Capitolul XXIX

În care d'Artagnan începe să se teamă că şi-a băgat banii săi şi pe ai lui Planchet într-o afacere pierdută.

Regele nu-şi mai putea stăpâni uimirea şi privea rând pe rând când spre chipul zâmbitor al muşchetarului, când spre fereastra întunecată, deschisă în noapte. Dar, mai înainte de a-şi fi adunat toate gândurile, opt oameni ai lui d'Artagnan, căci doi rămăseseră să păzească barca, aduseră în faţa casei şi lăsară la picioarele lui Parry obiectul acela de formă alungită în care era închisă, până una alta, soarta Angliei.

Înainte de a pleca din Calais, d'Artagnan pusese să i se lucreze în acest scop un fel de sicriu, destul de larg şi destul de adânc pentru ca un om să se poată răsuci în el cu uşurinţă. Fundul şi marginile, căptuşite cu îngrijire, formau un pat îndeajuns de moale, încât clătinările corabiei să nu transforme acest soi de cuşcă într-o unealtă de ucidere. Mica deschizătură zăbrelită despre care d'Artagnan îi vorbise regelui se afla, asemenea vizierei unei căşti, chiar în dreptul feţei omului dinăuntru. Ea era tăiată în aşa fel, încât, la cel mai mic strigăt, o apăsare cu mâna putea să înăbuşe acel strigăt, sau, la nevoie, pe cel care ar fi strigat.

D'Artagnan îşi cunoştea tot atât de bine şi echipajul şi prizonierul, încât, în tot timpul drumului, se temuse de două lucruri: sau că generalul va alege moartea în locul acestei ciudate închisori, încercând să vorbească pentru a fi înăbuşit; sau că oamenii lui se vor lăsa ispitiţi de făgăduielile prizonierului şi-l vor băga pe el, pe d'Artagnan, în cuşcă, în locul lui Monck. De aceea, d'Artagnan petrecuse două zile şi două nopţi stând lângă ladă, singur cu generalul, dându-i vin şi de-ale mâncării, pe care însă acesta le refuzase şi încercând mereu să-l liniştească în privinţa soartei ce-l aştepta în urma acestei neobişnuite captivităţi. Două pistoale puse alături şi spada trasă din teacă îi stăteau la îndemnă pentru cazul că cineva ar fi încercat să se amestece mai mult decât trebuia.

Odată ajuns la Scheveningen, nu se mai temu de nimic. Oamenii lui se fereau ca de foc să aibă de-a face cu seniorii de pe uscat. Afară de asta, îl atrăsese în cauză pe cel care-i slujea, mai mult cu titlul, de locotenent şi care am văzut că răspundea la numele de Menneville. Acesta, nefiind un om cu totul de rând, avea mai mult de pierdut decât ceilalţi, întrucât avea ceva mai multa conştiinţă. Credea că îşi va putea făuri un viitor în serviciul lui d'Artagnan şi, drept urmare, mai curând s-ar fi lăsat să fie tăiat în bucăţi, decât să calce consemnul dat de şeful său. Ca atare, după debarcare, d'Artagnan îi încredinţase lui paza lăzii şi grija de a supraveghea răsuflarea generalului. De asemeni, tot lui îi dăduse sarcina să care lada, împreună cu ceilalţi şapte oameni, atunci când va auzi cele trei fluierături ale sale. Şi, după cum se vede, locotenentul acesta i se supuse întru totul.

Lada, odată adusă în casa regelui, d'Artagnan dădu drumul oamenilor săi, spunându-le cu un zâmbet prietenos:

— Domnilor, aţi făcut un mare serviciu maiestăţii sale regelui Carol al II-lea, care, în şase săptămâni de aici încolo, va fi regele Angliei. Răsplata vă va fi îndoită; întoarceţi-vă şi aşteptaţi-mă la corabie.

După care plecară toţi cu chiuituri de bucurie atât de mari, că speriară până şi dulăul din curte.

