Share on Twitter Share on Facebook

Cei şapte voinici

La ţărmul unei mări depărtate, se întindea o ţară liniştită şi îmbelşugată, ai cărei locuitori îşi vedeau în tihnă de munca lor. Trăiau în linişte şi bună înţelegere şi ar mai fi trăit aşa, încă mulţi ani, dacă de la o vreme n-ar fi început să-i prade tot felul de tîlhari veniţi din larguri, în corăbii uriaşe, întunecoase ca noaptea.

Veneau aceste corăbii dinspre un mare ostrov, al cărui cîrmuitor fusese pîn-atunci prieten bun al oamenilor din ţara cea paşnică. El avea şapte fete, pe care le făgăduise celor mai voinici dintre flăcăii ţinutului de la marginea apelor. Prin aceste şapte cununii, şi mai puternică s-ar fi făcut prietenia dintre oamenii de pe cele două meleaguri.

Veacuri întregi trăiseră în bună înţelegere şi iată că acum numai necazuri veneau dinspre cetatea prietenă. Un balaur uriaş, cu şapte capete, pusese stăpînire pe ea, îl aruncase în lanţuri pe împărat, le ascunsese cine ştia unde pe cele şapte fete ale lui şi îşi pornea corăbiile după pradă în ţara vecină. Bieţii oameni nu mai ştiau ce să facă. Se pomeneau în toiul nopţii cu năvala tâlharilor, care le jefuiau casele, le răpeau feciorii cei mai voinici şi copilele cele mai frumoase.

Şi pentru că nu mai puteau trăi astfel, paşnicii locuitori de la ţărmul mării hotărîră să pornească război împotriva tîlharilor năvălitori. Făcură corăbii puternice, luminoase şi cu catarge înalte, urcară pe ele oştenii oţeliţi şi le trimiseră în larguri, să cerceteze mările, să înfrunte pe duşmani, să apere liniştea şi belşugul de acasă. Iar căpitani ai corăbiilor îi făcură pe cei şapte flăcăi, cei mai voinici din cetate, fiecare cu alţi şapte sute de oşteni la îndemîna lui, să facă linişte pe ape şi să-mpartă dreptatea în drumul lor.

Dintre aceste corăbii, în fruntea lor, plutea una, numai şi numai din argint şi din aur, care scînteia în lumina soarelui de-ţi lua ochii. Pe această corabie, numită a dreptăţii, se afla Voinicul Voinicilor, un flăcău neasemuit de chipeş de care ceilalţi şase ascultau cu dragoste, pentru că era cel mai puternic, viteaz, bun la inimă şi înţelept.

Într-una din seri, iată că pe liniştea mării trecu un vaier lung, ce înfiora apa, şi vaietul acesta ţinu pînă-n zori. Şi-n zori văzură cum se luptă două corăbii, cum cea mai mică se răstoarnă, iar cealaltă îşi umflă pînzele, voind să fugă.

Voinicii cîrmiră într-acolo. Cîţiva oameni, agăţaţi de resturile corăbiei lor, strigau de moarte, rugind să-i scape. Flăcăii săriră şi-i scoaseră din valuri.

— Ce e cu voi ? îi întrebă Voinicul Voinicilor.

— Sîntem pescari, pescari din ţara ta, voinice, iar cei care fug acum sînt hoţi de mare, cumpliţi hoţi de mare, cu săbii neînfrînte, pe care nu-i poate nimeni astîmpăra. Sînt trimişii balaurului cu şapte capete.

Noi, sărmanii, muncim din zori şi pînă seara tîrziu, prindem peşte, ducem lîna şi untdelemnul de la noi pe ţărmuri depărtate, iar ei stau la pîndă şi ne jefuiesc corăbiile, ba uneori ni le şi scufundă, de rămîn sate întregi în jale şi sărăcie ! Scapă-ne de aceşti tîlhari şi te vor binecuvînta pămînturile şi apele !

— O să-i răpunem, fraţilor, o să punem mîna pe cei care v-au jefuit.

Porni poruncă, ca fiecare corabie să taie apele şi s-ajungă pe tîlhari.

În largul mării să pornim,

Cu fruntea sus şi voie-bună,

Să nu ne pese de furtună,

Încrezători să izbîndim !

