în umbră, în spatele unei perdele de pluş şi, deoarece stătea mereu aplecată asupra ei, era greu să citeşti pe chipu-i ce anume se petrecea în inimă.

Domnul de Villefort era, ca totdeauna, netulburat.

După ce, cu tipicul oamenilor de lege, îşi aranjă hârtiile pe masă, luă loc în jilţ şi îşi ridică ochelarii, notarul se întoarse spre Franz:

— Dumneavoastră sunteţi domnul Franz de Quesnel, baron d'Épinay? Întrebă el, deşi ştia perfect.

— Da, domnule, răspunse Franz.

Notarul se înclină.

— Sunt dator, domnule, sa vă înştiinţez, spuse el, din partea domnului de Villefort, că proiectata dumneavoastră căsătorie cu domnişoara de Villefort a schimbat dispoziţiile domnului Noirtier faţa de nepoata lui şi că el înstrăinează întreaga avere ce urma să-i transmită. Ne grăbim să adăugăm, continuă notarul, că, întrucât testatorul n-are drept să înstrăineze decât o parte din averea sa şi deoarece el a înstrăinat totul, testamentul nu va rezista atacului, ci va fi declarat nul şi neavenit.

— Da, spuse Villefort; îl înştiinţez însă dinainte pe domnul d'Épinay că, atâta vreme cât voi trăi eu, testamentul părintelui meu nu va fi atacat, situaţia pe care o am interzicându-mi până şi umbra unui scandal.

— Domnule, spuse Franz, îmi pare că s-a ridicat o astfel de chestiune în faţa domnişoarei Valentine. Nu m-am interesat niciodată de cifra averii sale care, oricât de redusă este, va fi totuşi mai mare decât a mea. Ceea ce a căutat familia mea în alianţa cu domnul de Villefort este consideraţia; ceea ce caut eu e fericirea.

Valentine făcu un semn imperceptibil de mulţumire, în timp ce două lacrimi tăcute se rostogoleau pe obrajii ei.

— De altminteri, domnule, spuse Villefort adresându-se viitorului ginere, în afară de pierderea unei părţi din avere, neaşteptatul testament nu cuprinde nimic de natură să vă jignească personal; el se explică prin slăbiciunea de minte a domnului Noirtier. Ceea ce îi displace părintelui meu nu e că domnişoara de Villefort se căsătoreşte cu dumneavoastră: e că Valentine se mărită, căsătoria cu oricare altul l-ar fi mâhnit la fel. Bătrâneţea e egoistă, domnule şi domnişoara de Villefort ţinea domnului Noirtier o tovărăşie credincioasă, pe care doamna baroană d'Épinay nu va mai putea să i-o ţină. Din cauza stării nenorocite în care se află tatăl meu, chestiunile serioase nu se mai discută cu el decât foarte rar şi sunt perfect convins că, în momentul acesta, deşi n-a uitat că nepoata lui se mărită, domnul Noirtier nu mai ştie totuşi nici măcar numele celui ce îi va deveni nepot.

Domnul de Villefort abia terminase cuvintele acestea cărora Franz le răspundea printr-un salut – când uşa salonului se deschise şi Barrois apăru.

— Domnilor, spuse el cu voce ciudat de răspicată la un servitor care se adresează stăpânilor săi într-o împrejurare aşa de solemnă, domnilor, domnul Noirtier de Villefort doreşte să vorbească numaidecât cu domnul Franz de Quesnel, baron d'Épinay.

Şi el, ca şi notarul, ca să nu poată încăpea vreo eroare, dădea logodnicului toate titlurile.

Villefort tresări. Doamna de Villefort îşi lăsă fiul jos. Valentine se ridică palidă, tăcută ca o statuie.

Albert şi Château-Renaud schimbară încă o privire, mai uimită chiar decât prima.

Notarul îl privi pe Villefort.

— E cu neputinţă, spuse procurorul regal; de altminteri, domnul d'Épinay nu poate părăsi în momentul acesta salonul.

— Tocmai în momentul acesta, reluă Barrois la fel de răspicat, doreşte domnul Noirtier, stăpânul meu, să discute cu domnul Franz d'Épinay chestiuni importante.

— Cum, bunicul Noirtier vorbeşte acum? Întrebă Edouard cu impertinenţa lui de totdeauna.

Dar ieşirea băiatului n-o făcu nici măcar pe doamna de Villefort să zâmbească, într-atât de încordate erau spiritele, într-atât de gravă părea situaţia.

— Spune-i domnului Noirtier, reluă Villefort, că dorinţa domniei sale nu poate fi satisfăcută.

— În cazul acesta, declară Barrois, domnul Noirtier îi înştiinţează pe domni că va cere să fie adus aici în salon.

Uimirea atinse culmea.

Un zâmbet se schiţă pe chipul doamnei de Villefort. Aproape fără să vrea, Valentine îşi înălţă ochii spre tavan, pentru a mulţumi cerului.

— Valentine, spuse domnul de Villefort, du-te, te rog, de vezi ce e cu această nouă fantezie a bunicului dumitale.

Valentine făcu repede câţiva paşi spre ieşire, dar domnul de Villefort îşi luă seama.

— Stai, te însoţesc, zise el.

— Iertaţi-mă, domnule, spuse la rându-i Franz, cred că, deoarece domnul Noirtier mă cheamă pe mine, eu sunt dator să răspund mai întâi dorinţelor sale; de altminteri, voi fi fericit să-i prezint respectele mele, căci până acum n-am avut prilejul să-i solicit această onoare.

— O, nu te deranja! Spuse Villefort cu vădită îngrijorare.

— Scuzaţi-mă, domnule, declară Franz cu tonul celui care s-a hotărât. Doresc să nu pierd ocazia de a dovedi domnului Noirtier cât de mult a greşit având rezerve în ceea ce mă priveşte, rezerve pe care sunt hotărât să le înving, indiferent de natura lor, prin profundul meu devotament.

Şi, fără a se mai lăsa reţinut de Villefort, Franz se sculă şi o urmă pe Valentine care cobora scara cu bucuria unui naufragiat ce se agaţă de o stâncă.

Domnul de Villefort îi însoţi pe amândoi.

Château-Renaud şi Morcerf schimbară încă o privire, mai uimită decât celelalte două.

SFÂRŞIT

{1} Banul şi sfinţenia, /Jumătatea jumătăţii.