Share on Twitter Share on Facebook

Fluierul ciobănaşului

— Unde este Pui-de-om ?

— Căutaţi-l pe Pui-de-om !

— Aduceţi-l pe Pui-de-om !

Aşa strigau la răscrucea uliţelor cîţiva flăcăi veniţi din şapte sate. Băteau în nişte tobe mari, pe urmă se duceau la altă răspîntie şi iar băteau tobele, strigînd :

— Aduceţi-l pe Pui-de-om !

— Căutaţi-l pe Pui-de-om !

— Unde este Pui-de-om ? Pînă către seară strigară ei aşa.

— Nu vă mai osteniţi, oameni buni ! le spuse o babă. Pui-de-om vine toamna pe la scăpătatul soarelui, cu vitele. De trei zile n-a mai dat pe-aici !

Spre asfinţit, iacătă-l şi pe ciobănaş cu turma. Să tot fi fost o sută de vaci şi de viţeluşe, şi numai Pui-de-om cu trei dulăi, să le păzească.

Ciobănaşul era un băieţel deştept şi vrednic. Nu ştia nici de frică lupilor, nici de a drumeţilor încruntaţi, porniţi pe rele.

El una ştia :

— Satul mi-a încredinţat vitele, trebuie să le păzesc ! Pînă să fi ajuns el păzitorul turmei, prin multe necazuri trecuseră bieţii oameni... Venea cînd un lup şi răpea un viţel, cînd un tîlhar şi fura o vacă.

Pui-de-om era băiat de nădejde. Nu ştia nimeni al cui era. Îl crescuse o barbă pînă s-a făcut de trei anişori. Pe urmă baba a murit şi l-a lăsat să-l crească un unchiaş. Unchiaşul a murit şi el. Şi aşa, Pui-de-om era adăpostit cînd la unul, cînd la altul.

Aducea voie-bună oriunde se ducea, li puneau în mînâ un băţ de salcie şi-l trimiteau cînd cu raţele la balta, cînd cu oile pe colnic, cînd cu boul la arătură.

Mai tîrziu, mic cum era, îl făcură văcar. Era el mic, dar zdravăn. Trăind în mijlocul mieilor şi-al orătăniilor, învăţase graiul şi purtarea blîndă a dobitoacelor, învăţase să înţeleagă cîntecele pe care i le cîntau, cu miile lor de frunze, bătrînii stejari. Pui-de-om se împrietenise cu aricii, cu iepurii, cu veveriţele, cu ciocănitoarele, cu toate vietăţile pădurii.

În micul ciobănaş mijeau toate darurile omului adevărat: blîndeţea, îndrăzneala, mîndria, vrednicia, omenia. Dacă-i spunea cineva o taină, el nu se grăbea s-alerge şi s-o destăinuiască altuia. Poate că duşmanii ar fi folosit această taină ca să lovească în cei buni.

Într-o seară, pe cînd se-ntorcea cu vitele de la păşune, i-a ieşit în drum, în capul satului, o namilă de om, cu o zeghe lungă şi cu o căciulă înfundată peste ochi. .

— Bună vreme, ciobănaşule !

— Bună să-ţi fie inima ! răspunse Pui-de-om, măsurîndu-l de sus pînă jos.

I se păruse că acel drumeţ nu prea avea inima bună şi de aceea îi răspunse : „Bună să-ţi fie inima”.

— Frumoase vite ai !

— Frumoase, dar nu sînt ale mele...

— Unde le duseşi la păscut ?

— Unde e iarba mai grasă...

— Da' mîine unde o să le duci ?

— Unde o fi păşunea mai bună...

Pui-de-om se uita la cel care-l iscodea şi care-şi ascundea sub căciulă şi sub zeghe faţa, mîinile şi

picioarele. Bănui că tîlharul s-a prefăcut cioban ca să-i fure vacile.

— Păşune grasă se găseşte în multe părţi, dar eu te-am întrebat în ce loc anume ai să le duci mîine ! îl mai încearcă drumeţul cu glas mieros, ca al tuturor iscoditorilor.