Menirea noastră pe pămînt

Şi pe cuprinsuri largi de ape

E biruinţă şi avînt,

Nici un duşman să nu ne scape .

Luptăm ! Dreptatea e cu noi!

Şi visul nostru nu ne minte !

Sfruntaţi al valului puhoi!

Plini de curaj, tot înainte !

Aşa cîntau voinicii, pe luminoasele lor palate plutitoare.

Spintecînd apele, ei ajunseră din urmă corabia blestemată, cu pînzele negre. Lupta nu ţinu îndelungată vreme. Îi prinseră pe tîlhari, îi legară zdravăn şi-i aduseră pe puntea lor. Apoi cercetară fundul corăbiei piraţilor şi îl găsiră plin de giuvaeruri, de aur şi de pietre scumpe. Se mai aflau acolo şi cîteva zeci de băieţi şi fete, care zăceau cu mâinile legate, gata de dus la moarte, in împărăţia stăpânită acum de balaur.

Toată această pradă era furată din ţara celor şapte voinici.

Repede îi dezlegară pe flăcăii şi fetele robite... Feciorii se alăturară numaidecît oştenilor celor şapte voinici, ca să rupte şi ei împotriva balaurului. O ceată de flăcăi urcă pe acea corabie duşmană şi o mână spre ţărmurile patriei, Împreună cu averile furate. Iar tâlharii, slujitori ai balaurului ce se înstăpânise pe ostrovul de mărgean, fură spînzuraţi de catargele corăbiilor lor — ca să slujească drept pildă de pedeapsă pe care o primesc cei ce se încumetă să pornească războaie de prădăciune şi jaf. Corăbiile porniră zorite spre ostrovul îndepărtat, să scape de la moarte pe ceilalţi flăcăi şi fete, furaţi de slujitorii balaurului.

Trecură nopţi, trecură zile şi într-o dimineaţă se ivi în zări ţărmul ostrovului cel mare. Albele corăbii ale păcii traseră la un loc mai ferit al ţărmului. De acolo vedeau limpede un oraş mare, dinspre care nu venea nici un zgomot, nici o chemare. Semăna cu un mormînt. Pe zidurile lui fluturau steaguri negre.

Un moşneag le făcea semn cu mîinile ; voinicii se apropiară şi ascultară plângerea bătrînului :

— Ce ia tea noastră e pe moarte, căci balaurul cu şapte capete ne-a pus la dări cumplite. A omorît vite, păsări, iar acum înghite câte un băiat şi o fată în fiecare zi. Dacă nu-i dăm birul acesta în ceasul amurgului, se repede în oraş, scoţând fum şi pucioasă aprinsă pe nări. Amar ne pedepseşte, că ucide zeci şi zeci de oameni... Scapă-ne !

— Noi de aceea am plecat de acasă, să-i scăpăm pe năpăstuiţi şi să-i pedepsim pe cei răi. Dar ia spune-mi, zise Voinicul Voinicilor, unde se află balaurul ?

— Nu ştim pe unde o fi stînd ascuns. Dar ştim că-n ceasul amurgului iese din puţul care se află în mijlocul cetăţii şi aşteaptă să-i dăm cei doi copii !

— Bine ! Îl vom aştepta acolo !

Şi cei şapte voinici o luară spre inima oraşului. Ajunseră la fîntîna balaurului şi se puseră pe aşteptat.

Soarele era în chindie, cînd dinspre adîncurile puţului se auzi un fel de zornăit de lanţuri, urmat de plescăituri. Apoi, o răsuflare, ca un sforăit făcu să vuiască întunericul puţului.

Din fîntînă începură să iasă, unul după altul, şapte capete.

Un cap era pătrat, cu un singur ochi în mijlocul frunţii. Altul, rotund, avea trei ochi şi gura ca o potcoavă, cu bărbia ieşită în afară. Cel de al treilea era ascuţit, cu cioc de pajură şi cu doi ochi roşii ca jeraticul Al patrulea cap părea de om. Al cincilea era aidoma cu al unui leu. Al şaselea avea trei rînduri de dinţi, iar între dinţi două rînduri de ochi. Capul al şaptelea, scofîlcit, părea de babă, eu nasul coroiat, şi ochii prelungi, arcuiţi în jos. Balaurul ieşi întreg din fîntînă, tîrîndu-şi inelele grele ale trupului, solzii de piatră ascuţită, labele cu gheare de oţel.

