Capitolul VI

Tobie.

La două ceasuri după ce trăsura intendentului superior pornise, ducându-i, din ordinul lui Aramis, pe amândoi la Fontainebleau cu iuţeala norilor ce alergau pe cer împinşi de ultima suflare a furtunii, La Valliere se afla în camera ei, îmbrăcată într-o rochie simplă de muselină şi îşi termina gustarea, aşezată la o măsuţă de marmură lucioasă. Deodată, uşa se deschise şi un valet o anunţă că domnul Fouquet îi cerea îngăduinţa să-i prezinte omagiile sale. Fata îl făcu să repete această veste; biata copilă nu-l cunoştea pe domnul Fouquet decât după nume şi nu bănuia ce putea să aibă ea comun cu un intendent superior al finanţelor. Totuşi, întrucât se putea ca el să vină din partea regelui şi cum, după convorbirea pe care noi am relatat-o, acest lucru era foarte posibil, ca se privi repede în oglindă, îşi potrivi în grabă buclele lungi ale părului, apoi spuse ca vizitatorul să fie introdus.

La Valliere nu-şi putea ascunde însă o anumită tulburare. Vizita intendentului superior nu era un eveniment obişnuit în viaţa unei femei de la curte. Fouquet, atât de cunoscut prin generozitatea, galanteria şi bunăvoinţa lui faţă de femei, primise mai multe invitaţii decât ceruse el să fie primit. În multe case, prezenţa ministrului însemna avere. În nenumărate inimi, ea însemna dragoste.

Fouquet intră cât se poate de respectuos la domnişoara de La Valliere, prezentându-se cu acea graţie care era semnul distinctiv al oamenilor de seamă din acel veac şi care astăzi nu mai poate fi înţeleasă, nici măcar în portretele epocii, unde pictorii au încercat să-i facă să trăiască. La Valliere răspunse la salutul ceremonios al lui Fouquet printr-o reverenţă de fată de pension şi-i arătă un scaun. Dar Fouquet spuse, înclinându-se:

— Nu mă voi aşeza, domnişoară, înainte de a mă fi iertat.

— Eu? Întrebă La Valliere.

— Da, dumneavoastră.

— Şi pentru ce să vă iert, Doamne?

Fouquet îşi aţinti privirea pătrunzătoare asupra tinerei fete şi crezu a nu vedea pe chipul ei decât cea mai nevinovată surprindere.

— Observ, domnişoară? Zise el? Că sunteţi tot atât de mărinimoasă pe cât de înţeleaptă şi citesc în ochii dumneavoastră iertarea pe care o cer. Dar nu-mi este de ajuns numai o iertare rostită cu buzele, vă rog să mă credeţi, vreau o iertare pornită din inimă şi din gând.

— Pe cuvântul meu, domnule? Spuse La Valliere? Vă jur că nu vă înţeleg deloc.

— Iată încă o dovadă de gingăşie care mă farmecă? Răspunse Fouquet? Şi înţeleg că nu vreţi să mă vedeţi roşind în faţa dumneavoastră.

— Roşind? Roşind în faţa mea? Dar, spuneţi, pentru ce să roşiţi?

— Să mă înşel oare? Zise Fouquet? Sau trebuie să mă bucur că purtarea mea faţă de dumneavoastră nu v-a supărat cu nimic?

La Valliere ridică din umeri.

— Hotărât, domnule? Răspunse ea? Vorbiţi în enigme, iar eu sunt prea nepricepută, pe cât se pare, ca să vă înţeleg.

— Fie? Rosti Fouquet? Nu voi mai stărui. Spuneţi-mi însă numai un lucru, vă rog: că pot să mă bizui pe iertarea dumneavoastră sinceră şi întreagă.

— Domnule? Zise La Valliere cu un fel de nerăbdare? Nu pot să vă dau decât un răspuns şi sper că el vă va mulţumi. Dacă aş şti cu ce-aţi greşit faţă de mine, fireşte că v-aş ierta. Cu atât mai mult, deci, vă rog să mă credeţi, necunoscând această greşeală…

Fouquet îşi muşcă buzele, aşa cum ar fi făcut Aramis.