— Nu le duc eu, mă duc ele pe mine acolo unde le place ! răspunse Pui-de-om, care ştia ce ştia : nu degeaba schimba el în fiecare zi locul unde să pască turma.

Temîndu-se ca tîlharul să nu năvălească-n sat şi să fure vitele noaptea, ciobănaşul întoarse turma din drum şi porni cu ea spre un smîrc de pădure, unde nu i-ar fi trecut nimănui prin cap s-o caute.

Puse cei trei dulăi de pază, veni iute în sat, se duse la fiecare, şi spuse oamenilor să fie fără grijă că le va aduce vitele a doua zi, pe înnoptate.

Iată însă că trecu o zi, trecură două, trecură trei, şi Pui-de-om nu se arăta.

Ţăranilor nu le era teamă, ştiindu-l pe ciobănaş cît era de isteţ. Cum se auzise că prin satele vecine s-au arătat nişte fiare care au prădat staulele, se gîndiră că băiatul stă cu turma în codru, în vreun ascunziş, să le scape vitele.

A treia zi se pomeniră sătenii cu pristavi care băteau drumurile şi întrebau de ciobănaş :

— Unde este Pui-de-om !

— Căutaţi-l pe Pui-de-om !

— Aduceţi-l pe Pui-de-om !

Pe înnoptate, uite-l şi pe Pui-de-om ! Se ivi în capul satului, vesel ca de obicei, ca şi cum nimic

nu i se întîmplase. Nici o vită nu pierise.

Atîta numai că băiatului îi era tare foame, îi era foame şi lui şi dulăilor care păziseră cele o sută de vaci, de viţei, şi de viţeluşe.

— Tu eşti Pui-de-om ? întrebă unul din pristavi.

— Eu şi nu altul ! răspunse ciobănaşul.

— Am avea ceva de vorbă împreună...

— Să vorbim, dar întîi să mănînc ceva, că de trei zile n-am pus nimic în gură !

— N-ai băut nici măcar lapte de vacă ?

— De muls nu puteam mulge vacile, că am stat despărţit trei zile de turmă.

— Dar unde mi-ai fost ?

— N-aş vrea să fiţi şi voi pe acolo !...

Văzînd că Pui-de-om nu prea are chef de vorbă, flăcăiandrii îl lăsară să îmbuce un boţ de mămăliguţă, o strachină de fiertură şi-i spuseră :

— Noi îţi vrem binele, vericule ! Ne-a trimis stăpînul nostru, baciul de la munte, să te căutăm şi să te ducem în faţa lui.

Pui-de-om auzise de acel moşneag, ştia că e un om blînd şi, cum îl socoteau toţi drept staroste al

ciobanilor, se gîndi să se ducă la el în pădure să mai afle unele sfaturi bătrîneşti, bune pentru meşteşugul de păstor.

Bună e orice povaţă,

Cît trăieşte omu-nvaţă !

Porni deci cu acei flăcăi din şapte sate şi ajunse la pădure.

Acolo, într-o peşteră, la lumina unui opaiţ, văzu un bătrîn cu barba albă, care-l privi cu ochii plini de bunătate şi începu să-l descoasă, părinteşte.

— Tu eşti Pui-de-om ?

— Eu.

— Ştii de ce te-am chemat aici ?

— De unde vrei să ştiu ?

— Am să te-ntreb mai multe.

— Întreabă-mă !

— E adevărat că te-au prins zilele trecute nişte tîlhari?

— Adevărat !

— Şi te-au întrebat unde sînt vacile satului ?

— M-au întrebat.

— Şi tu le-ai spus ?

— Eram prost să ie spui ?

— Ţi-a tras unul o palmă, sau ba ?

— Două palme !

— Şi tot n-ai spus ?

— Da' ce ? Eram să le spun pentru două palme ? 1

— Pe urmă te-au luat la bătaie şi te-au bătut bine ?

— Bine m-au mai bătut !

— Şi tot n-ai spus ?

— Tot n-am spus.

— Pe urmă te-au ţinut flămînd trei zile, doar le vei spune ?

— Trei zile am flămînzit, dar de spus, tot nu le-am spus.