— Unde mi-e prada ? strigă el cu glas gros, răguşit, şi glasul venea parcă dinspre capul cel din mijloc, cu faţa de om.

Iar capul de babă, cel de al şaptelea, vorbi şi el mai subţire, aproape fluierînd :

— Unde sînt cei doi copii, mâncarea mea pe ziua de azi ? Să-mi daţi prada, că mi-e foame !

— Ba n-o să-ţi dăm nimic ! rosti Voinicul Voinicilor.

— Cine a-ndrăznit să vorbească ? se auzi din gura capului de leu.

— Şapte voinici cărora nu le e frică de tine, balaure ! Să faci bine şi să nu mai ieşi din puţ, să laşi lumea în pace, că de nu, cu noi vei avea de furcă !

— Nu cumva vreţi să vă înghit ca pe nişte gîngănii ?

— Mai bine păzeşte-ţi pielea ! îi răspunse unul dintre voinici.

Mirat de atîta semeţie, balaurul îşi desfăcu inelele, îşi scutură pielea acoperită de solzi, îşi dezmorţi labele, scoţîndu-şi din tecile lor ghearele de fier şi începu să se tîrască spre cei ce-l înfruntau. Un cap al balaurului mugea, altul sforăia, altul şuiera, altul necheza, altul lătra, altul mieuna ca pisicile sălbatice de ţi se făcea părul măciucă.

Oamenii din cetate, care se adunaseră să le dea ajutor voinicilor, se înspăimîntaseră şi o luaseră la fugă. Cu faţa la dihanie, cei şapte flăcăi se trăgeau mereu înapoi, s-o ducă mai încolo, la loc deschis.

Ajungînd la marginea cetăţii, se opriră. Se opri şi balaurul. Punînd mîna pe mânerul paloşului, cei şapte voinici îşi aleseră fiecare cîte un cap în care să lovească. Dihania deschise cele şapte perechi de fălci, ridică labele, cu ghearele întinse spre voinici, şi începu să verse foc pe cele şapte guri.

Aştepta. Cînd se repeziră voinicii la el, cu săbiile trase gata să-i reteze gîturile, odată ee înfipse în coadă şi se ridică în şuier cumplit. Flăcăii îi crestaseră trupul cu şapte răni adînci, din care începu să curgă un sînge negru şi bălos. Puterile balaurului scăzură, dar nu se dădu bătut cu una, cu două. Se lăsă iarăşi la pămînt, repezindu-se el de data asta.

Sprinteni, cei şapte voinici se dădeau la o parte, se culcau la pămînt, se strecurau printre labele şarpelui, îl loveau, ieşeau de sub el, săreau cîţiva paşi îndărăt, pe urmă se repezeau să-l taie tocmai acolo unde nu se aştepta dihania. Lupta se încinse de-a binelea. Mai viteaz decît cei şase tovarăşi la un loc, Voinicul Voinicilor n-avea numai grija lui, dar şi a celorlalţi. Sărea în ajutorai lor, pîndind care e mai ameninţat, cercetînd unde e mai mare primejdia, întărind pe cel ce şovăia. Îi îmbărbăta, îi apăra cu pieptul lui, primea el muşcătura hărăzită altuia, sfîşietura ghearelor îndreptate spre altul.

Dar cu cît îl loveau voinicii mai mult, cu atit balaurului parcă îi sporea tăria. El nu se lupta numai eu puterea trupului, dar şi cu a vicleşugului.

