Share on Twitter Share on Facebook

Omul de piatră

Făt-Frumos şi Prichindel alergau spre ţara blestematului Zmeu al Zmeilor, să dezrobească pe Ileana Cosînzeana.

Cîte drumuri nu bătuseră ei, prin ce păduri se avântaseră, cîte ape învolburate nu tăiaseră, cîte fiare neîmblânzite nu stârpiseră, cît bine nu făcuseră în jurul lor, dezrobind sate de urgia balaurilor nesăţioşi, răspândind pace şi voie-bună peste tot unde treceau !

Trecuseră şi prin codrul mort, în care o vrăjitoare cumplită prefăcuse în stane de piatră mulţime de oşteni viteji... Se luptaseră cu scorpia care voia să-i împietrească şi pe ei. Princhidel îi turnă în cap un căuş de apă din izvorul morţii, prefăcînd-o-n lespede-ngheţată şi pe ea. Apoi stropise cu apă vie pe voinicii împietriţi şi-i înviase... Mulţumiţi de această faptă bună, cu puteri încordate, grăbeau pasul cailor s-ajungă la palatul unde Zmeul ţinea închisă pe mireasa lui Făt-Frumos, pe Ileana Cosînzeana, cea cu neasemuita frumuseţe :

Floarea din cosiţă-i cîntă,

Nouă-mpărăţii ascultă.

Într-o zi, pe înserate, văzură de departe nişte palaturi care păreau aprinse pe dinăuntru, aşa se răsfrângeau văpăile amurgului în cleştarul ferestrelor.

— Ce-ar fi dacă ne-am repezi pîn-acolo, să cerem găzduire ? ! zise Făt-Frumos... Oameni sîntem şi sîntem osteniți ! Am tot mîncat pe apucatele, am dormit în bordeie adînci, în copaci, de teama fiarelor sălbatice, în scorburi, ca să ne ferim de ploi şi de zăpezi, am dormit pe căpiţe de fîn ori pe pămîntul reavăn. Ce-ar fi dacă ne-am ospăta şi noi o dată ca oamenii, că oameni sîntem ? ! Ce-ar fi dacă ne-am culca în iatacuri cu perine şi cu saltele de puf ?

Prichindel zîmbi, bucuros şi el să petreacă o noapte într-un palat împărătesc.

— Să mergem, Făt-Frumos, că de mult nu ne-am mai ospătat şi n-am huzurit !

O luară deci către acel palat şi se opriră la înaltele porţi de-aramă. Bătură cu minerul săbiei. Se ivi un oştean ce sta de pază.

— Bucuroşi de oaspeţi, oameni buni ?

— Bucuroşi, dacă sînteţi şi dumneavoastră oameni de treabă !

— De treabă sîntem ! Pe mine mă cheamă Făt-Frumos, iar lui ăsta micu' îi zice Prichindel. Bună seara, oameni

— Bună să vă fie inima !

— Unde ne aflăm ?

Paznicul le spuse că au ajuns la conacul de vară al lui Dafin-împărat. Un slujitor veni să vestească drumeţilor că Măria-Sa i-a văzut de la fereastră şi că-i pofteşte spre bună găzduire, trei zile şi trei nopţi.

— Ba numai o noapte ! răspunseră drumeţii.

Dascălecară şi străbătură grădinile palatului şi se mirară văzîndu-le cuprinse de paragini. Florile îşi lăsau capul în pămînt, zburătoarele, zgribulite pe cîte o creangă, piuiau jalnic, din cînd în cînd, cîntec de întristare, nu de păsărească zburdălnicie. O mare părăsire şi o mare mohorîre peste tot, de parcă acele cămări adăposteau un mort.

— De ce-or fi mohorîte păsările şi florile acestea ? întrebă Prichindel.

— Vom intra şi vom afla ! răspunse voinicul voinicilor, mirat şi el.

Iată-i ajunşi în faţa lui Dafin-Vodă şi a tinerei lui soţii Kira Kiralina. Îi aşteptau cu braţele deschise, pe treptele de marmor. Amîndoi aveau privirile abătute. Glasul le tremura cînd îi întîmpinară.

