Share on Twitter Share on Facebook

Făt-Frumos din lacrimi

A fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti ; a fost pe vremea cînd se potcovea puricele cu nouăzeci şi nouă de ocale de fier, se înălţa pînă-n slava cerului, i se părea uşor şi tot mai cerea potcoave ; pe vremea cînd făcea plopul pere şi răchita micşunele ; cînd oile aveau colţi şi se hrăneau numai cu came de lup ; cînd iepurii se tolăneau pe iarbă şi trăgeau din ciubuc, lenevindu-se ziulica toată şi punînd ursul să alerge şi să-i desfete cu zburdălniciile lui; cînd miţele cîntau din cobză, iar șoarecii le ţineau isonul din cimpoi ; cînd vulpea nu ştia unde să se mai ascundă de frica puilor de găină...

A fost odată un împărat puternic, a cărui mare grijă și supărare era că n-are cui lăsa tronul ţării.

De trei ori fusese însurat acel împărat numit Murgilă ; se despărţise de cele două soţii dintîi fiindcă nu-i dăduseră moştenitori, iar acum se gîndea s-o izgonească şi pe-a treia, tot din aceeaşi pricină.

Tare se mai căina tînăra şi frumoasa împărăteasă la gîndul că va fi alungată și nu ştia ce rugăciuni să mai înveţe, ce leacuri băbeşti să mai ia şi în ce ape neîncepute să se mai scalde, ea să vie pruncul dorit de toată ţara !

Într-o seară de primăvară pică la curtea craiului Murgiră un oaspe împărătesc, venit din meleagurile Soarelui-Răsare. Era un flăcău frumos, cu părul negru si cu ochii ca vioreaua. Fusese trimis în lumea mare de către tatăl său, Zorilă-Vodă, să cerceteze ţări şi oameni, să afle învăţături, pregătindu-se astfel pentru domnia viitoare.

Acel vlăstar împărătesc nu prea şedea la curtea lui Murgilă, măcar că era primit cu voie bună şi ospătat cum se cuvine oaspeţilor împărăteşti. Îi plăcea mai mult să umble prin sate şi tîrguri şi cetăţi, să afle bucuriile şi păsurile norodului. Şi află feciorul craiului din Soare-Răsare că păsurile celor mulţi erau mai multe şi mai mari decît bucuriile lor... Necazurile îi copleşeau, dările şi muncile erau grele, vatra lor era pustie şi toată truda o cheltuiau ca să fie îndestulaţi bogaţii din cetatea de scaun, în frunte cu Murgilă-împărat.

Voievodul din ţara Soarelui-Răsare se întoarse mîhnit la curtea gazdelor şi povesti împărătesei cîte văzuse pc tărîmurile lor, cît amar duceau oamenii şi cile lacrimi amare vărsau de dimineaţă pînă seara, din pricina împilării celor mari.

— Măria-Ta — o rugă el pe împărăteasă — spune împăratului toate acestea... înduplecă-l să scoată lumea din robie, să dăruiască supuşilor o viaţă mai omenească, să nu mai curgă lacrimile durerilor, ci lacrimi de bucurie... Şi atunci Măria-Ta vei avea un prunc voinic şi ager, care va fi mîngîierea părinţilor şi dragostea norodului...

Împărăteasa, bună la suflet, îi ascultă sfatul... Şi nu trecură nouă luni de la plecarea oaspetelui din ţara Soarelui-Răsare, că tînăra soţie a lui Murgilă-Vodă născu un fecior rumen şi sănătos, căruia îi puseră numele Făt-Frumos din Lacrimi, fiindcă venise pe lume din lacrimile de bucurie ale norodului.

***

La miezul nopţii, după datini străbune, trebuiau să se ivească la leagănul copilului trei ursitoare, să-i dezlege tainele viitorului.

De grijă şi teamă, inima părinţilor se făcuse cît puricele.

— Ce ursită-i aşteaptă pe odorul nostru ? Ce-i vor prezice zînele ursitoare ?

Împăratul şi împărăteasa aşteptau cu nerăbdare, într-o încăpere vecină cu odaia unde era leagănul pruncului. Se uitau printr-o fereastră tainică, ţinîndu-se de mînă. Şi fiecare simţea că mîna celuilalt e mai rece decît a lui.

Cînd vechiul ornic din turn bătu de douăsprezece ori, ursitoarele se iviră la căpătîiul copilului.

Cea dinţii avea părul negru şi lung, revărsat pe umeri ; o cunună de luceferi îi încingea fruntea şi-n mînă ţinea o nuieluşă ele argint, în vîrful căreia scapără o stea. O ploaie de scântei, sute şi mii de steluţe rîureau necontenit d i n acel luceafăr şi se topeau ca o părere... Pe urmă, veneau altele şi altele, albe, roşii, viorii, o ploaie necontenită, o risipă de comori zburătoare şi strălucitoare...

Apropiind vîrful nuieluşei de fruntea micuţului, întîia ursitoare vorbi aşa :

— Să fii frumos şi dornic ca lumina soarelui, înţelept ca împăratul Solomon şi voinic ca Heraclie cel din vechime !

Din umbra lor, auzind acestea, împăratul şi împărăteasa îşi simţiră inima crescînd de bucurie, umflîndu-se parcă să le spargă pieptul.

Iată ivindu-se şi a doua ursitoare, cu rochie azurie, cu păr de aur, despletit şi revărsat pe umeri, cu o coroniţă de mărgăritare albe-n jurul capului şi-n mînă cu o nuieluşă de aur în vîrful căreia strălucea şi răspîndea mirodenii de paradis un crin învoit de aur.

Toată casa se umplu de adierile îmbălsămate ale florii legănate de obrazul lui Făt-Frumos !

— Tot ce vei dori să se-împlinească ! ursi zîna-Crinului de aur.

Atît vorbi şi se topi şi ea în umbrele nopţii, străvezie şi uşoară aşa precum venise...

Mult se bucurară împăratul şi tînăra mamă, dar inima li se strînse iar, la gîndul celei de-a treia ursitoare. Ştia toată lumea că această zînă era cea mai puţin milostivă. Urarea ei era mai mult blestem, care nimicea bunele preziceri ale celorlalte două, le răpea din darurile îmbelşugate.

Într-adevăr, un vînt îngheţat luă locul miresmelor de crin, o umbră deasă şi grea căzu acolo unde adineauri mii de steluţe scăpăraseră din nuieluşa de argint.

A treia ursitoare avea părul cărunt şi faţa posomorită. Un lung veşmînt cenuşiu o-nfăşura, iar pe umărul ei drept sadea nemişcată o bufniţă cu ochii galbeni, pasărea înţelepciunii.

Cu braţele încrucişate pe piept, vorbi cea de-a treia zînă.

Auzindu-i prorocirea, împărăteasa îşi pierdu cumpătul și căzu în braţele împăratului, care era gata şi el să se prăbuşească.

— Dar să nu fii mulţumit niciodată !

Atît a spus a treia ursitoare şi s-a topit în faptul zorilor ca un nor cenuşiu.

A doua zi, Murgilă-Vodă adună soborul învăţaţilor, al vracilor, al dezlegătorilor de vise, al cititorilor în stele şi le povesti, sfătuindu-se cu ei cum să înconjoare porunca ursitoarei, cum să-l înveţe dascălii pe Făt-Frumos a-şi stăpîni nemulţumirea şt a se arăta împăcat cu soarta lui, să se bucure din plin de darurile celorlalte două. Fiecare dintre cei poftiţi la sobor îşi spunea părerea, care de care mai întristat, mai fără de nădejde.

Cel mai vîrstnic dintre învăţaţi îi ascultă ce-i ocultă, apoi grăi aşa :

— Măria-Ta şi dumneavoastră, înţelepţi ai împărăţiei ! Socotesc, cu mintea mea bătrână, că nu trebuie să înţelegem ca un blestem şi ca o prigoană cuvintele ursitoarei cu bufniţa pe umăr. Să ne aducem aminte că-n depărtate vremuri această pasăre era semnul înţelepciunii. Înţelepte cuvinte a spus cea de-a treia Zînă-proroacă !... Să nu fii mulţumit niciodată !... Într-adevăr, a fi veşnic mulţumit înseamnă a si a pe loc. Dacă omul ar fi fost mulţumit de la început cu soarta lui, am fi rămas în vecii vecilor în peşterile răstrămoşilor noştri... Nemulţumirea i-a mînat omului paşii înainte, l-a făcut să cerceteze tainele pămîntului, ale apelor şi ale stelelor. Această nemulţumire a aruncat poduri pe gîrle şi corăbii pe pustietatea mărilor. Dac-ar fi fost mulţumit în întunericul peşterilor, n-ar fi propăşit niciodată !

