Capitolul XXIV
Comoara.
Gentilomul francez pe care Spithead îl anunţase la Monck şi care trecuse învăluit în mantia lui pe lângă pescarul ce ieşise din cortul generalului cu cinci minute înainte ca el să intre, gentilomul acesta străbătu mai multe puncte de pază fără măcar să-şi arunce ochii în jurul lui, de teamă să nu dea de bănuit însoţitorilor săi. Aşa după cum suna ordinul, era condus drept la cortul generalului. Acolo fu lăsat singur în anticamera de la intrarea în cort şi îl aşteptă pe Monck, care nu întârzie decât atât cât fu nevoit ca să asculte raportul oamenilor lui şi să cerceteze prin gaura făcută în pânză chipul celui care cerea o întrevedere.
Fără îndoială, din spusele celor care-l însoţiseră pe gentilomul francez reieşea că acesta se purta în aşa fel, încât să nu stârnească nici o bănuială, căci prima impresie pe care i-o făcu străinului primirea generalului fu mai bună decât s-ar fi putut aştepta el într-o asemenea împrejurare şi din partea unui om atât de bănuitor. Totuşi, după cum îi stătea în obicei, când străinul se găsi în faţa lui, Monck îl măsură cu privirea sa pătrunzătoare, pe care, la rândul său, străinul o înfruntă fără să se arate nici încurcat, nici îngrijorat. După câteva secunde, generalul făcu un gest cu mâna şi din cap, semn că aştepta să-l audă pe celălalt vorbind.
— Milord? Începu gentilomul într-o engleză desăvârşită? Am cerut o întrevedere cu domnia voastră într-o afacere de mare însemnătate.
— Domnule? Răspunse Monck în franţuzeşte? Văd că vorbiţi limba noastră foarte bine pentru un fiu al continentului. Vă cer iertare, întrucât întrebarea mea poate că nu-şi are rostul: vorbiţi tot aşa de bine şi franţuzeşte?
— Nu e nimic de mirare, milord, în faptul că vorbesc engleza cu atâta uşurinţă: în tinereţea mea am locuit în Anglia, iar mai târziu am făcut aici două călătorii.
Aceste cuvinte tură rostite în limba franceză şi încă într-o franţuzească atât de frumoasă, încât arătau nu numai un francez, dar chiar un francez din împrejurimile oraşului Tours.
— Şi în care parte din Anglia aţi locuit, domnule?
— În tinereţe, la Londra, milord; pe urmă, prin 1635, am făcut o călătorie de plăcere în Scoţia; în sfârşit, în 1648, am stat câtva timp la Newcastle şi anume în mănăstirea ale cărei grădini sunt acum ocupate de armata dumneavoastră.
— Iertaţi-mă, domnule, dar? Înţelegeţi, nu-i aşa? Am nevoie de aceste lămuriri, de aceste întrebări.
— M-aş fi mirat, milord, dacă nu mi-ar fi fost puse.
— Acum, domnule, cu ce vă pot fi de folos, ce doriţi de la mine?
— Iată despre ce e vorba, milord… Dar, mai înainte, suntem singuri?
— Absolut singuri, domnule, în afară de garda care ne păzeşte.
Spunând acestea, Monck dădu la o parte, cu mâna, pânza cortului şi-i arătă gentilomului că ostaşul se afla la o depărtare de zece paşi cel mult şi că la prima chemare putea sări în ajutor într-o secundă.
— În cazul acesta, milord? Zise gentilomul, pe un ton atât de liniştit, încât s-ar fi putut crede că era prieten de când lumea cu omul din faţa lui? Sunt foarte hotărât să vorbesc domniei voastre, fiindcă vă ştiu un om cinstit. De altminteri, cele ce am să vă spun vă vor dovedi stima de care vă bucuraţi în ochii mei.
Monck, surprins de acest fel de a vorbi, care stabilea între el şi gentilomul francez egalitatea cel puţin, îşi aţinti privirea pătrunzătoare asupra străinului şi, cu o ironie ce nu se simţea decât în mlădierea glasului său, căci nici un muşchi de pe faţa lui nu se mişcă, zise:
— Vă mulţumesc, domnule, dar mai întâi spuneţi-mi, vă rog, cine sunteţi dumneavoastră?
— I-am spus numele meu sergentului dumneavoastră, milord.
— Iertaţi-l, domnule; e scoţian şi i-a fost greu să-l reţină.
— Mă numesc contele de La Fere, domnule? Zise Athos înclinându-se.
— Contele de La Fere? Repetă Monck, încercând să-şi amintească. Cer iertare, domnule, dar mi se pare că e prima dată când aud acest nume. Aveţi cumva vreo funcţiune la curtea Franţei?
