Vulpea păcălită

❖

Victor Eftimiu

Leul îmbătrînea. Coama îi chelise. Frumoasa lui blană regească năpîrlea, era plină de jupuituri ; se vedea pielea vînătă şi uscată.

Colţii lui năprasnici, cu care sfîşia prada, măselele cu care sfărîma oasele cele mai tari, ca pe o alună, cădeau, una după alta. Vînjoasa lui coadă, cu care dobora taurul dintr-o singură lovitură, abia de izbea muştele.

Cea dintîi îi prinse slăbiciunea maimuţa. Se tocmi îngrijitoare la el. Îi făcea papară şi ceai de muşeţel, îl căuta de gîlci.

Cine-l adormea pe Leul-împărat, gîdilîndu-l la tălpi, căutîndu-l în cap, cîntîndu-i cîntece de leagăn, ca unui prunc scăldat ? Cumătră maimuţă ! Cine-l aducea pe meşterul Arici să-i scormonească dinţii vătămaţi cu ghimpii lui ascuţiţi ? Tot cumătră maimuţă, care mai scotea şi măselele găunoase, cu ajutorul cleştilor unui rac pripăşit la curtea Măriei-Sale.

Cu vremea, a ajuns maimuţa mare şi tare la curtea domnească.

Nimeni nu putea pătrunde la Prea-Puternicia-Sa, dacă n-o mituia, întîi, pe marea logofeteasă. Ei trebuia să-i spună ce treabă are cu Măria-sa, şi tot ea aducea răspunzişurile, sub cuvînt că atotstăpînitorul are mult de lucru şi nu poate primi pe orişicine. Toate cîte se întîmplau în împărăţia jivinelor le făcea şi le desfăcea maimuţa..

Ea hotăra cine să fie în fruntea dregătoriilor, alegea sfetnicii şi curtenii. Dădea răsplăţi în numele regelui, pedepsea şi ierta de pedepse. Într-un cuvânt, ajunsese adevărata împărăteasă peste fiarele codrilor şi ale pustiului.

Într-o zi, cumătră vulpe, văzînd că o dihanie mai şireată decît ea a intrat sub pielea stăpînului şi s-a înscăunat, se gîndi cum ar face să fie dînsa mare logofeteasa. Dar, cum maimuţa păzea bine pe leu, vulpea nu a izbutit să ajungă în preajma lui şi să-l amăgească. Ce se gîndi cumătră ? „Cu leul nu e nici o nădejde. N-o să treacă mult şi fiarele-şi vor da seama că nu mai face nici două cepe degerate şi că trebuie dat jos de pe scaun. Cam cine ar putea fi ales în locul lui ? Ia să vedem. Cine e mai puternic ?

Cine ar avea sorţi de izbîndă ?"

Se gîndi la elefant. Şi iat-o pe cumătră vulpe în solie la starostele acestor blînde dobitoace.

— Să trăieşti întru mulţi ani, puternice stăpîne ! grăi vulpea, cu limba dulce, parc-ar fi muiat-o în miere. Ne-am gîndit că eşti cel mai mare dintre noi şi am dori să te alegem împărat, în locul leului, care e pe ducă. Eu sînt gata să te ajut. Dacă mă faci mare logofeteasa, cu deşteptăciunea mea am să te feresc de uneltirile celorlalţi.

Starostele elefanţilor ascultă ce ascultă, apoi îşi ridică trompa şi strănută o dată de se cutremură pădurea. Îşi fîlfîi alene urechile, mari cît două uriaşe foi de lipan, ca să gonească muştele.

— Da' de ce vreţi să mă alegeţi tocmai pe mine ? Iar îşi muie vulpea limba în miere şi începu :

— Pe cine altul să alegem ? Cine are dinţişorii mai lungi ? Cine are pielişoara mai groasă, de n-o poate străbate nici gheara tigrului, nici colţii mistreţului ? Cine are lăbuţa mai grea ? Cînd apeşi pe ea cui nu-i trosnesc oasele ?

— Aşa o fi, răspunse starostele. Dar mai am şi urechile pleoştite, ceea ce e semn de prostie.

— Despre partea asta, să n-ai nici o grijă ! Pentru prostia Boieriei-Tale am eu leac ! se grăbi vulpea, care găsea răspuns la toate. Fă-mă pe mine mare logofeteasa şi n-ai să greşeşti niciodată !

— Ştiu că eşti tare iscusită, cumătră vulpe, dar Leul n-a murit încă. Ştii vorba ceea : „Nu vinzi pielea ursului din pădure".

Dar vulpea nu se lăsa.

— N-a murit, dar nici mult nu mai are. Grăbeşte-te, cinstite jupîne, că mai sînt şi alţii care se îndeasă.