Cînd i-a prezis, cînd i-a poruncit lui Făt-Frumos să nu fie mulţumit niciodată, a ştiut ursitoarea ce hotărăşte ! La ce i-ar folosi flăcăului frumuseţea, puterea, bunătatea, isteţimea, dacă ar sta liniştit, împăcat cu sine însuşi şi cu toate cele din jurul său şi n-ar mai face un pas spre mai bine ?

Aşadar, Măria-Ta şi dragii mei ucenici, în loc să fim mîhniţi că moştenitorul ţării noastre va fi veşnic nemulţumit, să ne bucurăm, dimpotrivă ! El va iscodi mereu ceva nou, îşi va pune mintea şi trupul în slujba celor mai înalte născociri şi isprăvi, spre binele lui şi al tuturora...

Vai de omul pe care nu-l însufleţeşte nici o rîvnă ! Vai de omul menit să stea de-a pururi cu braţele încrucişate, în semnul împăcării cu sine însuşi !

Cuvintele bătrînului turnară alinare şi balsam, nădejde şi încredere în toate inimile...

***

Copilul creştea într-o lună cît alţii într-un an, iar cînd împlini cincisprezece ani era voinic cit zece voinici şi înţelept ca un moşneag.

Încă de mie ii plăcea să se lupte cu piedicile şi greutăţile Ce i se iveau în cale, şi nu se lăsa pină ce nu le biruia. Nu iubea întunericul, fugea de oamenii posomoriţi. Se ducea numai acolo unde vedea tinereţe, voie bună, dragoste de viaţă. Dobora cu arcul şi săgeata uliul hrăpăreţ și vulpea vicleană. Vîna mistreţul şi lupul răufăcător. Mîinile lui erau atît de voinice, incit puteau îndoi drugul de fier, iar potcoava o îndrepta cît ai clipi din ochi. Întîi o potcoavă mică, de mînz, pe urmă altele, tot mai mari și mai groase, făcute din aur, din argint sau din oţel, p o t c o ave ale armăsarilor din herghelia domnească. Le apuca de cele două capete, le întindea ori le rupea în două, de se minunau grăjdarii şi fierarii împărăţiei de-aşa mare virtute.

Sfărîma cu pumnul pietricica, pe urmă bolovanul, pe u r mă lespedea, pe urmă stînca.

Taică-său, împăiatul, se uita cu bucurie la băiat, văzîndu-l cum creştea în putere zi de zi. Cînd îl vedea sfărîmînd bolovanii, îi spunea glumind :

— Lasă, flăcăul tatei, nu-ţi mai tot strica palmele, că doar n-ai să te înfrunţi cu Sfarmă-Piatră !

— Nu se ştie ! răspundea băiatul şi se repezea la o stîncă, o scotea din ţîţîni şi-o azvîrlea cît colo, de credeai că-i o bucată de lut sau un şomoiog de paie.

Făt-Frumos nu se mulţumea numai să biruie piatra : el smulgea nuiele şi tufe din pămînt, iar mai tîrziu copăcei și copaci, mesteceni tineri sau plopi înalţi, pîn-a ajuns să răsucească în braţe stejarii cei mai groşi şi să-i doboare, smulgîndu-i cu rădăcini cu tot şi întorcând spre cer rădăcinile pline de pămînt şi de gîngănii.

— Astîmpără-te, flăcăul tatei ! îi spunea împăratul, ştergîndu-şi lacrimile de bucurie. Astîmpără-te, că doar n-ai să te întreci cu Strîmbă-Lemne !

— S-ar putea şi una ca asta ! răspundea Făt-Frumos.

În cetatea împărătească veneau, ca să-i desfete pe cei de la curte, tot felul de vraci, măscărici, luptători, răsucitori de paloşe, ghicitori în stele. De fiecare dată cînd soseau aceştia, norodul se aduna pe uliţi.

Făt-Frumos se amesteca şi el printre dînşii şi le fura meşteşugurile, întrocîndu-i în pozne şi isprăvi.

De la călăreţii rătăcitori, care se dădeau peste cap pe caii lor mici şi iuţi, învăţase să călărească, de-i întrecea cu mult pe cei mai îndemânatici.

Pehlivanii, adică luptătorii de bîlci, erau nişte oameni voinici, cu capul ras, dezbrăcaţi pîn-la mijloc şi unşi cu untdelemn pe trupul gol, ca să lunece din manile vrăjmaşului. Se luau la trîntă între ci care pe care. Se apucau de mijloc sau de picioare, îl ridica unul pe celălalt în văzduh, după cum le venea rîndul, apoi îl trîntea cu umerii de pămînt. Biruitorul punea genunchiul pe pieptul celui învins, care striga :

— M-ai răpus, leule !

De la aceştia învăţă Făt-Frumos cum să se lupte numai cu braţele, fără paloş, fără vărsare de sînge. În scurtă vreme îi întrecu pe toţi, fiind mai sprinten la trup şi mai ager la minte decît ei.

Mai treceau pe la curtea împărătească şi săbierii, cei ce luptau cu sabia. Ei învăţară pe flăcău cum să mînuiască paloşul, cum să-l răsucească în jurul capului, cum să se ferească de loviturile celuilalt, cum să zboare oţelul din mîna potrivnicului, printr-o repezeală îndemânatică, şi cum să-l vatăme pe acesta de la o zgîrietură mică pînă la tăierea capului.

Toate făpturile omeneşti îl îndrăgeau, toate dobitoacele pămîntului, ale apelor şi ale văzduhului i se închinau lui Făt-Frumos din Lacrimi şi era destul să dorească ceva, ca de îndată să i se împlinească dorinţa.

Și tot nu era pe deplin fericit flăcăul ! Într-o zi, cînd auzi de la un călător, venit din depărtate meleaguri, despre Cosînzeana cu floarea care-i cîntă în cosiţă, simţi că îl cuprinde un dor nespus de acea domniţă de departe...

Și de atunci nu-şi mai găsea liniştea.

— Taică, vreau să-mi iau mireasă pe Ileana Cosînzeana!

— Fătul meu, ţara ei e departe tare. Multe primejdii ai de înfrînt... Şi apoi, sînt sute şi sute de viteji care o cer de mireasă pe Cosînzeana. De unde ştii că te va alege tocmai pe tine ?

— Ai să vezi, taică... Pe mine o să mă aleagă şi nu pe altul...

— Nu, fătul meu, nu, lumina ochilor mei... Stai aici şi o să-ți găsim altă mireasă vrednică de tine...

— Eu numai pe Ileana o vreau...

Văzînd împăratul că n-are încotro, se prefăcu că-l lasă în pace să-şi caute norocul singur. Dar îşi puse-n minte să-i ridice tot felul de piedici în cale, doar-doar i-o hotărî să-şi mute gîndul.

— Bine, fătul meu ! Hai să-ţi alegem un cal tînăr, voinic şi isteţ , vrednic de tine.

Se duseră la herghelia împărătească, unde tot felul de tineri armăsari, albi şi negri şi roibi pufăiau, nechezau şi băteau din copitele de argint, nerăbdători să plece-n lumea largă, purtînd pe şaua lor bogată pe Făt-Frumos cel darnic ca lumina soarelui.

Flăcăul nu ştia pe care mînz să-şi arunce ochii, aşa erau de mîndri toţi, cu coama lor şi cu coada lor de mătase, cu penele învoalte ce le înfloreau fruntea.

Tot umblînd aşa, printre mînji, cai şi armăsari tineri, auzi un glas :

— Ia-mă pe mine !

Se uită de unde venea glasul acela şi văzu o mîrţoagă bătrînă prăbuşită la pămînt, cu coastele ieşite şi cu pielea jupuită.

Flăcăul se uită cu milă la acea mîrţoagă şi trecu mai departe. Tot ocolind grajdul de colo pînă colo, pipăind cînd un armăsar, cînd altul, mîngîindu-le coama, căutîndu-i ia dinţi, lovindu-i cu biciuşca peste picioare, ajunse iar la calul prăvălit şi iar îl auzi vorbind :

— Ia-mă pe mine !

— Ce să fac cu tine ?

— Ai să vezi ! Spune grăjdărilor să aducă un făraș cu ovăz şi un făraş cu jăratic... Care cal o mînca ovăz nu e vrednic de tine ! Numai cel ce va mînca jăratic, numai acela te va însoţi cu spor în drumurile tale !

Urmîndu-i sfatul, Făt-Frumos porunci grăjdarilor s-aducă făraşele... Caii toţi mîncară ovăz, ocolind jăraticul ; şi numai mîrţoagă dădu la o parte, cu botul, nevrednicele grăunţe, ospătîndu-se cu jăratic.