— Niciuna. Sunt un simplu gentilom.
— Vreo distincţie?
— Regele Carol I m-a făcut cavaler al Ordinului Jartierei, iar regina Ana de Austria mi-a dat cordonul Sfântului-Spirit. Iată singurele mele distincţiuni, domnule.
— Jartiera! Sfântul-Spirit! Sunteţi cavaler al acestor două ordine, domnule?
— Da.
— Şi cu ce prilej v-au fost acordate asemenea favoruri?
— Pentru servicii aduse maiestăţilor lor.
Monck îl privi cu uimire pe acest bărbat care i se părea atât de simplu şi în acelaşi timp atât de mare; apoi, ca şi cum ar fi renunţat să mai pătrundă taina acestei simplicităţi şi măreţii, asupra căreia străinul nu părea dispus să-i dea alte desluşiri în afară de cele pe care le primise, întrebă:
— Nu cumva dumneavoastră sunteţi cel care v-aţi prezentat ieri la avanposturi?
— Şi care n-a fost primit; da, milord.
— Mulţi ofiţeri, domnule, nu lasă pe nimeni să pătrundă în tabăra lor, mai ales în preajma unei bătălii aşteptate; eu însă mă deosebesc de camarazii mei, căci nu-mi place să ocolesc nimic. Orice părere o primesc drept bună; orice primejdie îmi e trimisă de Dumnezeu o cântăresc în mână cu tăria de care m-a învrednicit el. Nu v-am putut primi ieri din pricină că ţineam sfat cu ofiţerii mei. Astăzi însă sunt liber, vorbiţi!
— Milord, aţi făcut cu atât mai bine primindu-mă, cu cât nu e vorba aici de bătălia pe care o veţi da cu generalul Lambert, nici de lagărul dumneavoastră şi dovada este că mi-am înclinat capul ca să nu văd oamenii şi am închis ochii ca să nu pot număra corturile pe lângă care treceam. Nu, am venit să vă vorbesc, milord, pentru mine.
— Vorbiţi, domnule? Zise Monck.
— Adineauri? Continuă Athos? Am avut cinstea de a spune excelenţei voastre că am locuit multă vreme la Newcastle: era pe vremea regelui Carol I, atunci când fostul rege a fost dat pe mâna domnului Cromwell de către scoţieni.
— Ştiu? Rosti cu răceală Monck.
— Aveam în zilele acelea o mare sumă de bani în aur şi în ajunul bătăliei, presimţind pesemne chipul cum aveau să se desfăşoare lucrurile a doua zi, am ascuns aceşti bani în hruba cea mare a mănăstirii Newcastle, sub turnul al cărui vârf îl vedeţi de aici argintat de lună. Comoara mea a fost deci îngropată acolo şi am venit să rog pe domnia voastră să-mi îngăduie s-o dezgrop mai înainte ca, fie bătălia care se va desfăşura, poate, chiar în locul acela, fie o mină sau alt proiectil de război să distrugă clădirea şi să-mi împrăştie aurul, sau să-l scoată la iveală în aşa fel încât soldaţii să pună mâna pe el.
Monck se pricepea la oameni; el vedea pe fizionomia acestuia toată hotărârea, toată înţelepciunea, toată prevederea ce puteau fi zugrăvite pe faţa unui om; nu putea deci decât să pună pe seama unei nemărginite încrederi mărturisirea gentilomului francez şi lucrul acesta îl mişcă adânc.
— Domnule? Zise el? Aţi făcut în adevăr bine că mi-aţi spus toate acestea. Dar suma aceea merită oare să vă puneţi viaţa în primejdie pentru ea? Credeţi oare că se mai află acolo unde aţi lăsat-o cândva?
— E tot acolo, domnule, nu vă îndoiţi de asta.
— E răspunsul la o întrebare; dar la cealaltă?… V-am întrebat dacă suma era atât de mare, încât să vă primejduiţi viaţa pentru ea.
— E mare, da, milord, căci e vorba de un milion pe care l-am închis în două butoiaşe.
— Un milion! Exclamă Monck, pe care, de astă dată, Athos era cel care îl privea ţintă şi îndelung.
Monck băgă de seamă asta şi deveni iarăşi bănuitor. „Iată? Îşi zise el? Un om care îmi întinde o cursă”…
— Aşadar, domnule? Spuse cu glas tare? Vreţi, după câte am înţeles, să vă luaţi înapoi această sumă.
— Cu îngăduinţa dumneavoastră, milord.
— Astăzi?
— Chiar în noaptea aceasta, din pricina împrejurărilor despre care v-am pomenit.