— Pe urmă un tîlhar a spus că, dacă nu spui unde sînt vacile, te taie şi te omoară ?

— Aşa a spus.

— Şi tu ce i-ai spus ?

— I-am spus : „Să fii sănătos !"

— Pe urmă, cînd tîlharii dormeau somn adînc, te-ai strecurat din temniţa unde te zăvoriseră ?

— Ce era să fac ? Să aştept să se trezească ?

— Şi te-ai dus să scoţi turma din ascunziş şi să o porneşti spre sat ?

— Păi ce ? Era să mă-ntorc fără turmă ?

— Bine, băiatule. Te-ai purtat cum trebuie.

Baciul îl prinse-n braţe şi-l sărută pe frunte. Apoi îl întrebă :

— Ştii cine sînt eu ?

— Baciul de la munte. Aşa-ţi zice lumea.

— Aşa-mi zice lumea, dar eu nu sînt baci. Numai sarica de pe mine şi căciula sînt de cioban. Eu sînt Vraciul-cel-bun. Eu stau de veghe în peştera aceasta şi care băiat se poartă bine, îl răsplătesc. Care e leneş, îl trag de ureche, pe urmă cumpănesc şi-i dau pedeapsa care i se cuvine.

— Şi pe mine ai să mă tragi de ureche ?

— Da, dar nu ca să te pedepsesc !

Şi moşneagul îl prinse de sfîrcul urechii şi-l trase uşor, ca o mîngîiere.

Apoi îl lovi uşor peste obraz, cu vîrful degetelor, tot ca o mînghere, aşa cum fac uneori părinţii cînd copiii lor s-au purtat cuviincios şi au învăţat bine la şcoală.

— Acuma, Pui-de-om, vreau să te răsplătesc pentru purtarea ta !

Bătemul luă pe ciobănaş de mînă, se apropie de-o stîncă din fundul peşterii, făcu un semn şi acea stîncă se dădu la o parte, lăsînd o deschizătură plină de-o strălucită lumină. Lui Pui-de-om nu-i venea să-şi creadă ochilor. Unchiaşul care-l ţinea de mînă nu mai era un baci. Zeghea căzuse de pe el şi era îmbrăcat într-o lungă mantie de catifea albastră, înstelată cu luceferi de argint. Bîta din mîna lui se prefăcuse într-o nuieluşă verde şi tremurătoare, cu o steluţă de aur în vîrf.

Se aflau într-o peşteră nesfîrşită, cu tot felul de încăperi, despărţite între ele prin nişte stupi de mărgean, care luminau ca focul.

Treceau dintr-o încăpere în alta, şi fiecare dintre acele deschizături era plină de comori nemaivăzute şi nemaiauzite.

Lăzi de lemn scump, încrustate cu sidef, erau deschise, şi-n ele se grămădeau bani de aur, pietre nestemate, licărind cu o mie de focuri albastre, verzi şi roşii, iar cele albe şi străvezii scăpărau scîntei de toate culorile curcubeului.

Deasupra acelor lăzi, pe policioare, se înşirau cupe de argint şi de smarald, scobite cu dalta. Pe zidurile de marmor porfiriu atîrnau preşuri de ibrişin, pe care erau ţesute păsări cu pene lungi şi creastă înflorită, lei şi şerpi, crini învoiţi şi căprioare.

De fiecare tavan erau aninate policandre cu făclii lungi şi răsucite, care ardeau şi pîlpîiau, răspîndind dulci miresme de trandafir şi de iasomie.

La cele patru colţuri ale cămărilor, prinse cu sfori de borangic şi de aur, se legănau fluiere şi chimvale, ce cîntau singure.

Iată acum un şir de păpuşi, mari cît un băieţel şi cît o fetiţă de zece ani, îmbrăcate în cele mai bogate veşminte, pe cap purtînd căciulite de blănuri albe şi roşii, cu pană de pasăre măiastră, prinsă într-o copcă de piatră scumpă, în picioare, băieţii purtau cizmuliţe roşii, iar fetele, conduri de mătase, cu pămătufuri din fulgi de lebădă albastră.