D'Artagnan pusese să se aducă lada chiar în anticamera regelui. Închise cu cea mai mare grijă uşile acestei anticamere, apoi deschise capacul şi-i spuse generalului:

— Domnule general, vă rog de o mie de ori să mă iertaţi; purtarea mea n-a fost demnă de un om ca dumneavoastră, ştiu asta, dar aveam nevoie ca să mă luaţi drept stăpânul unei bărci oarecare. Şi apoi, Anglia e o ţară foarte neprielnică pentru transporturi. Sper deci că veţi ţine seama de toate acestea. Dar aici, domnule general? Continuă d'Artagnan? Sunteţi liber să vă ridicaţi şi să umblaţi pe propriile dumneavoastră picioare.

Spunând acestea, tăie legăturile care stânjeneau braţele şi mâinile generalului. Acesta se ridică, apoi se aşeză pe un scaun cu resemnarea unui om care îşi aşteaptă moartea.

D'Artagnan deschise uşa de la odaia de lucru a lui Carol şi spuse:

— Sire, iată-l pe duşmanul vostru, domnul Monck; îmi făgăduisem să fac aceasta pentru a vă sluji. Îndeplinindu-mi sarcina, acum porunciţi. Domnule Monck? Adăugă apoi, întorcându-se către prizonier? Vă aflaţi în faţa maiestăţii sale regelui Carol al II-lea, suveranul Marei Britanii.

Monck îşi ridică spre tânărul prinţ privirea umbrită de un rece stoicism şi răspunse:

— Nu cunosc nici un rege al Marei Britanii şi nu cunosc pe nimeni aici care să fie vrednic de a purta numele de gentilom, căci, în numele regelui Carol al II-lea, un emisar, pe care l-am luat drept un om cinstit, mi-a întins o cursă mârşavă. Am căzut în această cursă şi cu atât mai rău pentru mine. Acum, dumneata, ademenitorul? Se adresă el regelui? Şi dumneata, făptuitorul? Se adresă el lui d'Artagnan? Luaţi seama la cele ce vă spun: aveţi trupul meu, puteţi să-l ucideţi, vă dau mână liberă, dar nu veţi avea niciodată sufletul şi voinţa mea. Şi acum, să nu-mi mai adresaţi un singur cuvânt, căci, începând din această clipă, nu voi mai deschide gura nici măcar ca să ţip. Am zis…

Rosti aceste vorbe cu hotărârea sălbatică şi de neînfrânt a celui mai înverşunat puritan. D'Artagnan se uită la prizonierul său cu ochiul omului care cunoaşte preţul fiecărui cuvânt şi care cântăreşte acest preţ după accentul cu care a fost rostit.

— Adevărul e? Îi spuse el încet regelui? Că generalul e un om neînduplecat: timp de două zile n-a voit să primească nici o firimitură de pâine şi nici o înghiţitură de vin. Dar întrucât, începând din acest moment, cade în sarcina maiestăţii voastre să hotărască soarta lui, eu mă spăl pe mâini, cum zicea Pilat.

Monck, în picioare, palid şi resemnat, aştepta cu privirea nemişcată şi cu braţele încrucişate.

D'Artagnan se întoarse către el.

— Înţelegeţi foarte bine? Îi spuse? Că fraza pe care aţi rostit-o adineauri, altminteri foarte frumoasă, nu poate fi spre folosul nimănui şi cu atât mai puţin al dumneavoastră. Maiestatea sa voia să vă vorbească de mult, dar respingeaţi orice întrevedere. Pentru ce acum, când vă aflaţi faţă în faţă, când vă găsiţi aici datorită unei împrejurări străine de voinţa dumneavoastră, pentru ce ne siliţi să folosim asprimi pe care eu le socotesc nelalocul lor şi de prisos? Vorbiţi, ce naiba, spuneţi măcar nu!

Monck nu-şi descleştă buzele, nu făcu nici o mişcare din ochi, ci îşi netezea doar mustaţa cu un aer grijuliu ce voia să spună că îşi pierd vremea degeaba cu el.