Şi cu cît mînca foc, cu atît se întrema, se ridica în picioare, necheza, tropăia din copite şi pufăia pe nas aburi caizi şi luminoşi ca flacăra. Pasămite, acel cal bătrîn nu era decît Viforel, armăsarul împăraţilor, cel care aştepta să vie voinicul voinicilor să-l încalece. Şi iată că voinicul voinicilor sosise !

L-au spălat şi l-au ţesălat pe Viforel, i-au dat să măn î n c e movile de foc şi să bea plosci şi buţi cu vin vechi de șapte ani.

Cînd a fost vorba să se caute suliţă, scut, platoşă, paloş, are și tolbă de săgeţi pentru Făt-Frumos, Viforel îşi sfătui stăpînul să nu ia ce i-or da, ci să ceară armele vechi ale strămoșilor, care zăceau în pod, nefolosite. Erau prea grele pentru umerii plăpînzi ai urmaşilor.

— Nu căuta că sînt prăfuite şi ruginite ! Fereşte-te de veșminte bogate, de sabia nouă şi uşoară, încrustată cu pietre scumpe ! Fereşte-te de strălucirile mincinoase şi cau t ă ț i vechi şi încercaţi prieteni, cum e paloşul acesta greu, suliţa aceasta lungă, platoşa pe care n-o poate străbate n i c i săgeata, nici paloşul duşmanului...

Argaţii domneşti se duseră în pod să caute uneltele de luptă cerute de Făt-Frumos.

Le ridicară, le frecară şi le făcură lucitoare ca răsăritul soarelui de vară, ca pietrele din fundul pîraielor limpezi.

Scrâşni împăratul, dar n-avu încotro, că flăcăul era dîrz; nimeni şi nimic nu-l putea împiedica să plece să-şi vadă visul cu ochii.

În seara celei dintîi zile, cal şi călăreţ ajunseră la un pod de aramă păzit de un balaur năprasnic, care mugea.

— Pe aici e drumul spre ţara Cosînzenei ? întrebă Făt-Frumos.

— Pe aici, răspunse balaurul, dar pe podul meu nu se

— Dar pe unde vrei să trec, prin văzduh ?

— Prin văzduh, dacă vrei, ori prin apă ! Dar pe podul meu, nu!

— Prin văzduh nu pot, răspunse Făt-Frumos, că n-au crescut încă aripi roibului meu, iar prin apă nu vreau să trec. că nu sînt şoarece !... Dă-te la o parte, ori de nu, îmi încerc paloşul pe spinarea ta !...

— Să te văd ! răspunse balaurul.

Făt-Frumos se dete jos de pe cal şi-ncepu să ciopârţească dihania.

Balaurul lătra, scuipa ca pisicile, împroşcîndu-l pe voinic cu bale înveninate, cu păcură aprinsă şi cu fum de pucioasă. încerca să-l muşte, ori să-i rupă carnea de pe el cu ghearele, dar Făt-Frumos ferea în lături şi mi-l plesnea cu tăişul paloşului de-i sărea dihaniei cînd un ochi, cînd un dinte. Pînă cînd balaurul îl lăsă să treacă. Mare fu uimirea şi bucuria lui Făt-Frumos cînd găsi de partea cealaltă a podului pe însuşi tatăl său, împăratul ! Se prefăcuse în balaur, îi încercase tăria, să-l împiedice, cu orice chip, să ajungă în ţara Cosînzenei şi să-şi ia mireasă. Un ochi îi plîngea de necaz că a fost învins şi un alt ochi îi rîdea de bucurie că are fecior atît de voinic.

— Să trăieşti, fătul meu !... Acum văd şi eu că eşti viteaz şi vrednic să faci ce te taie capul !... Du-te sănătos ! Am vrut să te pun la încercare, să-ţi văd puterea şi îndrăzneala. Ai biruit balaurul ! Să-mi trăieşti !

Făt-Frumos văzu cu durere pe faţa părintelui urmele rănilor ce i le făcuse, iar pe hainele împărăteşti picături de sînge.

— Vai, tată ! Cum te-am sîngerat ! Iartă-mă !

— Nu-i nimica, fătul meu, mai bine să mai scriu eu cîteva zgârieturi la vechile mele răni, decît să fi păţit tu ceva, în cea dintîi luptă cu o dihanie ! De n-aş fi făcut aşa, unde mi-ar fi fost dragostea părintească?

Făt-Frumos îi sărută mîna şi se despărţiră.

A doua zi, pe-nserate, ajunse la un pod de argint, păzit de un balaur cu trei capete, mai năprasnic decît cel dintîi.

— Pe podul meu nu se trece ! strigă lighioana. Treci ori prin apă, ori prin văzduh.

Făt-Frumos se gîndi că împăratul îl încearcă a doua oară şi-i răspunse :

— Prea bine, balaurule ! Prin văzduh nu pot să trec, că n-au crescut încă aripi roibului meu. Ca să mă lupt cu tine, n-am vreme. Am să trec prin apă !...

Şi aruncîndu-se în apele spumegătoare, Făt-Frumos trecu înot şi ajunse pe malul celălalt.

— Să trăieşti, fătul meu !... îi zise împăratul, că tot el era. Am vrut să te-ncerc a doua oară şi am văzut că eşti milos, cuminte şi isteţ. Milos, că n-ai vrut să mai lupţi cu balaurul, ca nu cumva să loveşti iar în tatăl tău ; cuminte ai fost, că nu ţi-ai pierdut vremea înfruntîndu-mă, c-aveam de gînd să-ţi fac o mică şi nevinovată rană, ca să-ţi treacă dorul de Ileana ; şi ai fost isteţ, coborîndu-te şi trecînd prin apă, fără să ţi se pară îngenunchere... . Iar se îmbrăţişară, iar se despărţiră.

A treia seară ajunse Făt-Frumos la un pod cu totul şi cu totul de aur. Un balaur cumplit, ce vărsa foc şi otravă pe şapte guri, că şapte capete avea, sta de pază şi nu lăsa pe nimeni să treacă.

— Treci prin apă, treci prin văzduh, dar pe podul meu n-ai să treci, afară numai dacă te baţi cu mine!...

O clipă. Făt-Frumos rămase pe gînduri. Trase paloşul să se bată. dar nu se bătu. Vru să coboare malul să treacă prin apă, dar Viforel se împotrivea, simţind că-i lucru necurat : aburii ce se ridicau din gîrlă erau fierbinţi, apele erau clocotite.

Şi-n aceeaşi clipă, două aripi mari ţişniră din coastele lui Viforel şi roibul se-nălţă-n văzduh, zburînd deasupra fumegărilor calde ce se ridicau din apă. Ajunşi pe celălalt mai, se-ntîlniră iarăşi cu Măria-Sa.

— Ehei, copilul tatii !... îi zise împăratul. Te-am încercat a treia oară şi era cea mai grozavă încercare, că dacă te-ai fi bătut cu mine, aveam de gînd să-ţi crestez trei răni şi să te las lungit ; dacă ai fi trecut prin apă, ţi-ai fi fript picioarele şi tu şi roibul tău, că undele erau clocotitoare. Am văzut că eşti voinic şi cuminte, am văzut că ai un tovarăş credincios, căruia-i cresc aripile la vreme — du-te sănătos, fătul meu, că nu mai duc grijă ! De acum n-o să ne mai vedem decit în ceasul fericit cînd vei veni cu Ileana Cosînzeana ! Bun rămas, băiatule, şi de aici înainte loveşte fără milă în cei ce ţi-or sta înainte, pe mine n-ai să mă găseşti niciodată printre dînşii !...

A treia oară se îmbrăţişară voievozii. Din strîngerea pătimaşă a tatălui său văzu fătul că într-adevăr se despărţeau pentru vreme lungă.

— Dar de plecat singur, n-o să te lăsăm să pleci ! îi mai zise Murgilă-Vodă ! Am să-ţi dau cei mai aleşi dintre oştenii mei, trei sute de călăreţi şi treizeci de care cu meriade s-aveţi pe drum !

Făt-Frumos nu se prea bucură de darul acesta neaşteptat ; el ar fi vrut să plece singur, să se simtă slobod, să aibă numai grija lui şi a calului.

Dar n-avu încotro. Nu voia să-şi mîhnească părinţii printr-o nouă nesupunere. Porni, deci, în fruntea acelor călăreţi, înveşmântaţi în bogate straie de fir şi de argint, cu zale strălucitoare, cu suliţe lungi, cu armăsari împopoțonați...

Platoşele şi buzduganele lor aruncau sclipiri de foc. Şi tot norodul, în frunte cu împăratul şi împărăteasa, petrecu acest nemaivăzut alai pînă dincolo de porţile cetăţii, departe.