Pui-de-om se uita la toate acele minunăţii cu privirea plină de uimire, dar de luat nici prin minte nu-i trecea că ar putea folosi ceva din aceste nepreţuite comori.

Nu-l ispiteau nici galbenii din sipetele încrustate cu sidef, nici mărgăritarele şi diamanturile, nici fluierele de argint, nici cupele scobite în bulgări de smarand.

— Vrei să-ţi dau un rînd de straie de mătase, cum au aceşti băieţi de ceară ? Alege-ţi ! îl îmbie Vraciul-cel-bun.

Iar Pui-de-om îi răspunse, zîmbind :

— N-am nevoie de asemenea haine. Eu sînt cioban. Cum o să pasc vitele îmbrăcat în straie bogate ?

Vraciul-cel-bun fu mulţumit foarte de răspuns.

Trecură ei prin alte încăperi, unde erau arcuri şi ghioage, şi săgeţi de argint, şi junghere cu tăişuri lucitoare, şi tot felul de scule care îţi luau ochii cu strălucirea lor.

— Bine, băiatule, nu-ţi alegi nimic ? Nu ţi-o părea rău pe urmă că ai venit degeaba aici ?

— Da' ce, am venit de capul meu ? Am cerut ceva ? Dumneata m-ai poftit.

— Ai dreptate ! îi răspunse vraciul.

Apoi îl duse într-o încăpere mai sărăcăcioasă, unde erau numai pietre, buruieni, lemne tăiate şi cîteva mîţe. Vraciul-cel-bun vorbi iarăşi :

— Eu pot să prefac orice lucru în tot ce vrei. Uită-te la piatra asta. La un semn al meu se face păun !

Într-adevar, n-apucă moşneagul să facă trei rotogoale, cu nuieluşa iui înstelată, peste acel bolovan fără viaţă, că bolovanul pieri, lăsînd în locul lui o pasăre minunată, un păun cu coada larg răsfirată şi cu o mulţime de ochi verzi şi argintii, care priveau din mijlocul penelor lungi şi mătăsoase.

— Acum, uite motanul ăsta ! vorbi moşneagul. Vrei să-l fac tufă de liliac ?

— Fă-l, moşule, s-o vedem şi pe-asta !

Şi iată-l pe motan preschimbat într-o măreaţă tufă de flori ce se legăna în adierea unui vînt uşor, care îmbălsăma peştera cu miresme de liliac.

Vraciul-cel-bun îi mai zise :

— N-ai ales nici unul dintre darurile bogate pe care ţi le-am arătat. Poate c-ai vrea să te preschimb în altceva. Spune-mi. Ce vrei să te fac ?

Ce poţi să mă faci mai mult decît ceea ce sînt ? răspunse băiatul. Sînt om !

— Să trăieşti, fătul meu, să-mi trăieşti ! strigă moşneagul, îmbrăţişîndu-l şi plîngînd de bucurie.

Te-am pus la încercare şi am văzut că nu eşti nici lacom, nici făţarnic, nici dornic de măriri deşarte, nici nu rîvneşti la bunuri scumpe, pentru care n-ai muncit. Aş vrea totuşi să nu pleci cu mîna goală de la mine, aş vrea să te răsplătesc cu ceva pentru curajul şi înţelepciunea ta.

Am să-ţi dau un fluier, să cînţi cu el, să-ţi treacă de urît cînd vei păzi turma !

Fluierul acesta, pe care l-a făcut un meşter din vechime, a ajuns, de la o vreme, în stăpînirea mea...

L-am ţinut ascuns, ca să-l dăruiesc într-o zi unui flăcăiaş ele treabă, unui băiat care-şi face datoria, cu suflet curat şi inima caldă... Nu numai că-ţi va ţine de urît, dar prin el vei putea şi îmblînzi fiarele !

La cîntecul lui, ostile vrăjmaşe ţării tale vor fi alungate dincolo de hotare !

Păstrează-l sănătos, dragul meu, şi s-auzim de bine !