În acest timp, Carol al II-lea căzuse într-o meditare adâncă. Pentru întâia oară se afla în faţa lui Monck, adică a acestui om pe care dorise atât de mult să-l vadă, şi, cu acea privire pătrunzătoare, pe care Dumnezeu a dat-o numai vulturilor, scrută până în străfunduri abisul inimii lui. Şi-l văzu pe Monck hotărât cu adevărat ca mai bine să moară decât să vorbească, ceea ce nu era de neaşteptat din partea unui om atât de important şi a cărui rană trebuia să fi fost în momentul acela cât se poate de crudă. Carol al II-lea luă numaidecât una din acele deciziuni în care un muritor de rând îşi pune în joc viaţa, un general soarta, un rege regatul.

— Domnule? I se adresă el lui Monck? Dumneata ai întru totul dreptate din anumite puncte de vedere. De aceea, nu-ţi cer să-mi răspunzi, ci numai să mă asculţi.

Urmă o clipă de tăcere, în răstimpul căreia regele îl privi îndeaproape; dar Monck rămase nemişcat.

— Mi-ai aruncat adineauri o dureroasă învinuire, domnule? Continuă regele. Ai spus că unul din emisarii mei s-a dus la Newcastle ca să-ţi întindă o cursă şi acest lucru, fie-mi îngăduit s-o spun, poate scăpa înţelegerii domnului d'Artagnan, aci de faţă, căruia, înainte de orice, trebuie să-i aduc mulţumirile mele sincere pentru generosul, pentru eroicul lui devotament.

D'Artagnan salută cu respect. Monck nici nu clipi măcar.

— Căci domnul d'Artagnan şi te rog să ţii seama, domnule Monck, că nu spun asta ca o scuză? Continuă regele? Domnul d'Artagnan s-a dus în Anglia din propriul său imbold, fără un scop personal, fără un ordin, fără nădejde, ca un adevărat gentilom ce este, pentru a ajuta un rege nenorocit şi pentru a adăuga o nouă faptă frumoasă la atâtea vestite isprăvi de care e plină viaţa dumnealui.

D'Artagnan roşi uşor şi tuşi măgulit. Monck stătea ca ţintuit locului.

— Nu crezi cele ce îţi spun, domnule Monck? Reluă regele. Înţeleg prea bine: asemenea dovezi de credinţă sunt aşa de rare, încât oricine s-ar putea îndoi de realitatea lor.

— Domnul ar face foarte rău dacă nu m-ar crede, sire? Interveni d'Artagnan? Întrucât cele spuse de maiestatea voastră sunt deplinul adevăr, un adevăr atât de exact, încât s-ar părea că eu, ducându-mă să-l caut pe general, am făcut ceva ce strică totul. Şi m-aş simţi deznădăjduit dacă lucrurile ar fi înţelese în felul acesta.

— Domnule d'Artagnan? Se grăbi să adauge regele, apucând braţul muşchetarului? Dumneata m-ai îndatorat mai mult, crede-mă, decât dacă ai fi făcut să triumfe cauza mea, căci mi-ai dezvăluit un prieten necunoscut, căruia îi voi rămâne totdeauna recunoscător şi pe care-l voi iubi de-a pururi… Regele îi strânse mâna cu căldură. Apoi, întorcându-se către Monck, îşi termină fraza, adăugind: Şi un duşman pe care-l voi stima de aici înainte după meritele sale.

Ochii englezului sclipiră o clipă, dar numai o clipă şi faţa lui, luminată în fugă de această sclipire, îşi reluă posomorita ei împietrire.

— Deci, domnule d'Artagnan? Urmă Carol? Iată ceea ce trebuia să se întâmple: domnul conte de La Fere, pe care-l cunoşti, bănuiesc, plecase spre Newcastle…

— Athos?! Strigă d'Artagnan.

— Da, acesta e, cred, numele lui de războinic. Contele de La Fere se dusese la Newcastle cu gândul de a-l îndupleca pe general să stea de vorbă cu mine sau cu cei din partida mea şi poate că ar fi izbutit, dar ai intervenit dumneata, într-un chip cam violent, pe cât se pare, în desfăşurarea tratativelor.