Soarele scapără scîntei. Umblară ei, cei trei sute şi unu de voinici, cîteva zile, pînă la ieşirea din împărăţie. Trecînd hotarul altora, ce-i fu dat să vadă lui Făt-Frumos ? De cum îi zăreau oamenii de pe cîmpuri o luau la fugă, porţile satelor şi tîrgurilor se închideau, obloanele grele se lăsau peste ferestre, femeile şi copiii alergau să se ascundă, înspăimîntaţi.

— Fraţilor, spuse Făt-Frumos însoţitorilor săi... Oamenii se tem de noi... Ne văd mulţi, călări, şi cred că pribegim cu gînduri duşmănoase... O ceată care soseşte în tropotul şi nechezatul cailor, în zăngănitul armelor, nu poate fi pornită decît pe jaf, pe omor şi pe vîlvătaie... Iar eu nu pentru aceea am venit pe lume, să-i sperii !... E mai bine să ne despărţim. Întoarce-vă-ţi la casele voastre, dragii mei, la munca ogoarelor, la vetrele voastre... Luaţi carele şi împărţiţi-le frăţeşte între voi, că mie mi-ajunge o traistă cu merinde!...

Şi fără să mai asculte cuvintele lor de mîhnire că-i lasă şi nici bunele lor urări de supunere şi biruitoare călătorie, Făt-Frumos dete pinteni calului.

Cerul se umplea de stele, livezile foşneau tainic, împrăştiind dulce mireasmă de flori şi de fin cosit.

Cei călăreţi trei sute se întorceau plini de bucurie în ţara lor, iar Făt-Frumos, cu fruntea sus, pleca spre ţinuturile frumoasei Ileana Cosînzeana : floarea din cosiţa-i cîntă, nouă-mpărăţii ascultă.

Mult pribegi voinicul pînă ajunse în ţara Cosînzenei. Multe lupte şi cazne avu de-ntîmpinat, dar le birui pe toate. Acum veni încercarea cea grea : se înfăţişă părinţilor Cosînzenei şi o ceru de nevastă.

— Uşor îţi vine dumitale, crai pribeag, să-mi ceri pe Ileana, îi răspunse împăratul, tatăl domniţei... Dar mai sînt înaintea dumitale alţi feţi-logofeţi veniţi de peste nouă mări şi nouă ţări, care au umblat pe tot felul de tărîmuri şi au trecut prin încercări din cele mai crunte şi s-au bătut şi-au biruit mulţime de vrăjmaşi, ca să cîştige inima fetii mele !

— Să se bată şi cu mine, dacă le dă mîna ! Şi, de m-o birui vreunul, s-o ia el pe Ileana... Dacă nu, s-o iau eu !

— Prea te crezi năzdrăvan, voinice ! Dar n-ai să poţi învinge pe toţi flăcăii ! îi zise tatăl Ilenei.

— Pune-mă la încercare ! îi răspunse Făt-Frumos.

— Asta nu, fătule, că nu vreau vărsare de sînge la casa mea. Mai aşteaptă pînă s-or aduna toţi ceilalţi şi să vă perindaţi cu toţii prin faţa Ilenei. Cel care-i va plăcea, acela să-i fie mire, c-aşa se obişnuieşte din străbune vremuri...

La ziua hotărîtă, cînd începu perindarea pe sub ferestrele Ilenei. Făt-Frumos sta în umbra unui copac, dincolo de mulţime, şi se uita cum trec călări, în cîntecul surlelor şi al buciumelor, pe armăsarii lor gătiţi, voievozii care veneau să peţească domniţa.

Iar flăcăul nostru sta cu ochii ţintă la fereastra Cosînzenei, fermecat de frumuseţea ei neasemuită.

Ca prin farmec, Făt-Frumos simţi în suflet o undă de lumină, ce se urca, risipindu-se pe buze... Şi, fără să ştie cum, se pomeni cîntînd... Cînta cu glas răsunător şi dulce o doină necunoscută, că se opreau, vrăjite, păsările pe ramuri şi apele în matca lor, ascultîndu-l. Făt-Frumos cînta şi vuitul tăcu...

Frunzele îşi încetară murmurul, livezile rămaseră aplecate aşa cum le-ndoise adierea...

Se stinse sunetul surlelor, caii se opriră, oaspeţii ascultară fermecaţi, cu ochii dincotro venea cîntecul.

Iar Ileana asculta şi ea melodia de mii de ori mai frumoasă decît aceea care se-nălţa din floarea minunată pe care o purta în cosiţă.

Făt-Frumos s-apropie, cîntînd, de ferestrele Cosînzenei, trecu prin şirul călăreţilor încremeniţi şi-al jupîniţelor ce-şi plecau fruntea în faţa lui, oftînd uşor, dar în clipa cînd mîna Ilenei se ridică să-i arunce mărul de aur, în clipa cînd flăcăul se credea stăpînul lumii, clopotele sunară lung, buciumele vîjîiră a năpastă şi slujitorii cu părul zburlit, veniră-n fugă să vestească tatălui Ilenii că oşti duşmane potopesc ţara... Venea Zmeul-Zmeilor cu zmeii şi balaurii lui, cu ceata de vraci şi vrăjitoare, cu Muma-Pădurii, cu Jumătate-Om, cu Inimă-Putredă, cu Tartacot şi cu toţi uriaşii pe care-i adunase şi-i ridicase-n oastea lui... Venea să fure pe Ileana Cosînzeana şi să puie mîna pe împărăţie, mai prin bună voie, ca ginere, mai cu străşnicie, ca năvălitor.

Mărul pe care-l ţinea în mînă Cosînzeana rămase nearuncat. Voievozii se împrăştiară care încotro, căci pasămite Luminăţiile-Lor veniseră gătiţi de nuntă şi nicidecum de bătălie...

— Acum să mi te văd, voinice !... spuse tatăl Ilenei lui Făt-Frumos...

Cînd ceilalţi se găteau de nuntă, tu te lăudai cu vitejia.. Acum îţi arde să te războieşti, ori poate vrei să îmbraci straie de sărbătoare şi să cînţi ?

— Pre a mea lege, tată socrule, parcă te-ai pus cu tot dinadinsul să mă superi. De n-ai fi la grea nevoie, de n-ai fi tatăl Ilenei, de nu mi-ai fi socru — că socru tot ai să-mi fii odată şi odată — mai că ţi-aş arăta eu cum se vorbeşte cu Făt-Frumos ! Dar, fiindcă eşti cine eşti şi vei fi ceea ce-mi vei fi, hai să-ţi dau o mînă de ajutor !

Şi porni la luptă, el singur şi cu înaripatul Viforel şi dădu iama în adunătura de pocitanii a zmeului. Iar oștile împăratului, văzîndu-l cît era de inimos şi de viteaz acel tînăr de departe, îl urmară degrabă şi-l ajutară să cureţe moşia de năvala duşmanilor.

Pînă seara n-a mai rămas pui de lighioană prin acele părţi.

Sună buciumul că lupta-i sfîrşită, voinicii s-adunară, dar pe voievozi ia-i de unde nu-s ! Parcă intraseră-n pămînt.

— Ai avut dreptate, dragă ginere !... A ta să fie fata mea, Ileana Cosînzeana !... Iată-mă-s acuma socru şi mai iute de cum ne aşteptam !

Şi Cosînzeana aruncă mărul lui Făt-Frumos şi se logodiră în aceeaşi zi, pe-nserat, urmînd să-nceapă nunta mai tîrziu, cînd or veni şi părinţii flăcăului, ori cînd s-o duce el cu Ileana la curtea socrilor mari. Lui Făt-Frumos îi păru că n-o să mai treacă noaptea, să-şi vadă mireasa-n lumina zorilor, în mireasma florilor, în glasul cîntătorilor... Dar noaptea trecu şi zorile veniră. Şi Cosînzeana se ivi mai frumoasă ca-n toate poveştile spuse lui Făt-Frumos. El o luă de mînă, o dezmierdă cu dragoste şi-i săruta fruntea albă şi strălucitoare...

Dorul i se potoli, că-şi văzuse visul, cu ochii : frumoasa lumii, domniţa pe care atîta o rîvnise, pentru care înfruntase atîlea mari necazuri, era a lui acum, ca să se adeverească întocmai ceea ce-i spusese a doua ursitoare :

— Tot ce vei dori să se-mplinească !...

***

Dar iată că Zmeul-Zmeitor, cumplitul stăpîn al puterilor întunericului, începu să dea tîrcoale palatului în care Ileana aştepta ziua nunţii cu Făt-Frumos. Se gîndea balaurul cum ar face s-o răpească pe frumoasa frumoaselor.