— Bine-ai venit la noi, Făt-Frumos ! Te-am cunoscut după chipul tău cel falnic şi după calul tău cel năzdrăvan. Pofteşte la casa noastră şi te ospătează şi te odihneşte, împreună cu tovarăşul dumitale Prichindel, de-a cărui vrednicie pîn-la noi s-a auzit!

Intrară cei doi drumeţi în conac. Slujitori împărăteşti îi îmbăiară şi-i îmbrăcară în straie noi, dăruite de Dafin-împărat : ale lor erau cam zdrenţuite, că mulţi mărăcini, şi spini, şi scaieţi le înţepaseră şi le descămoşaseră ţesăturile !

Pe umerii laţi şi peste pieptarul de aur, pe care strălucea chipul soarelui, îi aşeză Dafin lui Făt-Frumos o mantie care înfăţişa cîmpul cu florile, iar Făt-Frumos, la rîndul lui, îi dărui lui Dafin mantia lui, pe care era împletit în fir de-argint cerul cu stelele şi cornul lunii.

Apoi poftiră pe musafiri şi-i aşezară la masa cea lungă, din marea încăpere a oaspeţilor, unde mîncară şi băură şi se îndestulară împreună cu luminatele gazde şi cîţiva sfetnici ai împăratului. Căutau să fie veseli, spre desfătarea călătorilor străini.

După ce se ospătară şi vorbiră cîlc şi mai cîte, după ce Făt-Frumos le povesti din isprăvile lui şi din vitejiile lui Prichindel, ochii îi căzură pe un om de piatră, care-i privea cu întristare dintr-o firidă.

Era un flăcău voinic, aidoma la chip cu Dafin-Împărat. Acesta, urmărind privirile lui Făt-Frumos, dădu cu ochii de momîia încremenită şi oftă adînc. Iar Kira Kiralina îşi lăsă genele-n pămînt şi oftă adînc şi dumneaei.

Făt-Frumos se făcu a nu lua în seamă aceste semne de mîhnire. Cine ştie cărei dureri ascunse, căror mustrări de cuget răspundeau oftaturile tinerei perechi împărăteşti ! Dar nu era treaba lui să-i întrebe şi nici nu-i întrebă.

Dafin-împărat găsi cu cale el însuşi să împărtăşească oaspeţilor taina omului de piatră. Simţea nevoia de a se spovedi, ele a-şi mai uşura inima.

— Vă uitaţi la acel flăcău încremenit ? Nu e cioplit cu dalta ! A fost odată viu, om însufleţit şi s-a prefăcut în stană din vina mea. E Afin, fratele meu de lapte. Mi-a fost tovarăşul cel mai bun, m-a ajutat la toate nevoile, a sărit să mă scape din toate primejdiile : fără el, nu m-aş fi însoţit niciodată cu draga mea Kira Kiralina. Iar eu nevrednicul de mine, am vrut să-l dau morţii, încrezîndu-mă unor mişei ! Mi-au spus acei ticăloşi că l-au văzut intrînd, noaptea, în iatacul unde dormea împărăteasa.

M-au minţit pizmăreţii că fratele meu, prietenul meu alintat, cu care împărţeam grijile şi bucuriile domniei, voia să fure Kiralinei comorile de pietre nestemate, aduse din ţara lui Soare-Apune !

Iar eu i-am crezut, fiindcă într-adevăr Afin se furişase noaptea în iatacul unde erau bogăţiile. L-au văzut şi cîteva slugi credincioase. S-au jurat că îl văzuseră, într-adevăr, pe el şi nu pe altul. Mîniat din cale-afară, am poruncit să-l aducă în faţa mea şi să-i taie capul.

Iar bietul Afin mi-a cerut atîta lucru, înainte de a fi dat morţii : să-i îngădui a vorbi în faţa mea, şi a curţii, şi a înţelepţilor din împărăţie.

„Măria-Ta, mi-a spus Afin. N-aş vrea să-mi tai capul înainte de a afla tot adevărul. Da ! M-am strecurat în iatacul Măriei-Sale Kira Kiralina, dar nu ca s-o jefuiesc, ci ca s-o mîntui ! Ascultaţi povestea mea şi la capătul ei, în viaţă eu n-am să mai fiu, că aşa e blestemul :

Cel ce va povesti

Cel ce se va spovedi,

În piatră va încremeni!

N-aş vrea să duci povara morţii mele. Dacă e vorba să plătesc cu viaţa vreo greşeală, o voi plăti. Spovedindu-mă, voi încremeni în somnul de veci”.