Nu-i ajungeau cele şapte guri vărsătoare de foc, dinţii lungi şi ascuţiţi, inelele lui de şarpe, cît trunchiul celui mai gros stejar, care unduiau, se încordau, se înnodau, se deznodau, pur tind capetele şi coada cînd într-o parte, cînd în alta. Nu-i ajungeau nici ghearele de fier, repezite să sfîşie veşmintele şi carnea duşmanilor săi, ci mai folosea şi prefăcătoria. Ba o lua la fugă, arătîndu-se răpus şi rămînînd mort pe loc, pentru ca să învieze peste o clipă cu puteri înzecite. Ba, cînd se apropiau flăcăii, se întindea lung cît zece prăjini puse una la capul celeilalte, de nu mai ştiau unde să alerge să-i dea de vîrf. Iar atunci cînd voinicii ajungeau la locul unde se aflau capetele, odată-l vedea că saltă, se strînge, ca ariciul, se face ghem, lipindu-şi inelele unul de altul, adunîndu-şi trupul şi apărîndu-se cu cele şapte guri, coada şi ghimpii.

Treaba nu era uşoară ! Aşa ghem cum era, balaurul sărea sus ca popîndăul, se lovea de pămînt ca o minge şi iar sălta în văzduh, unde desfăcea aripi mari, ce întunecau lumina soarelui. Vărsa peste flăcăi numai rîuri de smoală aprinsă şi de pucioasă.

Veşmintele voinicilor luau foc, pielea le ardea, sudoarea li se amesteca cu sîngele, dar inima lor, atît de caldă şi plină de vitejie, îi înviora mereu cu sînge nou, aducător de putere.

Văzîndu-i în primejdie, locuitorii ostrovului începură să arunce asupra celor şapte voinici căldări cu apă proaspătă, să le mai potolească arsurile. Femeile îi ungeau cu balsamuri, şi le legau rănile, fetele le dădeau să bea vin roşu şi vîrtos din cofele aduse-n grabă. Văzînd că vrăjmaşilor le vin ajutoare, balaurul se mînie şi se repezi, alungind mulţimea, care se depărta cu ţipete înfricoşate.

Cei şapte voinici aşteptau pe duşman, gata să-l înfrunte.

Balaurul se lăţi pe pămînt ca o broască ţestoasă. Solzii de piatră îl acopereau tot, de nu putea paloşul să-i atingă carnea. I se vedeau numai labele şi capetele.

— Pe el ! strigă Voinicul Voinicilor.

Se urcară flăcăii în circa balaurului, încercînd sâ-i reteze cefele. Dar namila îşi trase capetele sub învelişul de solzi, se scutură o dată şi-i răsturnă pe toţi. îşi deznodă inelele, se întinse cît era de lung, şi, înfigîndu-se în coadă, se ridică drept ca luminarea, cu coada în pămînt şi cu cele şapte capete în înaltul cerului. Apoi începu să împroaşte din nou pucioasă şi smoală aprinsă, care cădeau în jurul său ca revărsările unui havuz. Dar cei şapte voinici nu căzură în capcana de foc, se apropiară de el, apucîndu-se de solzii cozii, strîngîndu-se cît mai aproape de balaur şi adăpostindu-se astfel de ploaia arzătoare, care curgea acum în jurul lor fără să-i atingă. Dar trebuiau să se ţină bine strînşi de lighioană, nu puteau trage paloşele, că le-ar fi ars mîinile acel potop al iadului.

Au stat ei multă vreme aşa şi balaurul vărsa fără încetare flăcări şi fum. Dar să vedem ! Multă smoală şi multă pucioasă are dihania în măruntaiele ei ? Pînă cînd o să curgă aşa ?

Orice butie are un fund, orice vijelie are un sfîrşit. Începu să înnopteze.

Urcaţi pe acoperişurile caselor sau pe dealuri, locuitorii cetăţii şi ai satelor vecine se uitau înspăimîntaţi la namila ceea nemaivăzut de înaltă, care stătea cu şapte capete-n văzduh, răsucea cele şapte gîturi la dreapta şi la stînga şi împroşca pe şapte guri puhoi de catran negru şi roşu, care lumina toate împrejur şi cădea în jurul trunchiului, înconjurând acest trunchi înalt şi drept, cu şapte stîlpi aprinşi.

Înconjurat de şapte şuvoaie înflăcărate, se ţinea balaurul în coadă şi palele de lumină ajungeau hăt-departe, şi pîlpîiau şi înroşeau toate, de nu se mai vedeau nici stele pe cer, ci numai smoală aprinsă şi scânteile care zburau şi bîzîiau ca nişte albine de aur şi de jeratic. Nu era să rămîie toată noaptea aşa, nici ei, nici balaurul. Mai ales balaurul.