— Mulţumesc dumitale, moşule-vraciule ! Pui-de-om îşi puse fluierul la brîu, îşi luă rămas bun de la unchiaş şi se-ntoarse în sat. Un cioban mai vîrstnic fusese pus staroste peste vaci, iar băieţelului îi încredinţară vreo şaizeci de oi. A doua zi, plecînd cu turma, Pui-de-om se aşeză pe un dîmb smălţat cu flori şi începu să-i zică din fluier. Mare-i fu mirarea şi bucuria cînd văzu că mioarele lui se opresc din păşunat, îl înconjoară şi încep să joace ! Culaie, berbecul cel mare, cu coarnele întoarse, se puse şi el pe ţopăit : era cel mai straşnic dănţuitor. Clopotul de la gît îi suna voios, ţinînd isonul fluierului, iar Tomiţă, măgăruşul turmei, juca şi el, cînd pe trei picioare, făcînd rotogoale drăgălaşe în văzduh cu piciorul drept, cînd pe două, ridicat, ca oamenii.

Cît despre Ursu, dulăul, nu numai că sărea, dar se dădea şi peste cap.

Cîntă el Pui-de-om ce cîntă ; oile, berbecele, măgăruşul şi dulăul jucară ce jucară, pînă cînd zise

ciobănaşul :

— Acum, destul ! Dac-om sta să ţopăim toată ziua, apoi flămînziţi şi vă uscaţi şi se supără satul pe mine!

Într-o zi, o haită de lupi se repezi din. codru în poiana unde păşteau mioarele lui Pui-de-om.

Spaima intrase în bietele oi, iar cîinele de pază o tuli şi se ascunse în dosul unui copac, că nu putea să se lupte de unul singur cu douăzeci de fiare. Văzînd acea năvală de sălbăticiuni, Pui-de-om nu pregetă : duse fluierul la gură şi începu să doinească, şi ce să vezi ? Unul cîte unul, lupii începeau să ridice cîte un picior... uşor, uşurel şi se porneau pe dănţuit şi se pierdeau în adîncimea codrului.

Povestea cu fluierul vrăjit ajunsese şi la urechea împăratului. Lumea spunea minuni, minunile creşteau pe măsură oc erau povestite.

— Dacă a putut acel fluier să stăpînească haite de lupi, cum de n-ar veni de hac vrăjmaşilor mei ? îşi zicea stăpînitorul ţării ameninţat de năvala unor vecini hrăpăreţi.

Trimise deci împăratul cîţiva soli la Pui-de-om să-i ceară fluierul.

Dar Pui-de-om nici gînd să-l dea. Acel împărat mai porni o dată, de trei ori, şi de şapte ori solie cu daruri multe, cu straie scumpe, cu pungi de aur şi cu tot felul de bunătăţi scoase din cămările domneşti, dar trimişii lui se întorceau cu mîna goală, aşa cum veniseră ; ciobănaşul nu voia în ruptul capului să se despartă de jucăria lui dragă !

Într-o zi, spre asfinţit, satul unde ciobănea Pui-de-om se pomeni cu un mare alai... Călăreţi îmbrăcaţi numai în zale şi fireturi, cu platoşe de argint şi cu suliţe lungi, veneau pe car împodobiţi cu pene şi mantăi de catifea, in fruntea lor mergea unul mai arătos, cu platoşă de aur, cu buzdugan în mînă şi coroană pe cap. Băieţelul se întorcea cu oile de la păşune.

— Tu eşti, Pui-de-om ? îl întrebă călăreţul cel falnic.

— Eu !

— Da' pe mine mă ştii cine sînt ?

— Nu !

— Eu sînt împăratul acestei ţări !

— Să fii sănătos !

— Mă, neobrăzatule, aşa se vorbeşte cu mine ?

— Eu nu sînt neobrăzat ! răspunse Pui-de-om, fără să se sperie de mînia Măriei-Sale. Eram neobrăzat dacă-ţi spuneam : „Să fii beteag !" Dar eu ţi-am spus : „Să fii sănătos !”

— Bine, bine ! i-o reteză scurt împăratul. Apoi aspru : — Cum ai îndrăznit să te împotriveşti poruncilor mele?

— Da' ce-am făcut ?