I-am făcut această voie. Şi Afin a intrat în firida unde-l vezi acum, şi a cuvîntat îndelung celor adunaţi la această masă : sfetnicilor mei, curtenilor, căpeteniilor de oaste, rudelor împărăteşti şi oaspeţilor de pe depărtatele plaiuri. Liniştit, fără nici un zbucium în glas, el a povestit acestea : „A fost odată un împărat şi o împărăteasă, luaţi de cuiind, care fură dăruiţi cu un cocon, sănătos şi frumos, să le fie bucurie la tinereţe şi sprijinul bătrîneţelor. Îl botezară cu numele de Dafin. În aceeaşi noapte, nevasta grădinarului născu şi ea un băiat : îl botezară Afin. Împărăteasa, fiind plăpîndă, pe Dafin l-au dat în grija grădinăresei.

Partea de lapte a lui Afin, feciorul grădinarului, o sugea toată băiatul împăratului. Fiindcă-şi dăruise coconului domnesc hrana prunciei lui, Afin se simţea, tot el, îndatorat fratelui de lapte. Cine a dat o dată, trebuie să dea mereu ! Îi făcea toate voile. Erau nedespărţiţi tovarăşi de joacă. Afin îl ocrotea pe Dafin, făcea pe mînzul cînd Dafin voia să-l călărească şi făcea pe capra cînd Dafin voia să sară peste el, la jocul de-a capra. Anii treceau şi copiii creşteau, Semănau între ei de parc-ar fi fost fraţi adevăraţi,

Credinciosul Afin n-avea mulţumire mai mare decît să îndeplinească voile lui Dafin, pentru care şi-ar fi dat şi viaţa.

Cînd ajunseră flăcăi de optsprezece ani, împăratul plecă într-o călătorie, la un crai vecin.

Înainte de a porni la drum, dădu cheile casei feciorului său şi-l înştiinţa că poate intra în toate încăperile, numai în acea odaie care se deschide cu o cheie de aur, numai acolo să nu intre.

Parcă i-ar fi spus taică-său tocmai dimpotrivă, că drept la uşa aceea nimeri băiatul, o deschise şi văzu pe fereastră, hăt departe, un turn înalt numai de sidef şi abanos, şi-n grădina turnului aceluia tînjea o fată chipeşă şi arătoasă cum nu e alta pe pămînt; frumoasa lumii, Kira Kiralina.

Şi inima lai Dafin se aprinse după domniţa de departe.

— Taică ! Vreau să-mi dai de soţie pe Kira-Kiralina ! strigă el împăratului, de cum se înapoie Măria-Sa din ţara prietenă.

— Nu ţi-am spus, fătul meu, să nu intri în acea încăpere ? ! Ştiam că vei vedea-o pe Kira Kiralina, ştiam că te vei îndrăgosti de ea, dar mai ştiam prin cîte primejdii trebuie să treacă cel care vrea s-o dobîndească !

— Oricîte primejdii m-ar aştepta, tăicuţule, eu trebuie să mă cunun cu Kira Kiralina. Altminteri, aş muri; de supărare !

Într-adevăr, băiatul căzu la boală grea şi se topea văzînd cu ochii.

Împăratul şi împărăteasa îşi iubeau feciorul ca lumina ochilor şi, decît să-l vadă prăpădindu-se de mîhnire, se gîndiră că mai bine ar fi să trimită peţitori la tatăl Kirei Kiralina şi s-o ceară de soţie pentru Dafin.

Dar acel împărat răspunse că n-are odraslă de măritat, că nu i-a venit încă vremea şi cîte şi mai cîte.

Dafin nu se dădu bătut. Ceru părinţilor îngăduinţa de a porni el însuşi la drum spre ţara frumoasei, s-o pețească el însuşi.

Cu mare greu şi multe lacrimi se despărţiră împăratul şi eu împărăteasa de odorul lor.

— Să mi te duci şi tu cu el, Afine, băiatule, să nu fie singur în faţa primejdiilor ! vorbi, cu ochii înlăcrimaţi, bietul împărat.

— Să mă duc, Măria-Ta, de ce să nu mă duc ? răspunse Afin.