— Atunci? Murmură el? Pot spera că, în ciuda celor întâmplate, vom rămâne în bună înţelegere şi că veţi binevoi să-mi faceţi plăcerea de a crede în prietenia mea cea mai respectuoasă.

La Valliere crezu că era pe cale să înţeleagă. „Ah? Îşi spuse în sinea ei? Nu l-aş fi crezut pe domnul Fouquet aşa de dornic de a căuta firele unei protecţii atât de noi.” Apoi zise cu glas tare:

— Prietenia dumneavoastră, domnule? Îmi oferiţi prietenia dumneavoastră? Dar, într-adevăr, asta e pentru mine o mare cinste şi dumneavoastră mă copleşiţi.

— Ştiu, domnişoară? Răspunse Fouquet? Că prietenia stăpânului poate să pară mai strălucitoare şi mai demnă de a fi râvnită decât a slujitorului; dar vă încredinţez că aceasta din urmă va fi tot atât de devotată, tot atât de sinceră şi cu desăvârşire dezinteresată.

La Valliere se înclină; în glasul intendentului superior era, într-adevăr, multă convingere şi un real devotament. De aceea îi întinse mâna.

— Vă cred? Spuse ea.

Fouquet luă cu însufleţire mâna pe care i-o întindea fata.

— Atunci? Adăugă el? Nu vedeţi nici o greutate, nu-i aşa, în a-mi da înapoi acea nenorocită scrisoare?

— Ce scrisoare? Se miră La Valliere.

Fouquet o mai întrebă o dată, dar acum cu toată puterea stăruitoare a privirii lui. Aceeaşi nevinovăţie a fizionomiei, aceeaşi candoare a chipului.

— Bine, domnişoară? Zise el după această tăgăduire? Mă văd silit să mărturisesc că sistemul dumneavoastră este cel mai delicat din lume şi n-aş mai fi eu însumi un bărbat cinstit dacă m-aş mai teme de ceva în faţa unei femei atât de mărinimoase ca dumneavoastră.

— Credeţi-mă, domnule Fouquet? Răspunse La Valliere? Cu mare părere de rău mă văd nevoită să vă repet că nu înţeleg absolut nimic din cuvintele dumneavoastră.

— Aşadar, pe cuvânt de onoare, n-aţi primit nici o scrisoare din partea mea, domnişoară?

— Pe cuvânt de onoare, niciuna? Răspunse cu hotărâre La Valliere.

— Prea bine, asta îmi e de ajuns, domnişoară şi îngăduiţi-mi să reînnoiesc asigurarea deplinei mele stime şi a întregului meu respect.

Apoi, făcând o plecăciune, ieşi pentru a se duce să-l întâlnească pe Aramis, care-l aştepta la el, lăsând-o pe La Valliere să se întrebe dacă nu cumva intendentul superior se scrântise la cap.

— Ei bine? Întrebă Aramis care-l aştepta cu nerăbdare pe Fouquet? Eşti mulţumit de favorită?

— Încântat? Răspunse Fouquet? E o femeie plină de inimă şi înţelepciune.

— Nu s-a supărat de loc?

— Departe de aşa ceva; ba chiar mi-a făcut impresia că nici n-a înţeles.

— N-a înţeles ce?

— Că i-aş fi trimis o scrisoare.

— Totuşi trebuie că te-a înţeles, de vreme ce ţi-a dat scrisoarea, întrucât presupun că ţi-a înapoiat-o.

— Nici poveste de aşa ceva.

— Dar măcar te-ai încredinţat că ar fi ars-o?

— Dragă domnule d'Herblay, a trecut un ceas de când mă tot joc de-a vorbele fără şir şi acest joc, oricât ar fi de plăcut, începe să mă plictisească. Află deci că mititica s-a prefăcut că nu înţelege nimic din ceea ce-i spuneam eu: a tăgăduit c-ar fi primit vreo scrisoare; aşa că, tăgăduind primirea, n-a putut nici să mi-o dea înapoi, nici să o ardă.