— Drace! Exclamă d'Artagnan. El era de bună seamă acela care intra în tabără în aceeaşi seară când eu ajunsesem acolo cu pescarii mei…

O uşoară încruntare a sprâncenelor lui Monck îi dădu a înţelege lui d'Artagnan că nu se înşela asupra acestui lucru.

— Da, da? Murmură el? Mi s-a părut că-l recunosc după statură, mi s-a părut că-i aud glasul. Blestematul de mine!… Oh, sire, iertaţi-mă, dar eu credeam că mi-am condus bine barca.

— Nu e nimic rău în asta, domnule? Zise regele? Decât că generalul mă învinuieşte de a-i fi întins o capcană, ceea ce nu e adevărat. Nu, generale, nu acestea sunt armele de care aveam de gând să mă folosesc faţă de domnia ta; ai să te convingi de asta în curând. Deocamdată, când îţi dau cuvântul meu de gentilom, te rog să crezi în el, domnule, să crezi, da. Şi acum, o întrebare, domnule d'Artagnan.

— Vă ascult în genunchi, sire.

— Eşti cu totul al meu, nu-i aşa?

— Maiestatea voastră a putut să vadă. Cu totul!

— Bine. Din partea unui om ca dumneata, două vorbe sunt de ajuns. De altminteri, pe lângă vorbe, mai sunt şi faptele. Generale, fii bun şi urmează-mă. Vino şi dumneata, domnule d'Artagnan.

Muşchetarul, oarecum nedumerit, se pregătea să se supună. Carol al II-lea ieşi, Monck îl urmă, iar d'Artagnan porni după Monck. Carol apucă pe cărarea pe care venise d'Artagnan la dânsul. Peste puţin, suflarea rece a mării izbi feţele celor trei plimbăreţi nocturni şi, la cincizeci de paşi de portiţa pe care o deschise Carol, se pomeniră pe nisip, la marginea oceanului, care, domolindu-şi fluxul, se odihnea la ţărm ca un monstru istovit. Carol al II-lea mergea îngândurat, cu capul în jos şi cu mâna vârâtă sub manta. Monck îl urma, cu braţele libere şi cu privirea neliniştită. D'Artagnan venea după ei, cu pumnul strâns pe minerul spadei.

? Unde este vasul care v-a adus aici, domnilor? Zise Carol, adresându-se muşche-tarului.

— Acolo, sire. Am şapte oameni şi un ofiţer care mă aşteaptă în barca luminată de o flăcăruie.

— A, da, barca e trasă pe nisip şi o văd; însă nu-mi pot închipui că aţi venit de la Newcastle cu o bărcuţă ca asta!

— Nu, sire, am închiriat pe socoteala mea o corăbioară care e ancorată la o bătaie de tun de la ţărm. Cu această corăbioară am străbătut marea.

— Domnule? Zise regele către Monck? Eşti liber.

Monck, în ciuda muţeniei în care se închisese, nu-şi putu stăpâni o exclamaţie. Regele făcu un semn de încuviinţare din cap şi adăugă:

— Vom trezi un pescar din sat, care îşi va împinge barca în apă, chiar în noaptea asta şi te va duce acolo unde îi vei spune dumneata. Domnul d'Artagnan, aci de faţă, va escorta pe excelenţa ta. Îl pun pe domnul d'Artagnan sub scutul loialităţii domniei tale, domnule Monck.

Monck lăsă să-i scape un murmur de uimire, iar d'Artagnan un suspin adânc. Regele, fără să pară că băgase de seamă ceva, bătu în peretele de scânduri al primei colibe de pescar pe care o întâlni în cale.

— Hei, Keyser? Strigă el? Trezeşte-te!

— Cine mă cheamă? Întrebă pescarul.

— Eu, Carol, regele.

— Ah, milord? Rosti Keyser, ridicându-se, îmbrăcat, din năvodul atârnat în care dormea ca într-un hamac? Cu ce vă pot fi de folos?