Porniră dar, nedespărţiţi, Dafin şi cu Afin, s-o caute pe Kira Kiralina tocmai în ţara Soarelui-Apune.

Merseră ei ce merseră şi, într-o zi, pe-nserat, rătăcindu-se pe drum, ajunseră în faţa unui bordei părăginit şi bătură la uşă, cerînd găzduire. Le ieşi înainte o babă încovoiată şi zbîrcită, care era mama Crivăţului.

Văzîndu-i tineri şi cuminţei, nemîncaţi şi nedormiţi ca vai de ei, se îndură bătrîna să le vorbească.

— Eu v-aş găzdui bucuroasă, dragii mei, dar mult mă tem că o să dea peste voi feciorul meu, Crivăţul, şi o să vă prefacă în sloi îngheţat. Duceţi-vă mai bine la soru-mea, mama Vîntului-Turbat, să vă îndrume ea spre ţara Kiralinei !

Dar nici sora bătrînci nu voi să-i primească ; îi era frică să nu-i prindă în virtejul lui şi să-i prefacă în trupuri strîmbe, răsucite, Vîntul-cel-Turbat, fiul ei.

— Duceţi-vă la sora noastră cea mai mică, muma Vîntului de Primăvară, şi-o să vă găzduiască, şi-o să vă arate calea spre împărăţia Kirei ! le zise baba cea de-a doua.

— Bun sosit, dragii mei, îi întîmpină muma Vîntului de Primăvară, cînd ajunseră la coliba ei. Ştiu de ce-aţi venit ! Dar numai cu ajutorul băiatului meu veţi pătrunde acolo ! Să vă ascund bine, să nu vă simtă, şi am să-l descos, să aflu din gura lui ce cale trebuie să luaţi.

Nu trecu mult şi o adiere îmbălsămată cu miros de micşunele şi de trandafiri vesti sosirea Vîntului de Primăvară;

— Mamă, îmi miroase a om de pe celălalt tărîm ! zise el.

— Dragul meu, ce să caute aici oameni de pe tărîmul celălalt ?

— Ai dreptate, măicuţo, sărut-mîna ! Ce să caute la noi oameni de pe celălalt tărîm ?

După ce-i dădu Vîntului să mănînce, maică-sa îl întrebă aşa, într-o doară :

— Băiatule, tu care baţi pămîntu-n lung şi lat şi le vezi pe toate şi le ştii pe toate, spune-mi, rogu-te, cum ar putea cineva să ajungă în împărăţia Kirei Kiralina şi s-a ia de soţie ?

— Ciudată întrebare, măicuţă dragă, dar hai să-ţi fiu pe plac, că niciodată nu mă-ntrebi nimic. Kira Kiralina trăieşte într-o ţară depărtată, hăt, tocmai la capătul lumii. O viaţă-ntreagă i-ar trebui cuiva s-ajungă pîn-la ea, călare...

— Drumul nu s-ar putea scurta ?

— Numai călărind pe buşteanul ielelor poţi ajunge pîn-la dînsa cît te ştergi la ochi.

— Şi unde se află acel buştean ? îl mai iscodi maică-sa.

— Buşteanul ielelor se află pe gîrla de catran, care curge printre munţii ce se bat în capete. Cel ce va încăleca pe acel buştean şi-i va da pinteni, îl va preface într-o căruţă cu doisprezece cai înaripaţi şi va zbura şi va ajunge cît ai clipi din ochi la palaturile Kirei !...

Temîndu-se totuşi că-l ascultă om pămîntean, Vîntul de Primăvară strigă :

— Cel ce va auzi acestea şi le va spune cuiva, să împietrească pînă la genunchi !

***

Afin se opri din povestire, mărturisind curţii :

— Vă rog să mă iertaţi... Simt că m-a luat cu frig... Prin tălpi îmi trece un val de gheaţă şi mă-ngheaţă... Se împlineşte blestemul Vîntului de Primăvară ! De cum am început să povestesc, am simţit cuprinzîndu-mă acel fior... Măria-Ta, împărate Dafin, n-ai auzit acel blestem al Vîntutul de Primăvară că adormiseşi lînă mine şi numai eu auzeam !