— Nu mă vrei de bunăvoie, ai să mă vrei de nevoie ! rînjea el.

Acest Zmeu înfricoşat era un duşman de temut ! La porţile palattilui, straja fu îndoită, întreită. Însuşi Făt-Frumos o păzea cu ochii-n patru, să nu-i mai fure blestematul pe aleasa inimii.

Mîniat foarte era Zmeul-Zmeilor împotriva acelui voinic care-i stricase lui socotelile.

— Să nu crezi, flăcăule, că va fi a ta !... Prea mult râvnesc eu împărăţia lui taică-său, ca să te las pe tine mîndru ginere şi mare voievod !...

Neputînd birui prin vitejie, Zmeul-Zmeilor lăsă paloşul deoparte şi hotărî să-şi ajungă ţinta prin şiretenie, împrăştie tot el vorba c-a murit într-o bătălie, ca să nu se mai teamă nimeni de el, şi haida-hai ! ajunse la palatul Ilenei sub chipul unui bătrîn şi smerit vînzător de mărgăritare, mătăsuri şi uleiuri de trandafir.

Toate erau gata de nuntă la curte. Daruri nepreţuite veneau de pretutindeni. Și iată că într-o zi, un negustor dulce la vorbă şi la apucături se înfăţişă cu marfă rară, o arătă curţii şi fermeca pe toţi cu minunăţiile lui, de nu mai ştiau oamenii ce s-aleagă.

A doua zi sosiră la curte alte două slugi ale negustorului, cu o ladă şi mai mare, plină cu multe şi neasemănate daruri de nuntă. Dar nu ştiu cum se întîmplă că peste un ceas, cînd ieşiră slugile din iatacul Ilenei, lada era mai grea de cum era cînd intrase. Pasămite, Zmeul-Zmeilor pîndise cînd nu se mai afla nimeni în jurul fetei, îi legase gura cu o năframă şi-o încuiase în lada goală, trimiţînd apoi slugile cu prada în spate, printre slujitorii ce-i priveau alene de La porţile palatului. Iar Zmeul sări pe fereastră, se cufundă-n grădina cu pomi înalţi, stufoşi şi pieri în pădurea fără margini, unde-l aşteptau cei doi oameni ai lui cu strălucita pradă.

Făt-Frumos intră în iatacul Cosînzenei şi-l găsi plin ele mărgăritare şi mătăsuri minunate. Numai, pe Ileana, minunea lui neasemuită, n-o găsi.

— Ileana, Ileana !

Dar Ileana nu-l mai auzea, Ileana era departe...

Făt-Frumos s-aruncă pe calul său alb, Viforel cel năzdrăvan, şi porni pe urmele Ilenei.

Tot felul de piedici se iveau în calea lui. Dar n-ar fi fost Făt-Frumos dacă nu le-ar fi înlăturat cu mintea ageră şi braţ puternic. Mergea călare, cu fruntea sus, în lumina Soarelui, aşa cum merg toţi cei ce au cugetul curat.

Dar nu-şi dădu seama că intrase în împărăţia întunericului. Zmeul-Zmeilor avea o împărăţie tăinuită. Printre supuşii lui găseau tot felul de jivine înfricoşătoare, dihănii cu un corn în frunte, păsări ale nopţii, bufniţe, cucuvăi |şi lilieci, care îşi făceau cuibul în turle părăsite. Ţineau cu el tîrîtoarele din văgăuni : şerpii, şopîrlele. Păsări de ;pradă — vulturi, ulii, corbi — dădeau tîrcoale în jurul stăpînului lor.

Pe urmă veneau şi vrăjitoarele, şi scorpiile, şi pajurile cu două capete şi fiarele pădurilor, cu ochii de foc şi dinţi ascuţiţi, arici mari cît bivolul şi cu coarne de cerb, iele şi vîrcolaci...

E adevărat că nici Făt-Frumos nu era singur. Îi veneau într-ajutor zînele bune, Zâna Florilor, Zâna Apelor... Cînd flămînzea voinicul, îi răsăreau în cale copaci cu roade pîrguite şi stupi cu miere. Izvoare limpezi îi dădeau apă proaspătă... Păsări albastre şi roşii, cu pene minunate, îi arătau drumul, îi curtau şi-l adormeau, altele îi privegheau somnul, iar altele îi ciripeau, să-l trezească.

Dar şi Zmeul avea de partea lui : ielele care stîmesc trîmbe de vînt şi răsucesc trupurile celor ce cad în acele vîrtejuri. De cite ori nu se iveau ele în calea lui Făt-Frumos, îi întunecau cerul, îl purtau pe cărări primejdioase !

Dar cîte o căprioară sau cîte un cerb frumos îi arătau voinicului drumul pe unde să iasă din întunecimile pădurii. La capătul cărării iar îl pîndeau lupi şi mistreţi, urşi ce mormăiau şi voiau să-şi trosnească oasele, vulpi ce căutau să-l ispitească pe margini de prăpăstii şi să-l prăvălească în adîncuri.

Flăcăul nu se temea de nimeni. De multe ori, floarea avea ţepi ascunse, iar ciuperca, sub care se odihnea cîte un Tartacot, era înveninată. Trebuia să umble cu mare băgare de seamă voinicul, ca să nu cadă pradă puterilor întunericului, să aleagă binele de rău.

Într-o zi, trecînd printr-o pădure, auzi trosnete de ramuri frînte şi strigăte de om. Se uită bine şi văzu un uriaş, care se repezea la cîte un stejar, prindea o creangă cît omul de groasă şi o răsucea, pe urmă iar urla şi se repezea la altă ramură şi o strîmba, cu mîinile lui puternice. Apoi sta o clipă liniştit şi iar se supăra, se repezea şi smulgea cîte un arbore din rădăcină, furios nevoie mare şi răcnind de parcă pe el îl răsuceau copacii pădurii.

— Bună ziua, omule ! îi zise Făt-Frumos, cu mina pe minerul paloşului, gata să se apere dacă acel uriaş avea gînduri ascunse.

— Bună, bună, da' ce cauţi dumneata prin pădurile mele ? îi răspunse Strîmbă-Lemne.

— Da' de unde şi pînă unde sînt pădurile dumitale ?

— Ale mele sînt şi nu las pe nimeni să treacă prin ele. Care nu vrea să-nţeleagă, cu mine are de furcă !

— Cată-ţi de treabă, omule, nu mi te împotrivi, că n-ai să mă birui ! Şi-apoi, ştii una ? Eu pot să fac ce faci tu, dar tu nu poţi face tot ce pot eu să fac !

Strîmbă-Lemne nu prea înţelegea. Ca să-i dovedească cine este el şi ce tărie are. Făt-Frumos se repezi la frasinul cel mai gros al pădurii, îl luă în braţe, îl clătină din rădăcini şi mi-l scoase ca pe-o măsea găunoasă.

— Te mai baţi cu mine acum ? întrebă el.

— Mă bat, de ce nu ? răspunse uriaşul, umilit că se mai găseşte unul în stare să vie de hac copacilor codrului.

Se luară la trîntă voinicească. După multe opinteli Făt-Frumos îl birui. Apoi şezură de vorbă, prieteneşte. Vorbi Făt-Frumos :

— De ce stai în pădurea asta întunecată, omule, şi-ţi pierzi vremea răsucind copacii, strîmbînd lemnele?

Nu e păcat de atîta putere irosită de pomană, cînd ai putea-o folosi altminteri ?

— Drept să-ţi spun, răspunse Strîmbă-Lemne, eu ştiu că va bate odată ceasul cînd puterea mea îşi va găsi rostul...

De aceea, o pun mereu la încercare, să nu mă dezvăţ, să fiu gata. Îmi risipesc tăria din mine, războindu-mă cu pădurea, pînă m-o învăţa unul mai deştept ca mine cum trebuie să-mi folosesc voinicia !

— Bine mi-ai grăit ! îi răspunse Făt-Frumos. Vino cu mine, să-mi fii tovarăş la bine şi la rău, să înfruntăm pe cei vicleni şi pe cei crunţi şi să ajutăm pe oamenii de omenie !

Strîmbă-Lemne urmă pe Făt-Frumos cu dragă inimă, că-l vedea mai puternic şi mai înţelept ca el.

Ieşiră din pădure şi se avîntară pe un deal de cremene. Nici copac, nici iarbă nu se vedea pe dealul acela, ci numai stînci înalte şi tot felul de lespezi, care întregi, care bucăţi. Un huruit cumplit se auzea, un zgomot de pietre ciocnite şi prăvălite în prăpastie... Şi mai răsuna, cu vuiete însutite, un glas puternic de uriaş.