— Oh, oh? Făcu Aramis cu nelinişte? Ce-mi tot spui dumneata?

— Îţi spun că mi-a jurat pe toţi zeii că n-a primit nici o scrisoare de la mine.

— Oh, asta e prea de tot! Şi n-ai stăruit?

— Am stăruit, dimpotrivă, până la a întrece măsura.

— Şi a tăgăduit mereu?

— Mereu.

— Nu s-a dezminţit nici o clipă?

— Nici o clipă.

— Atunci, dragul meu, ai lăsat scrisoarea noastră în mâinile ei?

— N-am avut încotro, la naiba!

— Oh, ce mare greşeală!

— Dar ce dracu ai fi făcut dumneata în locul meu?

— De bună seamă nu putea fi silită, dar asta mă pune pe gânduri; o asemenea scrisoare nu trebuie să ne stea împotrivă.

— Oh, această fată e mărinimoasă.

— Dacă ar fi cu adevărat, ţi-ar fi înapoiat scrisoarea.

— Îţi spun că e mărinimoasă; m-am uitat în ochii ei şi mă pricep să citesc în ochii altora.

— Prin urmare, o socoţi de bună credinţă?

— O, sunt convins de asta!

— Ei bine, eu cred că ne înşelăm.

— Cum adică?

— Eu cred că, într-adevăr, aşa după cum ţi-a spus, nici n-a primit scrisoarea.

— Cum, să nu fi primit scrisoarea?

— Nu.

— Şi ce presupui?

— Presupun că, dintr-un motiv pe care nu-l cunoaştem, omul dumitale nu i-a dus scrisoarea.

Fouquet bătu într-o tipsie. Apăru un valet.

— Cheamă-l pe Tobie? Îi spuse ministrul.

După o clipă se ivi un om cu privirea neliniştită, cu gura fină, cu braţele scurte, cu spatele încovoiat. Aramis îşi îndreptă asupra lui ochiul său pătrunzător.

— Îmi dai voie să-l întreb eu? Zise el.

— Fă cum vrei? Răspunse Fouquet.

Aramis făcu o mişcare, gata să-i adreseze cuvântul lacheului, dar se opri deodată.

— Nu? Spuse el? Ar vedea că dăm prea multă importanţă răspunsului său; întreabă-l dumneata; eu mă voi preface că scriu.

Aramis se aşeză, într-adevăr, la o masă, cu spatele către lacheu, dar urmărindu-i fiecare gest şi fiecare privire într-o oglindă din faţă.

— Apropie-te, Tobie? Zise Fouquet.

Lacheul se apropie cu un pas destul de sigur.

— Cum ai îndeplinit însărcinarea pe care ţi-am dat-o? Îl întrebă Fouquet.

— Am îndeplinit-o ca de obicei, monseniore? Răspunse omul.

— Bine, vorbeşte.

— Am intrat la domnişoara de La Valliere, care se afla la liturghie şi i-am lăsat biletul pe masa de toaletă. Nu mi-aţi spus aşa?

— Ba da; asta e tot?

— Absolut tot, monseniore.

— Nu era nimeni acolo?

— Nimeni.

— Te-ai ascuns, aşa cum ţi-am spus eu?

— Da.

— Şi ea s-a întors?

— După zece minute.

— Şi nimeni n-a putut să ia scrisoarea?

— Nimeni, căci n-a intrat nimeni.

— De afară; dar dinăuntru?

— Din locul unde eram ascuns, puteam să văd până în fundul odăii.

— Ascultă? Zise Fouquet privindu-l ţintă pe lacheu? Dacă acea scrisoare a căzut în mâini străine, spune-mi-o din capul locului, căci, dacă s-a făcut cumva vreo greşeală, o vei plăti cu capul.

Tobie tresări, dar se stăpâni repede.

— Monseniore? Zise el? Am lăsat scrisoarea în locul unde v-am spus şi nu cer decât o jumătate de ceas pentru a vă dovedi că scrisoarea se află în mâinile domnişoarei de La Valliere, sau pentru a v-o aduce înapoi.