Ascultaţi ce s-a mai întîmplat şi ce-a mai spus feciorul babei celei de-a treia :

— După ce va ajunge la împărăţia Kirei, drumeţul trebuie să se prefacă într-un cerb de aur, altminteri n-ar putea pătrunde. Palatul e păzit cu străşnicie şi vai de cel ce s-ar încumeta să-i treacă porţile !

— Şi cum s-ar putea preface un om ca toţi oamenii într-un cerb de aur ? întrebă mumă-sa pe Vânt de Primăvară.

Iar Vînt de Primăvară îi răspunse :

— În faţa porţilor acelui palat se află două iazuri cu ape verzi şi adînci. Pe malul iazului din dreapta creşte floarea de păpădie. Dacă rupi una şi o strîngi între dinţi şi te arunci îmbrăcat în iazul cel din stînga, şi te dai de trei ori peste cap în valul rece, ieşi de-acolo preschimbat în cerb de aur... În faţa cerbului de aur, toate porţile se deschid... nu-l opreşte nimeni...

Cel ce aude acestea şi le va spune altuia, să se facă de piatră până la brîu ! strigă Vîntul de Primăvară. Şi iarăşi se opri Afin din povestit.

— Vă rog să mă iertaţi, Măriile voastre şi dumneavoastră, cinstiţi curteni, dar trebuie să mă odihnesc puţin : simt un val rece care mă furnică şi urcă din genunchi şi-mi împietreşte trupul pînă la brîu !

Fratele de lapte al împăratului amuţi cîteva clipe, îşi scutură capul, îşi scutură pletele, ridică mîna dreaptă, îşi împreună mîinile, ca să mai simtă o dată căldura bîngelui, apoi zîmbi cu duioşie şi mîhnire şi-şi urmă istorisirea :

— După ce drumeţul va fura pe Kiralina — mai zise Vîntul de Primăvară — şi o va lua de soţie şi o va duce la palatul său, va veni un negustor eu tot felul de cămăşi de borangic, subţiri ca firul păianjenului, să le vîndă împărătesei. Kira le va cumpăra şi le va îmbrăca şi va muri dacă nu le udă înainte cu lacrimi de turturică !

Cel ce aude acestea — încheie Vîntul de Primăvară, să încremenească în piatră pînă-n creştetul capului !

Şi-n acea clipă, Afin îşi pierdu graiul. Se făcea tot mai sarbăd la faţă, ochii încetară să-i mai clipească şi încremeni pe veci, aşa cum este acum ! Chip şi trup omenesc, tăiat cu dalta într-o lespede!

Toţi se uitară la omul de piatră, care îi privea cu ochii morţi, cu mîna întinsă, parcă şi-ar fi dus mai departe spovedania.

— E rîndul meu să vă spun sfîrşitul povestirii ! zise Dafin-împărat, cu multă jale-n glas !

Aţipisem în ascunzătoarea din bordeiul bătrînei. În vreme ce Vîntul de Primăvară spunea maică-si ce trebuie să facă cel ce vrea să se însoţească cu Kira Kiralina, eu dormeam, iar Afin asculta. Dar nu mi-a spus nimic atunci, ca să nu îngheţe pînă la genunchi, pînă la brîu, pînă în creştetul capului.

Sărmanul meu frate de lapte nu mi-a suflat o vorbă — din cîte spusese Vîntul de Primăvară ! Dar făcu întocmai ce auzise, fără ca eu să ştiu de unde ştie el ce trebuia să facă. Îmi spunea atîta : fă ce te sfătuiesc eu şi nu mă întreba. Iar eu nu-l întrebam şi-l urmam orbeşte.

M-a dus la gîrla de catran şi am încălecat pe buşteanul ielelor, care se prefăcu în căruţă cu doisprezece cai înaripaţi. Am ajuns la curţile Kiralinei. În faţa porţilor, el a cules o floare de păpădie, a strîns-o între dinţi, s-a scăldat de trei ori în iazul cu ape verzi şi adînci, s-ai prefăcut în cerb, a răpit pe Kira Kiralina şi am zburat amîndoi cu ea în carul înaripat. Am ajuns aici şi ne-am cununat. N-a trecut mult şi a venit negustorul de care spusese Vîntul de Primăvară şi-a vîndut Kiralinei cămăşile de borangic, subţiri ca plasa păianjenului, cămăşile dătătoare de moarte. Iar bietul Afin, care lipsise ziulica-ntreagă, umblînd să culeagă lacrimi de turturică, a venit în toiul nopţii, s-a strecurat în iatacul împărătesei, i-a stropii cămăşile cu leacul mîntuitor şi-a scăpat-o de la moarte. Iată ce căutase bunul meu prieten, fratele meu, în iatacul împărătesei : s-o mîntuiască, nu să-i fure comorile!