— Cine o fi urlînd aşa de năprasnic ? întrebă Făt-Frumos.

— Sfarmă-Piatră ! Se necăjeşte şi el spărgînd stîncile cu pumnul, fărîmînd cremenea.

— Păcat că nu-şi foloseşte aceste puteri pentru lucruri trainice !... Să-l luăm şi pe el cu noi. O veni ?

— Vine ! răspunse Strîmbă-Lemne — că nu l-a învăţat nimeni pînă acum nici pe el.

— Ce e cu voi ? strigă Sfarmă-Piatră, văzînd pe cei doi drumeţi.

— Ce să fie, frăţioare ? îi răspunse Strîmbă-Lemne. Iacă, am pornit la drum cu tovarăşul ăsta al meu şi trecurăm pe-aici.

— Da' alt drum nu găsirăţi ? se răsti la el Sfarmă-Piatră. Ăsta e pămîntul meu şi nu las pe nimeni să mi-l calce !

— Dar ce eşti tu, mă ? rîse Strîmbă-Lemne. Eş!i balaur la cap de pod, de opreşti lumea să treacă ?

— Ce sînt, ce nu sînt, asta e ! Tu poţi să treci, că-mi eşti frate, da' străinul ăsta să facă bine şi s-o ia pe unde-a venit, că mă supăr !

— Eu de-ntors nu mă-ntorc, se-nfurie Făt-Frumos. Dă-te la o parte, că de nu, te răpun !

— Nu te încăpăţîna ! sfătui Strîmbă-Lemne pe frate-său. Flăcăul ăsta e mai voinic decît noi. Nici eu nu l-am lăsat să treacă... Ne-am măsurat, m-a biruit !

— Te-o fi biruit pe tine, dar pe mine e mai greu !... Dă-te la o parte, omule !

— Cată-ţi de treabă, nu mi te împotrivi, că eu pot să fac ce faci tu, dar tu nu poţi face cîte pot eu să fac!

Zicând acestea, Făt-Frumos se repezi la un dinte uriaş de piatră, ce ieşea din muntele de cremene, îl apucă, îl zgîlţîi de cîteva ori, îl smulse şi-l aruncă departe, cît colo.

— Îţi mai arde acum să te masori cu mine ?

— Îmi arde ! răspunse Sfarmă-Piatră. Să vedem, care pe care!

— Dacă vrei şi vrei, apăi să ne luptăm !

Şi se luară la trîntă. Nu i-a fost uşor nici unuia, nici celuilalt, căci amîndoi erau zdraveni şi isteţi. Se prindeau de mijloc, se aruncau în văzduh şi iar se potoleau, şi iar se încăierau. Se luptară ei aşa pînă la scăpătatul soarelui, de le curgeau sudorile.

Sfarmă-Piatră tot umbla să-l apuce pe Făt-Frumos cu o mînă de cap şi cu alta de picioare, să-l răsucească şi să-l strîmbe.

Dar voinicul, care învăţase din copilărie trînta, cunoştea toate şiretlicurile luptei şi scăpa mereu din mîinile vrăjmaşului.

Pe cînd, nu ştiu oe făcu şi cum făcu Făt-Frumos, că-l apucă de mînă pe Sfarmă-Piatră, îi răsuci braţul, îl culcă la pămînt, şi-i puse piciorul pe piept. Dar Sfarmă-Piatră se opinti iar, ieşi de sub călcîiul voinicului şi începu iar să-l înfrunte.

Acum se luptau la lumina stelelor, că se făcuse noapte bine şi răcoare. Iar răcoarea îi întărea pe amîndoi. Sfarmă-Piatră încercă o lovitură năprasnică, să-l ameţească pe Făt-Frumos.

Dar Făt-Frumos se făcu una cu pămîntul şi odată se ridică, pocnindu-l în piept cu toată puterea.

Uriaşul se clătină şi se întinse lat pe ţărînă.

— M-ai răpus, leule ! strigă el. Hai să ne-mpăcăm ! Făt-Frumos îi întinse mîna dreaptă şi-l ridică, îmbrăţişîndu-l şi spunîndu-i :

— Hai să ne-mpăcăm, mă vere, şi să ne facem prieteni!

— Prieteni să ne facem ! Pîn-la-moarte ! răspunse Sfarmă-Piatră. Dreptate ai avut. Dieptate ai ! Eşti mai viteaz şi mai înţelept decît mine.

Se sfătuiră cîteşitrei ce-ar putea să facă cei doi uriaşi să nu-şi mai macine vremea şi tăria, stricînd lemnele şi piatra.

— Ajutaţi-mă întîi — le răspunse Făt-Frumos — să răpunem pe Zmeu şi să-mi iau înapoi mireasa, pe Ileana Cosînzeana — floarea-i din cosiţă-i cîntă, nouă-mpărăţii ascultă. După aceea o să avem mult de lucru, dragii mei, numai s-ajungem cu bine acasă !

***

Mergînd ei aşa zi şi noapte şi ajungînd într-o vîlcea, auziră un om văitîndu-se. Avea glas cumplit şi striga :

— Mi-e foame ! Mor de foame ! Daţi-mi de mîncare !

— Cine-o fi ? întrebă Făt-Frumos.

— Ia, nebunul de Flămînzilă ! Ăstuia, oricît îi dai, tot nu se satură ! rîse Sfarmă-Piatră.

În orice zi, la masă, ce credeţi că mînea voinicul flămînzilă şi nu se sătura ?

O găină

Cu slănină,

Doi cocoşi

Pîntecoşi,

Trei curcani.

Dolofani,

Cinci viţei

Cu tăiţei,

Şase raţe

Fără maţe,

Şase oi

Cu usturoi,

Şapte miei

Şi cinci purcei

Cu ardei,

Cu mujdei,

Nouă porci grei de osînză,

Un butoi întreg de brînză,

Trei plăcinte cît o roată,

Să hrănească lumea toată,

La sfîrşit un sac de poame,

Şi striga mereu :

„Mi-e foame !"

Într-adevăr, ajungînd la locul de unde veneau strigătele, văzură o namilă de om, în jurul căruia pîlpîiau trei movile de jăratec. Pe una din acele movile se frigea un bou, pe alta un mistreţ, pe a treia un uri. Namila răsucea cînd o frigare, cînd alta, tot muşcînd dintr-o pulpi mare de cerb, pe care o ţinea în mâna dreaptă.

— Mi-e foame ! Mor de foame ! striga el, cu gura plină

— Cu Flămînzilă ăsta, curat că n-avem ce face ! zise Strîmbă-Lemne. El alta decît să mănânce n-a făcut niciodată !

— Nu se ştie ! răspunse Făt-Frumos. Poate i-om afla şi lui un rost, într-o zi ! Meştere Flămînzilă, îl întrebă flăcăul, vii cu noi ?

— Viu, de ce să nu viu ? Numai să-mi găsiţi ceva de mîncare, că pe aici n-a mai rămas nimic. M-am săturat de miei şi de viţei, m-am săturat de urşi şi de mistreţi !

— Vino cu noi — îi răspunse Făt-Frumos — şi-o să te îndestulăm !

Flămînziîă luă în spinare ursul fript, boul, mistreţul fi restul cerbului şi se alătură cetei, tot înfulecînd şi plîngîndu-se că-i ghiorăie maţele de foame.

Nu ieşiră ei bine din vîlceaua cu pricina, că auziră alt glas, mai cumplit, care striga :

— Mi-e sete ! Mor de sete ! Daţi-mi să beau !

Se apropiară şi văzură altă namilă de om. Sta pe brînci, sugînd apa unui izvor pe care aproape îl secase.

— Asta e frate-meu, Setilă, zise Flămînziîă. Oricît i-ai da să bea nu se mai satură şi tot strigă că moare de sete !

— Ce tot ai cu mine, mă frate-meu ! îl certă Setilă pe Flămânzilă. Nu ştii că pe aici e secetă şi nu mai am ce bea ?

— Hai cu noi! zise Făt-Frumos. Am să-ţi dau lacuri întregi şi gîrle lungi să bei, să te saturi.. Dar mai întîi să ne-ajuţi să-l răpunem pe zmeul care mi-a răpit mireasa, zmeul care seacă apele, mănâncă vitele, arde pădurile şi fură piatra munţilor să-şi facă palate !

Porniră la drum cei cinci voinici şi iată că văzură mai multe focuri arzînd în zare. Se îndreptară într-acolo și auziră strigînd pe cineva care alerga de la un foc la altul, punea lemne peste lemne, se vîra în dogoarea flăcărilor, şi se văita cît îl ţinea gura :

— Am îngheţat ! Mor de frig ! Am isprăvit lemnele şi-o să îngheţ ! striga acel uriaş care nu era altul decît Gerilă.