Aramis îl cerceta într-ascuns pe lacheu. Fouquet îl privea cu toată încrederea; omul acesta îl servise cu vrednicie timp de douăzeci de ani.

— Bine, dute? Zise el? Dar să-mi aduci dovada de care vorbeai.

Lacheul ieşi.

— Ei bine, ce crezi din toate astea? Îl întrebă Fouquet pe Aramis.

— Cred că trebuie, printr-un mijloc oarecare, să te convingi de adevăr. Mă gândesc că scrisoarea ori a ajuns, ori n-a ajuns în mâinile domnişoarei de La Valliere; în primul caz, trebuie ca La Valliere să ţi-o trimită înapoi, sau să-ţi dea satisfacţia de a o arde în faţa dumitale; în al doilea caz, trebuie să căpătăm scrisoarea, chiar de-ar fi ca să ne coste un milion. Nu eşti de aceeaşi părere?

— Da; numai că, dragul meu episcop, mi se pare că dumneata exagerezi lucrurile.

— Orb, orb ce eşti! Murmură Aramis.

— La Valliere, pe care noi o socotim de o dibăcie fără pereche, nu-i decât o cochetă care speră că-i voi face curte, deoarece i-am şi făcut puţină, iar acum, după ce s-a încredinţat că regele e îndrăgostit de ea, speră să mă ţină în şah cu această scrisoare. E foarte firesc.

Aramis clătină din cap.

— Dumneata nu crezi la fel? Întrebă Fouquet.

— Ea nu e cochetă? Răspunse Aramis.

— Dă-mi voie să-ţi spun că…

— Oh, mă pricep când e vorba de femei cochete? Rosti Aramis.

— Prietene! Prietene!

— A trecut mult de când mi-am făcut studiile, asta vrei să spui. Oh, femeile nu se schimbă niciodată!

— Da, însă bărbaţii se schimbă şi dumneata eşti astăzi mai bănuitor ca altă dată. Apoi, începând să râdă, zise: Spune, dacă La Valliere ar vrea să mă iubească în proporţie de o treime, iar pe rege de două treimi, găseşti că această situaţie ar fi acceptabilă?

Aramis se ridică, neliniştit.

— La Valliere? Zise el? N-a iubit niciodată pe cineva şi nu-l va iubi decât pe rege.

— Dar, mă rog, ce-ai face dumneata?

— Întreabă-mă mai bine ce-aş fi făcut.

— Ei bine, ce-ai fi făcut?

— Mai întâi, nu l-aş fi lăsat pe acest om să plece.

— Tobie?

— Da, Tobie; e un trădător!

— Oh!

— Sunt sigur. Nu l-aş fi lăsat să iasă până nu mi-ar fi mărturisit adevărul.

— Dar mai e încă vreme.

— În ce sens?

— Să-l chemăm înapoi şi întreabă-l dumneata însuţi.

— Fie!

— Te încredinţez însă că e de prisos. Îl am de douăzeci de ani şi nu mi-a făcut niciodată nici cea mai mică încurcătură, cu toate că? Adaugă Fouquet râzând? Nu i-ar fi fost greu de loc.

— Totuşi cheamă-l. Azi-dimineaţă mi s-a părut ca l-am văzut stând de vorbă cu unul dintre oamenii domnului Colbert.

— Unde asta?

— În faţa grajdurilor.

— Nici pomeneală! Toţi oamenii mei sunt la cuţite cu slugile acestui ticălos.

— L-am văzut, îţi spun! Şi chipul lui, care trebuia să-mi fie necunoscut când a intrat adineauri aici, m-a izbit într-un fel neplăcut.

— De ce n-ai spus nimic atunci când era aici?

— Fiindcă de-abia acum văd limpede în amintirile mele!

— Oh, oh, dumneata mă sperii, zău aşa! Spuse Fouquet. Şi lovi încă o dată în tipsie.

— Numai să nu fie prea târziu? Zise Aramis.

Fouquet lovi a doua oară. Valetul de camera apăru în uşă.