— Să le fie de bine ! Eu şi-aşa am destule necazuri cu supuşii mei, elefanţii. Aşadar, spune celor ce te-au trimis, că le sînt foarte mulţămitor, dar nu pot primi. Iar dumneata, cumătră, umblă sănătoasă.

Cu coada între picioare plecă vulpea şi nimeri la tigru.

— Să trăieşti întru mulţi ani, puternice stăpîne ! Regele nostru, Leul, trage să moară şi m-am gîndit să te alegem în locul lui. Mai umblă şi elefantul să-l facem împărat, dar e cam sărac cu duhul. Numai nasul e de el ! Eu am trecere pe lîngă toate lighioanele, şi, dacă mă faci mare logofeteasa, mă duc pe la toţi şi-i înduplec să te urcăm pe scaun.

— Mulţumesc dumitale, cumătră vulpe, dar de ce te-ai gîndit tocmai la mine ?

Iarăşi muie vulpea limba în miere şi începu cu linguşelile :

— Cine e mai sprinten ca măria ta ? Cine poate să sară pe ceafa elefantului, fără să-i pese de prostănacul acesta ? Cine are gheare mai puternice şi minte mai isteaţă ?

— Îţi mulţumesc, cumătră vulpe. Am să mă gîndesc la ce mi-ai spus. Dar s-aşteptăm întîi să moară

Leul, sau pune pe măgar să-i tragă o copită, să isprăvim cu el ! După ce-o răposa moşneagul, om vedea ! Cit despre logofeţia dumitale, nu cred să se învoiască nevastă-mea, tigroaica !

Iarăşi viii vulpea coada între picioare şi porni să caute alt împărat. Nimeri la urs. Îi spuse că elefantul şi tigrul umblă să se ungă domni în locul Leului, care trage să moară, dar că dumneaei, vulpea, împreună cu dumnealor, celelalte lighioane, vor să-l aleagă pe dumnealui, ursul.

— Să vezi, cumătră vulpe, eu sînt din firea mea mai aşezat. Îmi place să stau toată iarna în vizuina mea, să dorm şi să-mi sug labele.

— Nu face nimic. Cît vei dormi Măria-Ta, am să veghez eu asupra împărăţiei.

— Nu, că eşti în stare să mănînci toate găinile. Du-te la lup, poate că vrea el, că e mai dibaci...

Se duse vulpea la lup şi lupul îi răspunse :

— Dacă mă fac împărat, n-am să-i mai pot mînca pe supuşii mei. Iar mie-mi plac mai mult micii decît măririle !

Zadarnic a linguşit vulpea pe rinocer, pe crocodil, pe zimbru şi pe leopard. Fiecare găsea tot felul de pricini nu primească.

Numai un curcan, pe lingă care trecu vulpea în goană, o strigă, umflat în pene, oarecum mustrînd-o:

— Pe la mine nu treci, cumătră ?

Dar vulpea nici măcar nu-i răspunse.

„Auzi neobrăzare ! Curcanul împărat ! Dacă e vorba de o orătanie, atunci mă duc la păun, că e mai arătos".

În drum, se întîlni cu cerbul.

,,Ia să-l încerc şi pe ăsta" !

Îşi muie limba în miere şi îi spuse că nimeni nu mai are coarne mai frumoase ca ale lui, picioruşe mai sprintene

— Se prea poate — îi răspunse cerbul — dar, din pricina coarnelor, n-aş avea unde să pun coroana, şi un rege fără coroană n-are nici un haz !

De la cerb, vulpea plecă la păun.

— Păunule, frumosule ! Vrem să te facem stăpîn al codrului, în locul Leului, care e pe ducă ! Măria-Ta n-ai nevoie de veşmîntul domnesc, ca prostul de cerb, care vrea s-ajungă împărat şi n-are nici măcar loc de coroană, din pricina coarnelor ! Semnul crăiesc, coroana, Măria-Ta o porţi de mult pe frunte, iar poala mantiei tale e mai strălucitoare decît cea mai bogată hlamidă împărătească! O sută de ochi se deschid cînd îţi răsfiri coada. Poţi vedea de cincizeci de ori mai mult decît noi.

Vino în fruntea noastră, zboară, cîntă, porunceşte-ne şi te vom asculta ! încheie vulpea, ridicînd ochii spre cerb.

Eu nu încerc nici să vorbesc, nici să cînt, nici să zbor, că darurile acestea nu le-am primit cînd am venit pe lume ! Am numai o coadă învoaltă şi atît ! Dacă e vorba să alegeţi o zburătoare, du-te la vultur, că el e împăratul păsărilor.

Pe vultur, vulpea îl găsi odihnindu-se la marginea unui izvor.

— Vreţi să mă faceţi împăratul codrului ? întrebă el. Cată-ţi de treabă, surată. Lucrurile pămînteşti îmi par atît de mici din înălţimea cerului ! Nu mi-aş schimba soarta de stăpînitor al văzduhurilor, de pasăre slobodă, pentru toate coliviile de aur ale împărăţiei !