— Gerilă, vrei să vii cu noi ? Te ducem la palatul Zmeului... O să-i dăm foc şi-ai să te încălzeşti pînă-n măduva oaselor ! îi strigă Făt-Frumos.

—Viu, viu ! răspunse Gerilă... Numai foc să-mi faceţi!

Se alătură şi Gerilă celor cinci voinici.

Scorpia Pămîntului simţise prin iscoadele ei că vine primejdie mare şi ieşi înaintea lui Făt-Frumos, cu ceata ei de lighioane, lupi, mistreţi, cucuvăi şi alte matahale.

Dar nu se apropiară bine de cei şase tovarăşi, că lui Flămînzilă începură a-i fremăta nările.

— Mi-e foame ! Mi-e foame ! strigă el şi se repezi la oastea vrăjitoarei, punînd mina cînd pe o scorpie, cînd pe un dihor.

Apuca fiarele de cîte un picior şi le arunca în gură, o gură mare cît un cuptor şi le înghiţea pe nemestecate.

În vremea aceasta, Făt-Frumos răsucea paloşul şi tăia orice lighioană care cuteza să se apropie de el.

Sfarmă-Piatră lua bolovani, îi zdrobea cu pumnul şi-i arunca în capul balaurilor, ochindu-i şi zdrobindu-de ţeasta, iar Strîmbă-Lemne smulgea brazii din rădăcini, îi făcea măciucă şi lovea în dreapta şi în stînga, înspăimîntînd şi risipind oastea vrăjitoarei.

Văzînd că nu poate dovedi pe cei şase voinici, Scorpia Pămîntului îşi scoase un pieptene din părul de vipere încolăcite şi-l aruncă în calea duşmanilor. Dinţii pieptenelui se făcură copaci ; pieptenele era acum o pădure deasă.

— Degeaba ai aruncat pieptenele ! îi strigă Făt-Frumos. Puterea e în mîna noastră !

Într-adevăr, nu i-a trebuit mult lui Strîmbă-Lemne să scoată din pămînt trunchiurile cu rădăcini cu tot, să netezească locul şi să-şi taie drum, în urmărirea blestematelor jivine.

Văzînd că Făt-Frumos cu ai lui se apropie din nou de oastea ei, să i-o prăpădească, baba îşi scoase basmaua din cap, o fîlfîi, şi din basma începu să cadă potop de apă, care umplu toată valea.

Făt-Frumos îl îndemnă pe Setilă să vie de hac puhoaielor.

— Ba bine că nu !... strigă uriaşul, plin de veselie. Lăsîndu-se pe vine, el începu să sugă de parcă bea dintr-un clondir, parcă n-ar fi pus în gură picătură de apă toată viaţa. Cît ai bate din palme, secă întreaga vale.

Şi iar porniră cei şase voinici pe urma lighioanelor, să le facă praf şi cenuşă.

Vrăjitoarea mai avea o unealtă în puterea ei : focul.

Cu un amnar ce-l ţinea la cingătoare, dete foc ierbii, rădăcinilor şi tufelor din drum şi toată cîmpia se făcu o mare de flăcări, prin care nu putea să treacă nimeni.

— Scorpie blestemată ! strigă Făt-Frumos.

— Ce ne facem ? Vai de capul nostru, ce ne facem ? începu să se vaiete Setilă, pe care căldura îl usca şi-l chinuia sete nouă, cumplită.

— Nu te mai plînge, măi Setilă ! se răsti la el Gerilă. Cînd îmi vine şi mie oleacă de focşor, să mă încălzesc cu niţeluş, tocmai acum te găsişi să te boceşti ?

Și fără să mai aştepte răspuns, Gerilă se aruncă în pîrjol; se bălăcea în el ca broasca în baltă, se da peste cap rîzînd de bucurie şi alerga după flăcările şi jăratecul ce creştea înaintea lui, să le mănînce, nu alta !

Și-n vreme ce focul sporea în faţă, se potolea în spate, pe unde trecuse el. Cărare proaspătă şi răcoroasă lăsa uriaşul în urma lui. Pe acolo puteau să-şi facă loc ceilalţi patru voinici.

„Fiecare poate fi de folos !... se gîndea Făt-Frumos. Cînd o fi arşiţă în ţară, îl punem pe Gerilă s-o potolească, iar dacă o fi uscăciune, îl trimitem pe Setilă la izvoarele din munţi să le soarbă şi cu ele să stropească pămîntul, să-l învioreze !"

Cei cinci tovarăşi de drum îl urmară pe Făt-Frumos şi ajunseră cu bine în împărăţia Zmeului. Ostile vrăjitoarei nu se mai încumetau să le iasă-n drum.

Setilă sorbi apa din şanţurile care înconjurau palatul Sfarmă-Piatră dărîmă podurile şi zidurile.

Strîmbă-Lemne smulse copacii, îi puse unul peste altul şi le dădu foc. Flămînzilă înghiţi balaurii care păzeau porţile, iar Gerilă sta la pîndă şi, cu suflarea lui îngheţată, făcea sloi pe toţi cei ce scăpau de paloşul lui Făt-Frumos.

După ce scăpară de toţi aceştia, voinicul căută pe Zmeu să se măsoare cu el.

Se-ntîlniră. Se-nfruntară. Făt-Frumos era călare

Şi vorbea de sus cu Zmeul. Dar văzînd apoi că-l are

Prea departe, se coboară, lasă calul şi deodată,

Furtunos, cu faţa toată de-o mînie grea brăzdată,

Scoase paloşul din teacă şi răcni : „Destul ! Destul !

De minciuni, de vorbă dulce, de-aşteptare sînt sătul !

Am venit să-mi iau mireasa ce-ai furat-o, liftă rea!

Teme-te, cumplită fiară ! Aprigă-i mînia mea !”

Zmeul-Zmeilor, ajuncea, scuturîndu-şi solzii grei,

Îți rînji în nas şi zise : „Hai la luptă, dacă vrei !"

„Hai la luptă” îi răspunse Făt-Frumos. Şi-ndată, ia.

Cînd în aripi, cînd în creştet, pe balaur mi-l tăia...

Făt-Frumos lovea în faţă, iară Zmeul tot în lături,

Când săreau la zece postii, cînd se pomeneau alături...

Scăpărau scîntei din săbii. Sîngele curgea belşug.

Unul se lupta cu cinste, iar cellalt cu vicleşug.

Zmeul încolţit, deodată, a pierit din faţa lui...

Se făcu, mări, o roată cu luminile verzui,

Pe flăcău să mi-l înghită. Dar flăcăul şi mai şi,

Se făcu şi el o roată roşie, şi izbucni

Ca un foc ce iese noaptea de prin clăi. Se repezea

Cînd o roată, cînd cealaltă şi striga : „Păzea! Păzea !”

Se ciocneau în luptă cruntă. Numai flăcări scăpărau.

Cerul tot era lumină... Munţii-n jur se clătinau...

Iarba sfîrîia pîrlită, frunzele se răsuceau.

Toate apele secară, păsările-n drum zăceau,

Numai cele două flăcări, înălţîndu-şi fumul greu.

Mai aprinse, mai cumplite, se luptau mereu, mereu

Cînd deodată, iar ieşiră, plini de fum din roata lor.

”Tot îţi viu de hac eu ţie !" zise Zmeul-Zmeilor...

”Tot ţ-o iau eu pe Ileana ! îi răspunse Făt-Frumos, ,

De ne-om bate-o săptămînă, zmeu viclean şi păcătos !

Și mai grea se-ncinse lupta. Plini de sînge, plini de scrum,

Se luptară iar voinicii, colo-n marginea de drum...

Amîndoi cu mîna goală, se luară iar la trîntă :

Parcă le creştea puterea tot mai mare, mai ne-nfrîntă.

Iată că, deodată, Zmeul îşi făcu spre dînsul vînt,

Apucă flăcăul bine, îl săltă de la pămînt

Și cu Făt-Frumos în braţe, încordat, se opinti,

Scoase-un urlet de mînie şi vrăjmaşul îl trînti;

În pămîntul ars ca piatra pînă-n glezne îl vîrî,

Îl lăsă înfipt acolo şi-nspre gîrlă coborî,

Vine-o zînă aducîndu-i un ulcior cu apă rece,

Făt-Frumos o bea în grabă, însetarea îi mai trece,

”Hai, voinice — spuse zîna — luptă-te acum cu spor,

Cosîzeana te aşteaptă şi se mistuie de dor !”

Zmeul se-ntorcea agale. Zîna floare se făcu,

Făt-Frumos ieşi din groapă, gata iar ! Acu-i acu'!