Cît era ei de uns eu toate vrăjile puterii, nu putea să stea înfipt în vecii vecilor, sprijinit în coadă. Nu erau nesfîrşite izvoarele de pucioasă şi de catran din pîntecele lui.

— Măi flăcăi, sînteţi voinici şi isteţi, le zise el, vorbind din înălţime, cu capul de om. Dacă vreţi, mai luptăm, că mie puţin îmi pasă. Dar mai bine, hai să ne hodinim noaptea asta, şi mîine-n zori, ne-om înfrunta iarăşi!

Voinicul Voinicilor se sfătui cu cei şase tovarăşi ce să facă. Erau osteniţi şi ei din cale-afară şi nu le-ar fi stricat să se odihnească puţin !

S-ar fi odihnit, e drept,

mai apoi să-l ia în piept,

Şi-ar fi strîns băierile,

Adunînd puterile...

Astăzi slabi, de-atîta luptă,

Cu tăria întreruptă,

Mîine lei şi paralei,

Cu putere nouă-n ei!

Dar le era frică de viclenia balaurului. Cine ştie cîtă putere nouă avea să-şi strîngă balaurul în timpul nopţii ? Cine ştie în ce capcană n-ar fi putut să-i prăvale ?

Vorba omului viclean

E tot vorbă de duşman,

Vorbă dulce cum e mierea

Umblă să-ţi sece puterea,

Cînd te-o ispiti duşmanul,

Spunînd „mîine" sau „la anul",

Să nu te opreşti în drum,

Să-i răspunzi : „Ba nu ! Acum !”

Aşa învăţaseră ei de mici. Omul să fie stăpîn pe voinţa lui, să nu se lase ispitit de cel care-l duce cu vorba, să nu se lase doborît, pînă la suflarea lui cea din urmă.

Ce să cauţi ajutoare

De la zâne ursitoare ?

Ajutorul, dacă vine,

Pentru voinicel e bine,

Dar mai bine să n-aştepte,

Mijlocelul să-şi îndrepte,

Să se ştie voinicel,

Şi să se încreadă-n el !

Fără-ndoială, balaurul le ceruse răgaz ca să se ducă-n beciurile lui, să se adape cu buţi de catran şi de pucioasă şi să vie dimineaţa să-i pîrjolească. Iar ei, afară de odihna somnului, nu mai aveau de unde să aştepte ajutoare.

Aşa gîndiră şi aşa făcură cei şapte voinici.

Văzînd că potopul de foc se potoleşte, ei înţeleseră că puterile balaurului slăbeau. Vedeau cum tremură, cum începe să se lase, să se încovoaie, căutînd sprijin pe pămînt, întinzîndu-se pe labe şi mîrîind la ei ca un cîine neputincios.

— Hei, flăcăi, ce ziceţi ? îi mai întrebă el o dată. Ne odihnim ?

— Nu ne arde de odihnă, spurcăciune ! strigă Voinicul Voinicilor.

Şi-odată îşi îndreptară trupul, hotărîţi să isprăvească.

Cît ai clipi din ochi, sări fiecare flăcău la capetele balaurului şi repezind paloşul în gîturile pleşuve, le retezară unul după altul.

Văzînd că lighioana nu mai mişcă, locuitorii începură să s-apropie, întîi cu teamă, apoi cu veselie,mulţumind flăcăilor că i-au mîntuit de asemenea năpastă, nevenindu-le să creadă că într-adevăr au scăpat. Dintr-un capăt la celălalt al oraşului răsunară buciumele veseliei. Fiecare alerga să vadă minunea.

Nevestele şi codanele sosiră cu de-ale mîncării şi de-ale băuturii. Parcă din pămînt ieşeau găinile fripte, tăvile cu plăcinte şi ploştile cu vin... îi chemară şi pe flăcăii care rămăseseră să păzească de duşmani corăbiile. De peste tot soseau oameni cu daruri pentru voinici, care se ospătau şi beau cu o foame şi o sete nemaivăzută şi nemaipomenită.

