Capitolul VII Parry.

În timp ce necunoscutul privea cu multă atenţie spre aceste lumini şi îşi aţintea urechea la orice zgomot din jur, jupânul Cropole intră în odaie, urmat de două slugi care aşezară masa. Dar necunoscutul aproape că nici nu-i băgă în seamă. Atunci Cropole, apropiindu-se de oaspetele său, îi şopti la ureche, cu adânc respect:

— Domnule, diamantul a fost preţuit.

— A! Tresări călătorul. Cât anume?

— Argintarul alteţei sale regale dă pe el doua sute optzeci de pistoli.

— Îi ai?

— Am crezut de datoria mea să-i iau, domnule; totuşi, în condiţiile vânzării am pus-o şi pe aceea că, dacă domnul doreşte să păstreze diamantul, atunci când va primi fonduri… Diamantul îi va fi restituit.

— Nici nu mă gândesc. Ţi-am spus să-l vinzi.

— În cazul acesta m-am supus, sau aproape, întrucât, fără să-l fi vândut cu adevărat, am şi luat banii pe el.

— Opreşte ce ţi se cuvine? Adăugă necunoscutul.

— Domnule, o voi face pentru că o cereţi.

Un zâmbet trist flutură pe buzele gentilomului.

— Pune banii pe dulapul acela? Zise el, întorcând numaidecât spatele, după ce arătă cu un gest scurt mobila.

Cropole lăsă pe dulap o pungă destul de mare, din care îşi oprise suma cuvenită pentru chirie.

— Acum? Rosti el după aceea? Domnul îmi va face plăcerea de a binevoi să ia masa… Ştiu că aţi refuzat prânzul, ceea ce este o jignire pentru casa „Medicis”. Poftim, domnule, cina e gata şi îndrăznesc chiar să adaug că nu e de dispreţuit.

Necunoscutul ceru un pahar de vin, rupse un coltuc de pâine şi începu să mănânce şi să bea fără să se depărteze de la fereastră.

Deodată se auzi un mare zvon de fanfare şi de trâmbiţe; în depărtare ţâşniră strigăte ascuţite, un zumzet nedesluşit umplu partea de jos a oraşului şi cel dintâi zgomot limpede ce lovi urechea străinului fu tropotul cailor ce se apropiau.

— Regele! Regele! Striga mulţimea care dăduse buzna pe stradă.

— Regele! Repetă Cropole, părăsindu-şi oaspetele şi uitând de bucatele sale, pentru a se duce să-şi astâmpere curiozitatea.

O dată cu el se repeziră pe scară, val-vârtej, doamna Cropole, Pittrino, ajutoarele şi slugile de la bucătărie.

Cortegiul înainta încet, sub lumina miilor de făclii, aprinse fie pe stradă, fie la ferestrele caselor.

După o companie de muşchetari şi un corp de gentilomi, în rânduri înţesate, venea litiera domnului cardinal de Mazarin, trasă, ca o trăsură, de patru cai negri. Pajii şi oamenii din serviciul cardinalului păşeau în urma ei. Venea apoi trăsura reginei-mame, cu domnişoarele de onoare la portiere şi cu gentilomii săi călări, de o parte şi de alta. Pe urmă se ivi regele, călare pe un frumos armăsar de rasă saxonă, cu o coamă bogată. Tânărul Prinţ îşi arăta, salutând ferestrele de unde porneau aclamaţiile cele mai însufleţite, chipul său nobil şi fermecător, luminat de faclele pajilor. De o parte şi de alta a regelui, dar la doi paşi mai înapoi, prinţul de Condé, domnul Dangeau şi douăzeci de alţi curteni, dimpreună cu oamenii şi cu lucrurile lor, încheiau acest cortegiu cu adevărat măreţ. Alaiul înainta într-o ordine militărească.

Numai o parte dintre curteni, îndeosebi cei bătrâni, purtau veşmântul de călătorie; aproape toţi erau îmbrăcaţi în ţinută do război. Mulţi aveau la gât platoşa de metal şi pieptarul de piele, ca pe vremea lui Henric al IV-lea sau a lui Ludovic al XIII-lea.

Când regele trecu prin dreptul lui, necunoscutul, care se aplecase peste balcon ca să vadă mai bine şi care îşi ascunsese faţa acoperind-o cu braţul, îşi simţi pieptul năpădit de un mare şi amar năduf. Sunetul trâmbiţelor îl zăpăcea cu totul, aclamaţiile poporului îl asurzeau; o clipă, se lăsă ameţit de valul acesta de lumini, de freamătul şi de imaginile strălucitoare de acolo.