— Tobie! Îi spuse Fouquet. Cheamă-l pe Tobie.

Valetul de cameră se retrase, închizând uşa.

— Mă laşi pe mine, nu-i aşa?

— Întru totul.

— Pot folosi orice mijloc ca să aflu adevărul?

— Orice.

— Chiar şi intimidarea?

— Te fac procuror general în locul meu.

Aşteptară zece minute, dar în zadar. Fouquet, nerăbdător, bătu din nou în tipsie.

— Tobie! Striga el.

— Dar, monseniore? Zise valetul? S-a dus să-l caute.

— Nu poate să fie departe, nu l-am trimis nicăieri.

— Mă duc să văd, monseniore.

Şi valetul de cameră închise iarăşi uşa după el.

Aramis, în acest timp, se plimba, neliniştit, însă fără să scoată o vorbă, prin cabinet.

Mai aşteptară încă zece minute. Apoi Fouquet sună în aşa fel, încât ar fi putut să trezească un cimitir întreg. Valetul de cameră se întoarse oarecum tremurând, ceea ce lăsa să se creadă că nu aducea o veste bună.

— Monseniorul se înşală? Zise el mai înainte ca Fouquet să-i pună vreo întrebare? Monseniorul trebuie să-i fi dat vreo însărcinare lui Tobie, căci s-a dus la grajduri, a luat cel mai bun cal şi a pus şaua pe el.

— Ei bine?

— A plecat.

— A plecat? Zbieră Fouquet. După el, să fie adus înapoi!

— Ei, ei? Făcu Aramis, apucându-l de braţ? Să ne potolim; răul e săvârşit.

— Răul e săvârşit?

— Fără îndoială, eram sigur de asta. Acum, să nu facem zarvă; să cântărim lovitura şi să ne apărăm, dacă mai putem.

— La urma urmei? Zise Fouquet? Nenorocirea nu e prea mare.

— Crezi asta? Întrebă Aramis.

— Fireşte. Îi e îngăduit oricărui bărbat să-i scrie un bilet de dragoste unei femei.

— Unui bărbat, da; unui supus, nu; mai ales când de această femeie e îndrăgostit regele.

— Eh, prietene dragă, regele n-o iubea pe La Valliere acum opt zile; n-o iubea nici chiar ieri şi scrisoarea e de ieri; nu puteam bănui dragostea regelui, atunci când ea nici nu exista.

— Fie? Replică Aramis. Din nenorocire însă, scrisoarea nu avea dată. Iată ceea ce mă frământă mai mult. Ah, dacă ar fi avut măcar data de ieri, nu m-aş mai nelinişti pentru dumneata.

Fouquet ridică din umeri.

— Am intrat, aşadar, la stăpân? Zise el? Şi regele să fie oare rege asupra gândurilor şi simţurilor mele?

— Ai dreptate? Răspunse Aramis? Să nu dăm lucrurilor mai multă însemnătate decât se cuvine. Şi apoi… Ei bine, dacă vom fi ameninţaţi, vom găsi noi mijloacele să ne apărăm.

— Oh, ameninţaţi! Rosti Fouquet. Sper că nu vei pune această pişcătură de furnică în rândul ameninţărilor ce mi-ar putea compromite averea şi viaţa, nu-i aşa?

— Eh, gândeşte-te bine, domnule Fouquet, o pişcătură de furnică poate ucide un uriaş, dacă furnica e veninoasă.

— Dar acea atotputernicie a dumitale, de care-mi vorbeai mai înainte, spune, s-a sleit oare cu totul?

— Sunt atotputernic, da; însă nu sunt nemuritor.

— Deocamdată, să-l regăsim pe Tobie, ăsta mi se pare a fi lucrul cel mai grabnic. Nu eşti de aceeaşi părere?

— Oh, cât despre asta, nu vei mai da ochii cu el? Zise Aramis? Iar dacă îţi era de folos, lasă-te păgubaş.

— Oricum, trebuie să fie el pe undeva? Zise Fouquet.

— Ai dreptate? Zise Aramis? De asta mă voi îngriji eu.