Aveau dreptate să bea şi să mănînce, săracii, că mult pătimiseră în luptă cu spurcăciunea, mult sînge se scursese din ei, pentru binele acelui norod bătut de cumplita năpastă.

Cine credeţi că se întrecea să le toarne vin în cupe ?... Cine avea ochii plini de lacrimi, lacrimi de recunoştinţă ? Doi copilaşi, un băieţel şi o fetiţă... Ei erau cei mai fericiţi la ospăţul acesta al izbînzii, fiindcă micuţii aceştia nu erau alţii decît cei doi copii care trebuiau duşi în acea noapte la fîntîna blestemată, să-i mănînce balaurul cu şapte capete.

Se ospătară voinicii, jucînd bătuta şi brîul cu fetele şi cu nevestele, ba şi cu moşnegii care alergau sprinteni să petreacă şi ei. De mult nu mai ştiau bieţii bătrîni ce este bucuria !... Jucau de le sfîrîiau călcîiele, chiuiau, ca păstorii, din munte-n munte, îndemnau pe lăutari să mai zică, dădeau cu căciula de pămînt şi iar jucau şi ţopăiau, de parc-ar fi avut douăzeci de ani!

Dimineaţa, cei şapte voinici îşi spălară ochii şi fruntea, se îmbăiară, îmbrăcară straie proaspete, aduse de pe corabie, încinseră paloşe noi şi strălucitoare.

O treime din oastea lor îi înconjura. O altă treime rămăsese de pază la porţile oraşului, să fie gata pentru orice primejdie, iar a treia sta de veghe pe mare, să sară în ajutor.

— Acum trebuie să scăpăm pe cîrmuitorul cetăţii, prietenul ţării noastre şi tatăl mireselor noastre ! rosti Voinicul Voinicilor.

Întrebară ici, întrebară dincolo, nu ştia nimeni de soarta înţeleptului cîrmuitor al cetăţii.

Întrebînd din om în om, într-un tîrziu tot au dat peste el, într-o hrubă adîncă. L-au scos la lumina zilei. Dar această lumină, bătrînul n-o mai putea îndura : îl dureau ochii după atîta întuneric...

Sprâncenele albe îi crescuseră lungi şi-i acopereau pleoapele. Barba şi părul îi cădeau pe umeri şi pe piept, mîinile îi tremurau şi nu-i venea să creadă că ziua mîntuirii sosise.

— Vă mulţumesc, dragii mei ! Vă mulţumesc că aţi răpus pe vrăjmaşul meu de moarte şi că mi-aţi dat bucuria vieţii ; ce dar pot eu să vă dăruiesc ? V-aş da pe fiicele mele soţioare, dar ele sînt departe.

Muma balaurului le-a prefăcut în privighetori şi le-a închis în colivia de aramă, într-un turn, între munţii care se bat în capete.

De acolo a venit şi balaurul care mi-a cotropit ţara. În locurile acelea e împărăţia lui. Dar munţii despre care vă spuneam nu se potolesc şi nu-i veţi putea trece ca să intraţi în turnul de aramă, unde sînt ferecate copilele, dacă nu veţi tăia cele şapte limbi din gurile balaurului și nu veţi deschide cu ele zăvoarele munţilor şi ale turnului.

— Aşa vom face ! grăiră voinicii.

Ei tăiară limbile balaurului, îi aruncară trunchiul în mare şi porniră spre corăbiile care-i aşteptau la ţărm.

Bătrînul îi duse cu mare alai pînă acolo, îi îmbrăţişa pe fiecare şi le spuse :

— Nu mai am zile multe de trăit, dragii mei ! Dar n-am să mor pînă cînd n-am să joc la nunta voastră, aşa moşneag cum mă vedeţi !

Şi s-au tot dus cei şapte voinici, pe ape... Şi în drumul tor au întîlnit corăbii spăimîntate de furtună, le-au scăpat, le-au călăuzit, le-au însoţit pînă la bunul liman. Au curăţat marea de tîlhari. Au ajutat oamenii obidiţi.. Oriunde ajungeau, le ieşea în cale izbînda.

Cei răi îi aşteptau cu teamă, cei urgisiţi — cu neasemuită nădejde.