— Jupâne Keyser? Zise Carol? Vei porni la drum numaidecât. Iată un călător care îţi închiriază barca şi vei fi plătit bine; serveşte-l cum se cuvine.

Şi regele se retrase câţiva paşi mai în urmă, spre a-l lăsa pe Monck să se înţeleagă nestingherit cu pescarul asupra plecării.

— Vreau să trec în Anglia? Zise Monck, care vorbea olandeza atât cât era nevoie ca să se poată face înţeles.

— Îndată? Răspunse stăpânul bărcii? Chiar acum, dacă doriţi.

— Va ţine mult pregătirea? Întrebă Monck.

— Nici o jumătate de ceas, excelenţă. Fiul meu mai mare tocmai întinde pânzele, întrucât urma să plecăm la pescuit la trei ceasuri din noapte.

— Ei, v-aţi înţeles? Întrebă Carol, apropiindu-se.

— În afară de preţ, sire? Răspunse pescarul.

— Asta rămâne pe seama mea? Zise Carol? Domnul mi-e prieten.

Monck, la auzul acestor vorbe, tresări şi se uită mirat spre Carol.

— Prea bine, milord? Răspunse pescarul.

În clipa aceea se auzi cum fiul mai mare al lui Keyser suna dintr-un corn de bou, la marginea apei.

— Şi acum, domnilor, plecaţi? Zise regele.

— Sire? Vorbi d'Artagnan? Binevoiască maiestatea voastră să-mi îngăduie numai câteva minute. Am angajaţi oamenii, plec fără ei, trebuie să-i previn.

— Fluieră-le? Zise Carol surâzând.

D'Artagnan fluieră într-adevăr, în timp ce barcagiul Keyser îi răspundea fiului său şi patru oameni, conduşi de Menneville, alergară îndată.

— Iată aici un avans? Zise d'Artagnan, arătându-le o pungă în care se aflau două mii cinci sute de livre de aur. Duceţi-vă şi mă aşteptaţi la Calais, în locul ştiut.

Şi d'Artagnan, cu un oftat adânc, puse punga în mâinile lui Menneville.

— Cum adică, ne părăseşti? Strigară oamenii.

— Pentru puţină vreme? Răspunse d'Artagnan? Sau pentru mai multă, cine poate să ştie? Dar cu aceste două mii cinci sute de livre şi cu cele două mii cinci sute pe care le-aţi primit mai înainte, sunteţi plătiţi după cum ne-am învoit. Aşa că să ne luăm rămas bun, băieţi.

— Dar corabia?

— Nu-i purtaţi voi de grijă.

— Toate lucrurile noastre sunt pe puntea ei.

— Vă veţi duce să le luaţi şi veţi porni fără zăbavă la drum.

— Bine, stăpâne.

D'Artagnan se întoarse la Monck, spunându-i:

— Domnule, aştept ordinele dumneavoastră, căci vom pleca împreună, afară dacă nu cumva tovărăşia mea nu vă este pe plac.

— Dimpotrivă, domnule? Zise Monck.

— Gata, domnilor, îmbarcarea! Strigă fiul lui Keyser.

Carol îl salută cu demnitate şi nobleţe pe general, zicându-i:

— Îmi vei ierta pierderea de timp şi neajunsurile îndurate, atunci când te vei încredinţa că ele n-au pornit de la mine.

Monck se plecă adânc, fără să răspundă. La rândul lui, Carol arătă că n-ar dori să-i spună nici o vorbă în ascuns lui d'Artagnan, adresându-i-se cu glas tare:

— Îţi mulţumesc încă o dată, domnule cavaler, pentru serviciile dumitale. Ele îţi vor fi răsplătite de către bunul Dumnezeu, care, să sperăm, îmi hărăzeşte numai mie încercările şi durerile.

Monck îi urmă pe Keyser şi pe fiul său şi se îmbarcă împreună cu ei. D'Artagnan venea în urma lor, mormăind:

— Ah, bietul meu Planchet, tare mă tem că de data asta am făcut o afacere proastă!