— Dar, domnule? Obiectă Monck? Generalul Lambert e tot atât de aproape ca şi mine de mănăstirea unde aveţi treabă, de ce nu v-aţi adresat lui?
— Fiindcă, milord, când te afli în împrejurări cu adevărat serioase, ceri înainte de toate sfatul instinctului. Ei bine, generalul Lambert nu-mi inspiră încrederea pe care mi-o inspiraţi dumneavoastră.
— Fie, domnule, vă voi ajuta să vă găsiţi banii, dacă ei vor mai fi acolo, căci s-ar putea prea bine să nu mai fie acolo. Din 1648 şi până acum au trecut doisprezece ani şi multe evenimente s-au întâmplat de-atunci.
Monck stăruia asupra acestui punct pentru a vedea dacă gentilomul francez se va agăţa de ieşirea ce-i era oferită; dar Athos nu dădu nici un semn de şovăială.
— Vă încredinţez, milord? Spuse el cu hotărâre? Că am convingerea neclintită că cele două butoiaşe nu şi-au schimbat încă nici locul, nici stăpânul.
Acest răspuns îi smulse o bănuială lui Monck, din care îi încolţi numaidecât alta.
Fără îndoială, franţuzul acesta era iscoada cuiva, trimisă să-l încurce pe ocrotitorul parlamentului; aurul nu era decât o amăgeală; fără îndoială, iarăşi, că această amăgeală nu urmărea decât să aţâţe lăcomia generalului. Acest aur nu era decât o scornire. Monck trebuia, prin urmare, să facă în aşa fel, încât să-l prindă cu minciuna şi cu şiretlicul pe gentilomul francez şi apoi să tragă, din chiar cursa pe care i-o întindeau duşmanii lui, un folos care-i va spori faima. Odată hotărât asupra celor ce avea de făcut, generalul i se adresă lui Athos:
— Domnule, sper că-mi veţi face cinstea de a cina astă-seară cu mine.
— Da, milord? Răspunse Athos înclinându-se? Căci îmi faceţi o onoare de care mă simt vrednic prin încrederea ce mă apropie de dumneavoastră.
— E cu atât mai măgulitor din partea dumneavoastră că primiţi cu o asemenea bunăvoinţă, cu cât bucătarii mei sunt foarte puţini şi nu prea pricepuţi, iar oamenii care se ocupă cu aprovizionarea s-au întors astă-seară cu mâinile goale; în aşa fel că, fără un pescar din ţara dumneavoastră, care a nimerit în lagărul meu, generalul Monck s-ar fi culcat astă-seară flămând. Am deci peşte proaspăt, după câte mi-a spus vânzătorul.
— Milord, lucrul principal este că voi avea cinstea să mai petrec câteva clipe în preajma dumneavoastră.
După acest schimb de vorbe curtenitoare, în cursul cărora Monck nu-şi slăbi cu nimic bănuielile sale, cina, sau ceea ce putea să fie aşa ceva, fu servită pe o masă de lemn de brad. Monck îi făcu semn contelui de La Fere să ia loc la această masă şi se aşeză şi el în faţa lui. O singură farfurie, plină cu peşte fiert, oferită celor doi iluştri meseni, făgăduia mai mult stomacurilor lor flămânde, decât cel mai bogat ospăţ dintr-un castel cu mari pretenţii.
În timp ce se ospătau, adică mâncau acest peşte, stropit cu o proastă bere englezească, Monck ceru să i se povestească despre ultimele zvârcoliri ale Frondei, despre împăcarea domnului de Condé cu regele şi apropiata căsătorie a maiestăţii sale cu Infanta Maria-Tereza; dar ocolea, după cum ocolea şi Athos însuşi, orice discuţie despre interesele politice care legau, sau mai degrabă dezbinau, în momentul acela, Anglia, Franţa şi Olanda.
În cursul acestei convorbiri, Monck se încredinţa de un lucru pe care-l recunoscuse de altfel de la primele cuvinte schimbate şi anume că avea de-a face cu un om de o înaltă distincţie, care nu putea să fie un ucigaş; iar lui Monck i se părea nefiresc gândul că ar putea fi o iscoadă; dar era atâta blândeţe şi totodată atâta dârzenie în Athos, încât Monck sfârşi prin a crede că recunoaşte în el un conspirator.
După ce se ridicară de la masă, îl întrebă:
— Aşadar, tot mai credeţi în comoara dumneavoastră, domnule?
— Da, milord.
— În mod serios?
— Foarte serios.
— Şi credeţi că veţi mai recunoaşte locul unde a fost îngropată?