Zmeul-Zmeilor găsise fără pic de apă rîul

Și venea să curme lupta. Făt-Frumos îşi strînse brîul,

Se-ndreptă odală-n şale şi la el se repezi :

Zmeul-Zmeilor, tîlharul, bine nici că se trezi,

Că-l şi prinse-n braţe fătul răcorit şi încordat.

Îl azvîrli în nori odată, şi pe urmă înc-o dat',

Îl ținu ca luminarea şi-n pămîntul ars vîrîndu-l,

Îi strigă, rîzînd cu hohot : „Ţi-a venit şi ţie rîndul !”

După-aceea, îl apucă pe Zmeu de chică şi cu paloşul îi reteză capul. Apoi se repezi la palatul năruit, unde era întemniţată Ileana Cosînzeana, o dezrobi şi, urcînd-o pe calu-i alb şi năzdrăvan, pe Vifor-Viforel, porni în zbor spre ţara ei.

Mare le-a fost bucuria părinţilor, a rudelor, a curtenilor, a tuturora, cînd a sosit acasă frumoasa lumii, împreună cu neasemănatul ei mire, Făt-Frumos.

Se făcu o nuntă cum n-a mai fost şi n-o să mai fie!

Perechea împărătească fiind tare îmbătrînită unseră domn pe Făt-Frumos şi pe Ileana doamnă.

Şi amîndoi se puseră-pe treabă. îndemnară meşteri să ridice tîrguri şi oraşe, să arunce poduri pe ape, să găurească munţii şi să facă trecători. Aici îşi arătă puterea şi îndemânarea Sfarmă-Piatră. Se ducea în ţinuturile de cremene, spărgea bolovanii, îi căra, îi mai spărgea o dată şi dădea stîncilor chipul şi mărimea care trebuia.

Punea pietrele una peste alta şi se dovedi un nepreţuit zidar. Tot felul de tineri ucenici veneau la el să-nveţe cum se poate preface bolovanul în lespede lustruită, cum se pune piatră peste piatră, cum se ridică zidurile de cetate, podurile boltite şi drumurile netede.

Strîmbă-Lemne avea mai mult de lucru pe la ţară, unde ridica oamenilor case de bîrne, în locul bordeielor de lut. Smulgea stejarii din pădure şi-i făcea seînduri grele. Mult se minunau bieţii oameni văzînd pe bunul uriaş cum îi scoate de sub pămînt, unde locuiau ca sobolii şi le dura căsuţe vesele, aşezate pe temelii puternice. Le mai făcea meşterul Strîmbă-Lemne înalte uluci şi unelte de muncă, iar lemnul pe care nu-l putea folosi îl prefăcea în lemne de foc şi-l rînduia în curtea ţăranilor, să-l aibă la iarnă.

Cînd văzură oamenii ce om bun şi vrednic e Strîmbă-Lemne, se îmbulziră din toate părţile să le facă şi lor case ori podeţe, să nu mai sară gîrlele.

— Apăi nu aşa, dragii mei ! Dacă vreţi podeţ, ori uluc, ori colibă de bîrne, apăi veniţi de învăţaţi şi voi cum vine treaba, ori trimiteţi-vă copiii să-i învăţ cum se lucrează, că un om nu le poale face singur pe toate şi nici nu-i drept ca alţii să stea cu braţele încrucişate, aşteptînd să le pice mură-n gură si para mălăiaţă !

Îi ascultară, sfatul.

Sătenii porniră a-şi trimite odraslele să înveţe pietrăria şi zidăria de la Sfarmă-Piatră, tîmplăria de la Strîmbă-Lemne, iar cei doi meşteri mari începură să scoată calfe din ucenici şi meşteri din calfe. Iar aceştia, la rîndul lor, învăţară pe alţii, şi treaba merse mult mai uşor şi mai spornic.

L-au folosit şi pe Gerilă, ba încă ce folos !

Cînd veneau vara călduri prea mari prin unele părţi ale ţării, îl trimiteau acolo pe Gerilă ; şi numai că se arăta uriaşul şi odată se potolea dogoarea. Nu era nevoie să-şi duhnească toată suflarea lui îngheţată ca să răcorească pămîntul... Abia sufla el uşurel, puţintel, şi arşiţa se alina.

Ce să mai vorbim de meşterul Setilă ! Şedea la pîndă şi cînd veneau ploi mai mari, cînd da potopul să înece ogoarele, el numai că se ivea, se punea în calea puhoaielor şi le sorbea, de le seca pînă seara, şi astfel scăpa grădinile, viile, cîmpiile de prăpădul înecului.

Ba, neică Setilă făcea şi mai mult : cînd era secetă cumplită, iar grînele şi livezile erau ameninţate de pîrjol, se ducea în munţi, unde se ailau izvoare şi iezere îmbelşugate, le sorbea şi venea de uda eu apa lor ţărîna uscată.

Mai făcea şi altele uriaşul nostru !

Cmd vedea oamenii că se uită la pămîntul crăpat şi dau din cap a jale şi durere, el le spunea :

— Ce, mă, oameni buni, voi credeţi că dacă staţi cu mîna-n şold şi clătinaţi capul a mîhnire, o să izvorăsc apa din rărunchii pămîntului şi-o să vă îndestuleze ? Nu, măi oameni buni ! Aduceţi sape şi lopeţi, veniţi cu mine şi hai să ne punem pe treabă, să scoatem apa vie din adâncuri!

Setilă aduna în jurul lui pe flăcăii şi bărbaţii în putere şi pleca să cerceteze cu ei în care parte a locului se găsesc cuiburi de apă.

Avea o nuieluşă fermecată, care-i spunea unde se află gura de izvor şi unde nu. Se vede treaba că aşa îl învăţase nevoia cînd era secetă cumplită. Ajunsese să dibuiască, fie cu mirosul, fie cu auzul, locul unde colcăie, în adîncuri, unda limpede şi răcoroasă.

Şi astfel, se umplură satele şi tîrgurile de fîntîni îmbelşugate, care astîmpărau setea vieţuitoarelor şi mai slujeau la udatul grădinilor, la răsadul florilor şi al zarzavaturilor. Ţărîna se înviora, în două-trei zile înverzeau ierburile, tufele şi crîngurile.

Cît despre Flămânzilă, nu-l vedea nimeni eu săptămânile şi cu lunile : pasămite, stătea la marginea satelor și cînd veneau lupii noaptea, pe furiş, să prade vitele oamenilor, se repezea, îi prindea de cîte un picior şi-i mînea pa netăiatele şi pe nefriptele.

Cînd pleca la vînătoare, îi ieşea în calc cîte o femeie bătrână şi săracă:

— Nepoate dragă, dacă prinzi vreo vulpe, n-o înghiţi cu piele cu tot! Jupoai-o şi mănînc-o, iar blana adu-mi-o mie, să-mi fac scurteică !

— Bine, mătuşă, om vedea !

Făcea Flămînzilă doi-trei paşi şi, la marginea satului, iată că-l întîmpină cîte un moşneag.

— Flăcăule, nu mai înghiţi lupul şi ursul cu blană cu tot. Jupoaie lighioana şi adă-mi mie pielea, că vine iarna şi n-am cojoc !

Bine moşule, vom vedea !

A doua zi dimineaţă se pomenea satul cu neică Flămînzilă încărcat cu piei de vulpe, de urs, şi de lup, de vidră şi de dihor, pe care le împărţea bărbaţilor şi femeilor să-şi facă scurteici, zeghi şi zăbune, ori să le aştearnă prin odăi şi pe laviţe. Altora le dădea blănuri, să-şi acopere pruncii cînd dormeau şi să-i încălzească.

În toate satele se dusese vestea bunului Flămînzilă, care nu numai că le scăpa găinile din gura vulpii şi oile din gheara lupului, dar le mai aducea şi daruri, din păduri şi din vizuini.

De mare folos au fost uriaşii aceştia, lucrând alături de ceilalţi meşteri spre binele oamenilor.

Făt-Frumos şi cu mireasa lui domniră ani îndelungaţi şi fericiţi.

Frumoşi, buni şi vrednici, iubitori ai celor mulţi, ei mai aveau darul de a-şi alege sfetnicii şi căpitanii de oaste printre cei mai înţelepţi şi viteji dintre supuşi. împărăţia lor ferită de războaie, de secetă, de cutremure şi de zîzănii propăşi foarte. Cînd veţi fi mari, dragi copii, să plecăm cu toţii într-o călătorie lungă şi îndepărtată, să vedem şi noi ţara lui Făt-Frumos şi a Ilenei Cosînzenei, despre care toţi bătrînii spun minuni !