Iar eu, dînd ascultare unor vicleni, unor ticăloşi, cuprinşi de nevrednice bănuieli, am vrut să dau pieirii pe cel care s-a jertfit pentru mine, pentru fericirea mea şi a Kiralinei ! înainte de a muri, sărmanul, a vrut să se spovedească, să nu lase amintirea unui nelegiuit. S-a mărturisit tuturora, s-a dezvinovăţit.

Ştia el bine că dacă va dezvălui ce auzise de la Vîntul de Primăvară, va încremeni pe veci!

Şi iată-l colea, pe veci încremenit, fiindcă a dat la iveală taina Vîntului de Primăvară şi l-a îngheţat blestemul !

***

Şiroaie de lacrimi curgeau din ochii lui Dafin-împărat şi ai Kiralinei.

— Am pierdut un prieten credincios, pe tovarăşul meu drag, pe cel ce m-a ajutat cum nu m-ar fi ajutat un frate adevărat, pe cel care mi-a dat fericirea,, mie şi scumpei mele Kira Kiralina. Vom avea oare destule lacrimi să-l bocim ? Ne va răbda inima să-l ştim aşa, pînă la sfîrşitul zilelor noastre ? Cum am putea fi noi fericiţi, cînd ne rod mustrările de cuget, cînd avem mereu în faţa ochilor pe cel fără-de-viaţă, pe cel pierdut prin uneltiri vrăjmaşe ?... La ce ne folosesc nouă toate bogăţiile, puterea şi slava noastră, cînd ele sînt întunecate de corbii remuşcărilor ? ! Dafin-Împărat oftă adînc, împărăteasa aşijderea. Îşi ascunse capul în palme, curtenii toţi îşi lăsară ochii în pămînt şi rămaseră tăcuţi vreme îndelungată.

Făt-Frumos n-ar fi Făt-Frumos dacă n-ar fi venit şi de rîndul acesta în ajutorul oamenilor.

— Dragii mei, vorbi el. înţeleg durerea voastră... înţeleg jertfa măreaţă a bietului Afin şi n-am grai să-i laud inima de aur ! N-ar fi păcat ca un suflet atît de înalt şi de vrednic să rămîie în vecii-vecilor o stană neînsufleţită ? Lucrul acesta nu trebuie îngăduit !

Toţi mesenii se uitară lung la. cinstitul oaspe şi nu înţelegeau ce vrea să spună.

În inimile lor însă trecea o licărire de nădejde.

— Ar fi oare cu putinţă, voinice, întrebă Dafin-împărat, ar fi cu putinţă să găsim un leac şi să-l înviem pe fratele meu drag din somnul lui de piatră ?

— Da, răspunse Făt-Frumos, după o clipă de gîndire.

Şi toţi îl ascultară, cu răsuflarea oprită, sorbindu-i cuvintele.

— Departe, hăt departe de-aici, se află fîntîna vieţii veşnice. Dacă cineva s-ar duce pîn-acolo, înfruntînd primejdiile mari şi ar izbuti să umple un urcior şi ar stropi stana aceasta cu apă vie, ar preface-o iar în om însufleţit, l-aţi vedea iarăşi şi l-aţi auzi cuvîntînd pe fratele vostru Afin !

— Ai putea să ne spui unde se află acea ţară ? mai întrebă Dafin.

Şi Făt-Frumos, trecînd la fereastră, se uită în zare şi le arătă şi le povesti cu de-amănuntul pe ce drumuri s-o apuce acela care vrea să-l mîntuiască pe Afin şi să-l redea vieţii.

— Am să trimit slujitori, am să trimit pe oştenii mei cei mai viteji, să-mi aducă un urcior cu apă vie ! striga Dafin, plin de bucurie..