Într-o zi, văzură pe mare cîteva luntre, de unde li se făceau semne cu steaguri albe.

Erau solii unui ţinut al cărui crai împila şi chinuia pe bieţii locuitori, iar acum pornise război împotriva ţării celor şapte voinici, auzind că aceştia sînt plecaţi pe mare. Bieţii oameni auziseră de vitejia mîndrilor flăcăi, şi, dornici să scape de robia craiului, le ieşeau în cale, rugîndu-i să vie şi să-i scape şi pe ei de craiul cel hain.

Puteau să nu-i ajute ? Puteau să-i lase acolo, în mijlocul apelor, cu nădejdile sfărîmate ?

— Arătaţi-ne calea ! zise Voinicul Voinicilor, întorcîndu-şi corăbiile din drum.

Şi vîslaşii din împărăţia prigonită îi duseră în gura unui rîu neasemuit de larg. Urcînd în susul apei, îşi lăsară corăbiile la un mal prielnic şi se opriră la o răspîntie de drumuri.

Pâlcuri, pâlcuri începură a veni de pretutindeni oamenii necăjiţi, care li se jeluiau.

Oamenii craiului le ridicau toate avuţiile. Iar cînd nu mai aveau ce să ia, îi azvîrleau în temniţe adînci sau îi trimiteau pe ostroave depărtate, să spargă piatră, ori să fiarbă var, să se coboare în fundul apelor, unde să caute mărgăritare pentru podoaba domniţelor de la curte.

În acea împărăţit tot omul era rob, şi robii trăiau şi trudeau spre desfătarea celor cu straie de ibrişin, ou ciubote de catifea şi cu mantii din blăni de soboli şi de vidră. Sate întregi se istoveau ca să-şi facă boierul sau marele dregător căciulă de samur cu pană de cocor, prinsă în stemă de piatră scumpă, cât oul de bibilică. Cei şapte voinici ascultau şi se înspăimîntau de atîta sărăcie şi prigoană.

Se înfăţişau înaintea lor bătrîni schilodiţi, femei cu prunci la sînul uscat, copii cu gura plină de pămînt, pe care-l mestecau în gingiile ştirbe.

Bărbaţi în putere alergau spre oştenii veniţi de departe şi le arătau umerii plesniţi de bătăi.

Oamenii dormeau în bordeie adînci, ca nişte gropi, acoperite cu crengi şi băligar. Iar în vremea aceasta măria-sa nu mai prididea ridicîndu-şi conace peste conace, palate peste palate, ospătîndu-se cu vînaturile cele mai alese şi desfundînd buţi de vin, stors din vlaga pămîntului şi a oamenilor.

— Eu zic aşa — spuse unul dintre ei — să le venim de hac!

— Or să mai aştepte ele, miresele noastre, dar noi nu putem nunti şi veseli, în vreme ce alţii pătimesc ! mai zise altul.

Şi toţi se sfătuiră şi hotărîră că pace şi bună învoire cu acel împărat hain nu se poate.

— Trebuie să-i batem ostile, iar pe el să-l dăm jos din caunul domnesc, să scăpăm de atîta of şi amar!

Trîmbiţele răsunară,

Toţi voinicii s-adunară,

De din patru zări de ţară,

Într-un suflet, într-un gînd.

Steagul luptei ridicînd.

Unul se lupta cu zece,

Iar voinicul ce-i întrece

Cu o sută se lupta,

Pe vrăjmaş mi-l dobora,

Apucîndu-l, azvîrlindu-l,

La pămînt rostogolindu-l.

Nimicindu-l pe mişel

Şi scăpînd lumea de el !

Au mai sunat o dată trîmbiţele, tobele au răpăit, mulţimea s-a adunat, chemată să-şi aleagă un nou cîrmuitor. Au ales din sînul lor pe cel mai vrednic şi l-au pus în fruntea ţării, iar pe cei care-i împilaseră pînă atunci i-au legat în lanţuri şi i-au trimis în temniţă.

***

Se urcară vitejii pe corăbiile lor. În zori, ajunseră ia un ţărm de mare, pe care-l zăriră de departe şi-l cunoscură prin vuietele şi trosniturile ce veneau de-acolo, prin fumul şi focul ce scapără din frecătura bolovanilor aruncaţi de munţii care se băteau în capete. Ajunseră, coborîră pe mal şi porniră într-acolo.