— De la prima cercetare.
— Ei bine, domnule? Zise Monck? Din curiozitate, am să vă însoţesc. Şi trebuie cu atât mai mult să vă însoţesc, cu cât aţi întâmpina cele mai mari greutăţi să străbateţi lagărul fără mine, sau fără vreunul din locotenenţii mei.
— Generale, n-aş îngădui să vă daţi atâta osteneală, dacă n-aş avea, în adevăr, nevoie de prezenţa dumneavoastră; şi cum recunosc că această prezenţă îmi face nu numai cinste, dar îmi este necesară, primesc să mă însoţiţi.
— Doriţi să mai luăm şi alţi oameni cu noi? Întrebă Monck.
— Cred că e de prisos, generale, dacă dumneavoastră înşivă n-aveţi altă părere. Doi oameni şi un cal vor fi de ajuns pentru a transporta cele două butoiaşe la corabia care m-a adus aici.
— Dar va fi nevoie de răscolit, de săpat, de dat pământul la o parte, de înlăturat pietre şi doar nu vă gândiţi să faceţi dumneavoastră singur toate astea, nu-i aşa?
— Generale, nu e nevoie nici de săpat, nici de răscolit. Comoara e vârâtă în bolta cu oseminte a mănăstirii; sub o lespede de piatră, de care e prins un belciug gros de fier, se deschide o mică scară cu patru trepte. Cele două butoiaşe sunt acolo, cap la cap, acoperite cu un înveliş de ghips având forma unui sicriu. Afară de asta, mai e şi o inscripţie care mă va ajuta să recunosc piatra; şi fiindcă nu vreau, într-o chestiune de bunăvoinţă şi încredere, să păstrez vreo taină faţă de domnia voastră, iată cum suna această inscripţie:
Hic jacet venerabilii petrus Wilhehmus Scott, Canon, Honorab. Conventus Novi Castelli. Obiit quarta et decima die Feb. Ann. Dorn. MCCVIII.
Rcquiescat în pace.
„Aici zace venerabilul Petru Wilhelm Scott, canonic al mănăstirii Newcastle, decedat la 24 februarie 1208. Odihnească-se în pace”
Monck nu scăpă nici un cuvânt. Se minuna, fie de straşnica duplicitate a acestui om şi de felul deosebit de priceput în care îşi juca rolul, fie de buna credinţă leală prin care îşi exprima cererea sa, într-o situaţie în care era vorba de un milion aflat la cheremul unei lovituri de pumnal, în mijlocul unei armate care ar fi privit luarea banilor ca un drept al ei.
— Bine? Zise el? Vă însoţesc şi aventura mi se pare atât de ispititoare, că vreau să port eu însumi facla.
Rostind aceste cuvinte, îşi încinse o spadă scurtă, îşi vârî un pistol la brâu, lăsând să se vadă, prin această mişcare ce-i desfăcu tunica, împletitura migăloasă a unei cămăşi de zale menită să-l apere împotriva primei lovituri de pumnal a unui ucigaş. După aceea, îşi trecu un DIRK scoţian în mâna stângă şi, întorcându-se către Athos, îi spuse:
— Sunteţi gata, domnule? Eu sunt.
Athos, spre deosebire de Monck, îşi scoase pumnalul, pe care-l puse pe masă, îşi desfăcu centura de care era legată spada şi o întinse alături de pumnal, apoi, fără nici un fel de prefăcătorie, deschizând copcile tunicii lui, ca şi cum ar fi căutat o batistă, îşi arăta sub cămaşa subţire de mătase pieptul gol, fără nici o armă de atac sau de apărare.
„Tată, într-adevăr, un om ciudat? Îşi spuse Monck; n-are nici o armă la el. Să fie oare vreo cursă ce mi se întinde acolo?”
— Generale? Zise Athos ca şi cum ar fi ghicit gândul lui Monck? Aţi hotărât să fim singuri; e foarte bine asta, însă un mare căpitan nu trebuie să-şi pună niciodată viaţa în primejdie cu atâta îndrăzneală: e noapte, trecerea prin mlaştină poate să fie nesigură? Luaţi pe cineva să vă însoţească.
— Aveţi dreptate? Zise Monck. Şi strigă: Digby!
Aghiotantul se ivi numaidecât.
— Cincizeci de oameni cu spade şi flinte! Ordonă generalul.
Şi se uită întrebător spre Athos.
— Sunt puţini? Răspunse Athos? Dacă va fi vreo primejdie; prea mulţi, dacă nu va fi nimic.
— Atunci voi merge singur? Zise Monck. Digby, n-am nevoie de nimeni. Haide, domnule.