— Ţi-am trimis oameni cu daruri, cu haine scumpe şi cu tot felul de bunătăţi ! Galbeni mulţi ţi-am trimis, şi tu nici gînd să-mi dai sărăcia ta de băţ găurit, fluierul pe care văd că-l ţii la brîu !

— Straie scumpe, bani de aur şi toate minunăţiile pămîntului le găsesc cînd vreau la moşul din pădure — îi răspunse Pui-de-om, dar n-am ce face cu ele. Eu atîta am, fluierul, să-mi treacă de urît cînd păzesc oile şi caprele ! De ce vă bucuraţi la jucăria mea ?

— Aşa o fi, dar jucăria ta are puteri de care tu nu eşti vrednic ! Are nevoie împărăţia de ea, că s-apropie zile grele ! De aceea, zic, băiete, dă-mi fluierul de bunăvoie şi eu te voi răsplăti cum nici gîndeşti, te voi duce la curtea mea să te cresc, să-ţi dau învăţătură şi să fac din tine un curtean strălucit !

— Eu din ce sînt nu vreau să mă schimb ! răspunse Pui-de-om. Dacă-mi arde să mă fac păun, sau căpitan de oaste, sau mare învăţat, mă duc la moşul din pădure şi mă face el. Deocamdată, vreau să rămân cioban la oi. Cînd voi fi mare, om vedea ce-o mai fi.

— Aşa ? strigă împăratul, mîhioş. Puneţi mîna pe el şi luaţi-i fluierul, să-nveţe minte cum se vorbeşte cu stăpînul împărăţiei.

Doi oşteni se repeziră, Pui-de-om se gîncli să ducă unealta la gură, să cìnte şi să vadă cum ţopăie toată acea mulţime de călăreţi, în frunte cu împăratul cel îngîmfat. Dar oştenii îi săriră băiatului în spate.

Unul îl apucă de coate şi i le strìnse cu putere, iar celălalt îi smulse fluierul din mînă şi-l întinse Măriei-Sale.

Lacom, împăratul înşfacă jucăria ciobănaşului. Ochii îi luceau de bucurie la gîndul că acuma nu-l va mai birui nimeni : ajungea să-şi joace buricele degetelor pe găurile fluierului şi toţi să i se supună! I se va duce vestea-n lume de puterea lui. Nimeni nu va mai îndrăzni să-i calce hotarele, ba va porni el însuşi să cucerească şi să prade împărăţiile altora !

Dar socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg.

Trecînd acel împărat pe lîngă o poiană, şi văzînd o turmă de oi, se gîndi să-şi încerce unealta şi să petreacă puţin, văzînd cum saltă dobitoacele la cîntecul fermecat.

Îşi opri călăreţii în loc, să le arate ce ştie Măria-Sa şi să facă haz cu toţii de ţopăitul oilor. Duse fluierul la gură şi suflă ; îşi trecu degetele pe răsuflătoarele lemnului, dar în zadar ! Nici gînd să-i iasă vreo cintare din lemnul acela de soc. Cum adică ? Să fi fost minciuni toate cite le auzise despre isprăvile ciobănaşului ? Un biet băieţel de la ţară să aibă mai multă putere ca el, stăpînitorul atîtor pămînturi şi suflete ? Nu se poate ! Ia să mai încercăm !

Mai încercă de cîteva ori şi pînă la urmă o nimeri, începu să cînte, apropiindu-se binişor de oi. Dar oile se uitau la el nedumerite, îl cercetau din cap pînă în picioare, ca şi cum i-ar fi spus : „Da' dumneata altă treabă n-ai ?" Pe urmă, una cîte una, începură să-i întoarcă spatele şi se depărtară, văzîndu-şi de păscut. Mai mare ruşinea pentru ditamai împăratul!

Curtenii îşi lăsară nasul în jos, de ocara stăpînului lor. Auzi ! Auzi ! Se făcuse ele rîs, era mai prejos decît un biet păstorel !

— Ce te-aştepţi, Măria-Ta, de la nişte păcătoase de oi care n-au habar ce mare lucru este să le cînte un împărat din fluier ! grăi cel mai bătrîn dintre curteni. Ia fluieră şi pentru noi, să vezi cum o să jucăm şi o să ţopăim.