— El e rege! Murmură cu un accent atât de adânc de deznădejde şi durere, încât geamătul glasului său trebuie să se fi ridicat până la picioarele tronului ceresc.

Apoi, înainte de a se fi trezit din mohorâta lui visare, toată larma şi toată strălucirea de jos se risipiră. La colţul străzii, sub balconul unde stătea străinul, nu se mai auzeau decât câteva glasuri răzleţe şi răguşite ce strigau din timp în timp: „Trăiască regele!” Nu se mai vedeau, de asemeni, decât şase lumânări, pe care le ţineau în mână cei de la hanul „Medicis”, adică: două Cropole, două Pittrino şi câte una fiecare din cei doi slujitori de la bucătărie. Cropole nu se mai putea opri să nu repete:

— Cât e de chipeş regele şi cât de bine seamănă ca răposatul, ilustrul său părinte!

— Ba chiar mai frumos? Zicea Pittrino.

— Şi ce înfăţişare mândră are! Adăuga doamna Cropole, care-şi începuse sporovăială cu vecinii şi vecinele sale.

Cropole întărea această vorbărie cu observaţiile lui personale, fără să bage de seamă că un bătrân, care mergea pe jos, trăgând de căpăstru un căluţ irlandez, încerca să răzbată printre bărbaţii şi femeile ce se opriseră în drum, în faţa hanului „Medicis”. Tocmai în acel moment, glasul străinului răsună la fereastră:

— Fă-i loc, domnule hangiu, ca să poată ajunge până la poarta dumitale.

Cropole întoarse capul şi, văzându-l abia acum pe bătrân, îi făcu loc să treacă. Fereastra se închise. Pittrino îi arătă calea noului venit, care intră în curte fără să fi scos o vorbă.

Străinul îl aştepta sus, în capul scării; întinse braţul spre bătrân şi-i arătă un scaun, dar acesta se împotrivi să stea:

— Oh, nu, nu, milord? Zise e! Să m-aşez în faţa dumneavoastră? Niciodată!

— Parry? Exclamă gentilomul? Te rog… Dumneata care vii din Anglia, de la o depărtare atât de mare! Ah, la vârsta dumitale s-ar cuveni să fii cruţat de oboseli ca acelea la care eşti supus slujindu-mă pe mine. Odihneşte-te…

— Înainte de toate, v-am adus un răspuns, milord.

— Parry, te implor, nu-mi spune nimic… Căci, dacă vestea ar fi bună, n-ai începe în felul acesta. Vorbeşti pe ocolite, ceea ce înseamnă că vestea e proastă.

— Milord? Zise bătrânul? Nu vă tulburaţi înainte de vreme. Totul nu este pierdut, nădăjduiesc. E nevoie de voinţă, de stăruinţă şi mai cu seamă de resemnare.

— Parry? Răspunse tânărul? Am venit aici, singur, înfruntând mii de curse şi mii de primejdii: asta nu înseamnă voinţă? M-am gândit la această călătorie timp de zece ani, fără să ţiu seamă de nici un sfat şi de nici o piedică: asta nu înseamnă stăruinţă? Astă-seară am vândut cel din urmă diamant al tatălui meu, fiindcă nu mai aveam cu ce plăti adăpostul şi hangiul voia să mă alunge.

Parry făcu un gest de indignare, la care tânărul răspunse printr-o apăsare a mâinii şi printr-un surâs.

— Mai am încă două sute şaptezeci şi patru de pistoli şi mă socotesc bogat. Nu deznădăjduiesc, Parry; asta nu. Înseamnă resemnare?

Bătrânul îşi ridică spre cer braţele sale tremurătoare.

— Haide? Zise tânărul? Nu-mi ascunde nimic: ce s-a întâmplat?

— Povestea mea va fi scurtă, milord; dar, în numele cerului, nu tremuraţi aşa.

— Tremur de nerăbdare, Parry. S-auzim, ce ţi-a spus generalul?

— Mai întâi, generalul n-a voit să mă primească.

— Te lua drept o iscoadă.

— Da, milord, însă i-am trimis o scrisoare.

— Şi?

— A primit-o şi a citit-o, milord.

— Scrisoarea aceea lămurea totul, starea mea, năzuinţele mele?

— Oh, da? Zise Parry, cu un zâmbet trist?… Ea exprima întocmai gândurile dumneavoastră.

— Atunci, Parry…?

— Atunci generalul mi-a trimis înapoi scrisoarea printr-un aghiotant, făcându-mi cunoscut că dacă a doua zi mă voi mai afla încă în raza comandamentului său, va pune să fiu arestat.

— Arestat! Murmură tânărul. Arestat, tu cel mai credincios slujitor al meu!