Tot mai cumplit scrîşneau, urlau, vuiau şi scăpărau stîncile izbite una de alta.

Dar cînd au stropit poala muntelui cu sînge închegat de balaur, ca prin farmec se potoli bătaia crestelor, pămîntul se linişti, văile se răcoriră, zările se limpeziră, şi, în lumina potolită a dimineţii, iată turnul cel de aramă în care erau închise fetele-privighetori.

Trei scorpii cu nasul lung şi cu părul de şerpi încolăciţi şedeau de pază la poarta acelui turn, din care ieşeau duioase cîntece de jale şi de dor. Cîntau şi boceau bietele copile şi nu ştiau că solii dezrobirii erau colea.

— Sărut mîna, mătuşă ! zise în bătaie de joc Voinicul Voinicilor, celei mai bătrîne dintre scorpii.

— Sărut ochii, maică ! îi răspunse aceasta, crezînd mai întîi că sînt niscaiva slujitori ai balaurului. Dar cum cei şapte voinici miroseau a pămîntean, baba se răsti la ei :

— Ce vreţi ?

— Ia, venirăm şi noi pe la dumneavoastră, să vedem nişte nepoate pe care le avem pe aicea !

— Ce nepoate ? Care nepoate ? Noi nu ştim de nici. o nepoată ! strigară cele trei scorpii într-un glas.

— Ia să vedem şi noi, că s-ar putea să fie ! Daţi-vă la o parte, să ne vedem nepoatele !

Scorpiile mai strigară o dată :

— Ce nepoate ?

Nu se poate !

Iar Voinicul Voinicilor le răspunse batjocoritor :

— Ba se poate,

Se prea poate !

Babelor, nu fiţi netoate !

Vrem să le vedem pe toate

Şapte fete descîntate,

Soţioare, nu nepoate !

Cele trei scorpii puseră mina pe cîte un măturoi ţepos şi-l ridicară în văzduh, pasămite, să-i ia la goană pe flăcăi.

Dar aceştia se uitau la. ele rîzînd şi, pînă să-şi lase cloanţele măturoiul să cada pe capul şi pe spinarea lor, le dădură vînt de-a berbeleacul pînă la poalele muntelui — de nu se mai ridicară de acolo.

După ce isprăviră cu scorpiile, flăcăii se repeziră cu topoarele şi sparseră uşa turnului, găsiră cele şapte colivii de aramă, frecară lacătele cu limbile de balaur şi cît ai bate din palme, şapte privighetori ieşiră de acolo, se lăsară la pămînt, crescură, crescură şi se prefăcură în şapte fete frumoase, cu flori albastre în cosiţele de aur.

— Vă mulţumim ! Vă mulţumim ! grăiau ele cu glasurile ca nişte clopoţei de argint. Dar tata ce face ?

Unde e tata ?

— E bine sănătos şi vă trimite multă voie bună ! răspunse Voinicul Voinicilor. Veniţi cu noi, şi-o să-l vedeţi peste cîteva zile !

...Şi mi-au plecat cu toţii, în zori de vară, pe marea ce le aşternea în cale ape de mătase albastră şi verde, cu horbotă de spumă. Au plecat spre răsărit de foc, de păreau pînzele corăbiei nişte uriaşe flamuri înflăcărate, fîlfîitoare.

Trecură zile, trecură nopţi, şi corabia cînta : cîntau perechile în lumina de lună, pline de dor şi de nădejde. Iar cînd ajunse în ostrovul de mărgean, bătrînul lor fată, de bucurie, muri şi învie de şapte ori la rînd.

Se făcură şapte nunţi mîndre : se cununară voinicii cu fetele-privighetori, iar pe cea mai mică şi mai frumoasă dintre toate o luă Voinicul Voinicilor.

Din acea zi, ţara de la marginea de mare şi marele ostrov din mijlocul mării trăiră iar în bună prietenie, aşa cum veacuri lungi trăiseră pîn-atunci, şi nici un balaur n-a mai venit să le tulbure pacea şi buna înţelegere.