Împăratul duse fluierul la gură şi începu să cînte. Curtenii se puseră pe joc şi pe ţopăit, se îndemnau unul pe altul, ca să se facă plăcuţi împăratului. Dar numai de joacă nu le ardea ! Se prefăceau ca nişte vicleni şi raitei ce erau. Apoi îl linguşeau, spunîndu-i că tăria fluierului se va arăta în faţa vrăjmaşilor.

Înălţimea-Sa îi va pune pe goană numai cît s-o arăta şi o da de cîteva ori din degete

Porniră deci să înfrunte ostile străine, să le vrăjească prin cîntecul fluierului şi să puie mîna pe ele, fără măcar să tragă sabia, să le adune ca din oală ! Mîndru nevoi mare, călare pe armăsarul împopoţonat, craiul tot sufla în lemnul de soc, aşteptînd să se întîmple minunea.

Aş ! Bietul crai îşi cocoşase degetele, îşi zdrelise buzele tot frecîndu-le de fluieraş, dar oştilor din faţă puţin le păsa de jucăria aceea neputincioasă ! Năvăleau mereu peste cetele împărăteşti şi le împingeau.

Ziua trecu şi vrăjmaşul intră adînc în inima ţării ; în loc să lupte voiniceşte, nevolnicul împărat se sfătuia cu bătrînii, cu cititorii în stele şi cu nişte babe vrăjitoare să dezlege toţi taina izbînzii.

Înţeleptul divanului, întrebat de ce nu face fluierul nici o minune, răspunse :

— Tăria nu-i stă în lemnul găurit, ci în puterea şi credinţa celui ales să cînte cu el. Unealta e unealtă, dar omul e tot. Fluierul a fost hărăzit ciobănaşului. Să-l chemam pe el şi poate ne va scăpa de vrăjmaşii aceştia cumpliţi !

O nouă solie porni spre Pui-de-om. In fruntea trimişilor împărăteşti era însuşi bătrînul învăţat.

— Uite, ciobănaşule, ţi-am adus fluierul îndărăt. Ţara e la grea răspîntie. Măria-Sa te roagă să vii şi să dai ajutor !

— De împărat puţin îmi pasă ! Dar am să viu, că e vorba de ţara mea şi pentru binele ţării mele fac orice!

Ciobănaşul plecă pe cîmpul de bătaie. Cînd începu să sufle în unealta lui vrăjită, ostile duşmane se opriră din iureşul lor năvalnic, îşi aruncă paloşele şi buzduganele şi începură să joace. Cît erau de falnici acei oşteni şi căpitani, ajunseră ca nişte biete oi, la porunca unui ciobănaş ; jucau şi ţopăiau de zor. Se ţineau de el tot dănţuind şi părăseau, umblînd de-a-ndăratelea, pămînturile cucerite atît de uşor.

Şi pînă nu i-a dus la hotar, ciobănaşul nostru nu s-a lăsat.

În vreme ce jucau vrăjmaşii, începu să ţopăie şi împăratul de bucurie c-a scăpat teafăr.

Văzîndu-l cum sare cu schiptrul în mînă şi cu coroana pe cap, ca un măscărici de bîlci, supuşii săi n-au mai putut răbda asemenea nevolnicie şi ocară.

— N-ai fost vrednic să ne aperi ţara, nu mai eşti vrednic să stai în fruntea ei !

Şi-l răsturnară de pe scaun şi-n locul lui au ales pe altul, mai înţelept şi mai viteaz.

— Ce răsplată vrei, flăcăiaşule ? îl întrebă pe Pui-de-om noul cîrmuitor al ţării.

— Să mă lăsaţi la turmele mele şi să nu mai umblaţi după fluieraşul meu ! le răspunse Pui-de-om, plecînd spre casă, nerăbdător să se afle iarăşi printre mioarele şi dulăii lui, în poienile cu iarbă verde şi mirositoare, printre izvoarele care murmură şi aleargă departe, departe, răsfrîngînd seninul cerului, lumina soarelui şi pîlpîitul tainic al miilor de stele.