— Nu, împărate, îi tăie vorba Făt-Frumos. Nici un slujitor, nici un oştean, oricît ar fi de vrednic nu va putea duce isprava pîn-la capăt! Unii vor cădea pe drum, alţii vor fi răpuşi de paznicii izvorului fermecat... Cel ce va izbuti să învingă toate opreliştile şi va umple urciorul şi ţi-l va aduce, acela s-a străduit în zadar ; nu vei putea să înviezi stana de piatră a lui Afin prin jertfa altora.

Apa vie n-are putere decît în mîna celui ce s-a străduit el însuşi ca s-ajungă pîn-la ea şi s-o ia.

Trebuie ca Măria-Ta însuţi, dintr-a cărui pricină s-a tras urgia, sa pleci, să înfrunţi primejdiile, să-ţi umpli urciorul şi să-l înviezi pe Afin. Altminteri, zadarnică ar fi orice altă plecare. O jertfă nu poate fi răscumpărată decît printr-o altă jertfă. Iată : ca s-o cîştig pe draga mea Ileana Cosînzeana, eu n-am trimis pe nimeni să mi-o aducă,.. Am plecat eu însumi ! Cîte drumuri n-am bătut, cîţi vrăjmaşi n-am înfruntat, cîte duhuri ale întunericului nu mi se vor ridica în cale şi de-acum !

Dar eu nu şovăiesc !

Înainte !

Mereu înainte !

Credinţa mea nu se poate să nu biruiască !

Împărate Dafin ! Dacă te simţi în stare să-ţi laşi bogăţiile, viaţa de huzur şi desfătările împărătesei, pleacă la drum singurel, învinge cu mintea şi cu braţul tău. Dacă te vei lupta cu zmeii şi cu balaurii, cu toate puterile întunericului, dacă nu vei şovăi o clipă, dacă te vei încumeta s-ajungi pînă-n pădurea împietrită, vei găsi izvorul cu apă vie. Paznici cumpliţi stau de veghe. Măsoară-te cu ei, învinge-i şi umple urciorul la fîntîna vieţii veşnice. Înapoiază-te aici şi stropeşte piatra aceasta neînsufleţită şi-i vei da un suflet. Îţi vei fi plătit astfel vina faţă de credinciosul tău frate, înapoindu-i viaţa pe care i-ai răpit-o.

— Aşa voi face ! zise Dafin-împărat, înflăcărat de cuvintele minunatului său oaspe.

Făt-Frumos şi Prichindel îşi luară rămas bun de la gazdele lor şi plecară în zorii zilei.

Uşor nu i-a fost lui Dafin să-şi lase tînăra soţie şi trebile ţării ! Dar simţea că nici mîncarea nu i-ar mai tihni şi nici somnul nu l-ar mai cuprinde, dacă ar sta acolo şi n-ar porni pe depărtate drumuri, s-ajungă la fîntîna nemuririi şi să mîntuiască pe cel care se jertfise pentru el.

A încălecat Dafin-Împărat şi a plecat şi a înfruntat primejdii multe.

Dar le-a biruit pe toate, fiindcă îl mina un dor, un foc, o mustrare de cuget, nevoia unei fapte vitejeşti, a unei Jertfe mîntuitoare.

Mulţumită sfaturilor lui Făt-Frumos, el scăpă din multe capcane, care altuia i-ar fi venit de hac.

Ajunse, în sfîrşit, se măsură cu paznicii izvorului fermecat, umplu urciorul, veni acasă şi stropi cu apă vie trupul îngheţat al fratelui său de lapte.

Pleoapele lui Afin începură să bată, privirile îi roteau în toate părţile... Braţul se ridică.

Omul de piatră îşi trecu mîna pe frunte... se frecă la ochi ...se mai uită o dată împrejur, nedumerit, parcă trezit dintr-un somn îndelungat şi fără vise. Ridică piciorul... un pas... doi... trei...

Căzură amîndoi, unul la pieptul celuilalt, şi se îmbrăţişară lung, plîngînd de bucurie !

Curtenilor nu le venea să creadă ochilor !

Mare voie bună se revărsă în toată ţara, petrecerile se ţinură lanţ o săptămînă încheiată, florile îşi ridicară capul, păsările începură să ciripească iar şi toate pădurile şi crângurile, toate grădinile şi tufişurile se umpleau de cîntători înaripaţi, vestind lumii învierea lui Afin, împăcarea sufletului lui Dafin-împărat şi slavă aducînd lui Făt-Frumos cel viteaz şi înţelept.