— Da, milord.

— Şi semnaseşi cu numele întreg, PARRY, desigur!

— Foarte desluşit, milord; iar aghiotantul mă cunoştea de la Saint-James şi de la White-Hall? Adăugă bătrânul cu un suspin.

Tânărul lăsă capul în jos, îngândurat şi posomorât.

— Asta a făcut-o de faţă cu oamenii lui? Zise el, încercând să dea alt înţeles lucrurilor… Dar pe ascuns… Între voi doi… Ce s-a întâmplat? Spune!

— Ah, milord! A trimis patru călăreţi care mi-au dat calul pe care m-aţi văzut întorcându-mă. Aceşti călăreţi m-au condus în mare grabă până în micul port Tenby, m-au aruncat, mai mult decât m-au îmbarcat, într-un vas pescăresc ce tocmai pornea spre Bretania şi iată-mă aici.

— Oh! Oftă tânărul, strângându-şi cu mâna încordată bărbia, spre a-şi înăbuşi un hohot de plâns… Parry, asta-i tot? Asta-i tot?

— Da, milord, asta e tot!

După acel scurt răspuns al lui Parry, urmă un lung răstimp de tăcere; nu se auzea decât călcâiul nervos al tânărului, ce bătea duşumeaua cu furie.

Bătrânul încercă să schimbe vorba, deoarece convorbirea aceasta răscolea gânduri prea negre.

— Milord? Zise el? Ce era cu toată hărmălaia aceea dinaintea sosirii mele? Cine sunt oamenii aceştia care strigă: „Trăiască regele?” De care rege e vorba şi pentru ce sunt atâtea lumini aprinse?

— Ah, Parry, tu nu ştii încă! Răspunse cu ironie tânărul. E regele Franţei, care vizitează bunul lui oraş Blois; toate aceste trâmbiţe sunt ale lui, toate aceste podoabe scoase la ferestre sunt pentru el, toţi aceşti gentilomi poartă spade care-i aparţin lui. Mama lui a trecut înainte, într-o trăsură încrustată cu aur şi argint! Fericită mamă! Ministrul său îi agoniseşte milioanele şi-l conduce la o logodnică bogată. De aceea, poporul se bucură, îşi iubeşte regele şi-l mângâie cu aclamaţii, strigând: „Trăiască regele! Trăiască regele!”

— Bine, bine, milord! Zise Parry, pe care această nouă convorbire îl îndureră şi mai mult decât cea de mai înainte.

— Tu ştii? Reluă necunoscutul? Că în timp ce toate acestea se petrec în cinstea regelui Ludovic al XIV-lea, mama mea şi sora mea nu mai au nici un ban şi nu au ce mânca; tu ştii că eu însumi voi fi un nenorocit şi un izgonit, peste cincisprezece zile, când toată Europa va afla cele ce mi-ai povestit acum!… Parry… Sunt cazuri când un om în situaţia mea…

— Milord, în numele cerului!

— Ai dreptate, Parry, sunt un laş şi dacă eu însumi nu fac nimic pentru mine, atunci ce-ar putea face Dumnezeu? Nu, nu, am două braţe, Parry, am o spadă…

Şi îşi lovi cu putere braţul cu palma, apoi îşi smulse spada agăţată în cui.

— Ce vreţi să faceţi, milord?

— Ce vreau să fac, Parry? Ceea ce fac toţi în familia mea: mama trăieşte din mila altora, sora mea cerşeşte pentru mama; am pe undeva fraţi care cerşesc şi ei. Eu, cel mai mare dintre toţi, voi face la fel ca ei: mă duc să cer de pomană!

Şi, după aceste cuvinte, curmate brusc de un râs nervos ce dădea fiori, tânărul îşi încinse spada, îşi luă pălăria de pe dulap, îşi aruncă pe umeri o mantie neagră, pe care o purtase tot timpul drumului, şi, strângând mâinile bătrânului care-l privea cu nelinişte, zise:

— Bunul meu Parry, pune să-ţi facă focul, bea, mănâncă, dormi, fii liniştit! Să fim amândoi fericiţi, prietenul meu credincios, singurul meu prieten, căci suntem bogaţi ca nişte regi!

Izbi cu pumnul în sacul cu pistoli, care căzu greu pe podea şi începu să râdă iar cu rânjetul acela îngrozitor care-l speriase pe Parry. Apoi, în timp ce toată casa ţipa, cânta şi se pregătea să primească şi să găzduiască noii călători ce-şi trimiteau valeţii înainte, el străbătu sala cea mare şi ieşi în stradă, unde bătrânul, care se dusese la fereastră, îl pierdu din ochi după câteva clipe.