Şi vulturul îşi desfăcu aripile uriaşe, pierzîndu-se în azur.

Vulpea nu se lăsă. Alergă la şarpe, îşi muie limba în miere şi glăsui aşa :

Maimarele nostru, Luminăţia-Sa, Preaputernicia-Sa, Leul, nu mai are zile multe. E vorba să-l pierdem şi nu ştim pe cine să punem în locul lui. De azi-dimineaţă te caut şi nu te găsesc.

— De ce v-aţi gîndit tocmai la mine ? se miră şarpele.

— Fiindcă eşti cel mai lung şi mai înţelept dintre noi. Oare nu celui mai înţelept i se cuvine împărăţia codrilor, a peşterilor şi a pustiei ? Să trăieşti, Măria-Ta ! Să ne stăpîneşti sănătos şi să mă faci pe mine mare logofeteasa, ca să-ţi stau într-ajutor.

— Surato, ştii vorba aceea : şarpele, cînd îi e să moară, iese la drum ! Spui că sînt înţelept. Dar unde mi-ar fi înțelepciunea, dacă m-aş cocoţa în văzul tuturor ?

Şi, descolăcindu-se din jurul copacului, şarpele se trase în gaura lui, şi nu i se mai văzu nici sfîrcul inelelor.

Tare fu amărîtă de acest răspuns surata Coadă-lungă-păr-roşcat.

Aşa viersui cumătră vulpe în sine şi odată i se strînse inima de frică, la gîndul c-ar putea afla Leul-împărat de uneltirile ei. Vai de coada ei ce era să mai tragă, din mînia stăpînului !

Ca s-o ia înaintea celor ce-ar fi putut s-o pîrască, cumătra alergă la curte, întrebă de sănătatea

Măriei-Sale, îi ură zile lungi şi spuse maimuţei aşa :

— Toată ziulica am colindat să aflu veşti şi-am venit să ți le spun, ca să ştie şi Înălţimea-Ta ce se vorbeşte în pădure.

Elefantul, tigrul, lupul, cerbul, păunul, vulturul, șarpele, i-am iscodit pe fiecare şi am aflat că fiecare umblă să ia locul preaputernicului nostru stăpîn...

— Cum s-ar putea una ca asta ?

— Noi, toate lighioanele, ştim că Înălţimea-Ta, sfătuitoarea Leului, eşti cea mai nimerită să ne stăpîneşti în ziua cînd preaputernicul nostru părinte va închide ochii. Cine cunoaşte mai bine trebile împărăţiei, tainele domniei, ca Isteţimea-Ta ? De aceea zic, cum eu am mare trecere la toate făpturile dobitoceşti, hai să te urcăm de pe acum pe scaun, iar pe mine să mă faci sluga cea mai plecată a

Milostivirei-Tale, adică mare logofeteasa !

Maimuţa, care, prin iscoadele ei, aflase de uneltirile vulpii şi ştia cum a umblat dihania roşcată din fiară în fiară, ce spusese fiecăreia, se prefăcu încrezătoare şi-i răspunse :

— Îţi mulţumesc de prietenia pe care mi-o arăţi ! Dar eu nu mă simt vrednică să stau pe scaunul împărătesc. M-aş mulţumi să fiu toată viaţa mare logofeteasa, dacă e-ar îndura împăratul de mine să mă ţie ! Cumătră vulpe ! Mă gîndii la ceva. N-ai vrea dumneata să iei locul Leului ? Dacă mă laşi în dregătoria ce-o ţin, am să adun toate lighioanele codrului şi ale văzduhului şi-am să le spun din partea Măriei-Sale Leul că, simţindu-se bătrîn şi bolnav, vrea să lase locul vulpii, care e dobitocul cel mai deştept. Ce zici ? Facem tîrgul ?

Vulpea nu se gîndi mult pînă să răspundă. Inima i se umflase în piept de atîta bucurie şi trufie. Se repezi la maimuţă, o strînse în braţe, o sărută pe creştet şi-i zise :

— Într-un ceas bun, scumpa mea logofeteasa ! Maimuţa începu să pregătească sărbătoarea înscăunării

Măriei-Sale Vulpea. Chemă la sfat toate sălbăticiunile cu patru picioare, pe cele întraripate, pe cele tîrîtoare.

Codrul se umplu de trimişi, începînd cu starostele elefanţilor, al tigrilor, al vulturilor. Maimuţa se cocoţă pe-o cracă şi de-acolo vorbi întregului divan al împărăţiei :

— Dragii mei supuşi ai Măriei-Sale Leului ! Cu inima îndurerată, vă vestesc că stăpînul nostru e pe moarte şi m-a însărcinat să vă spun că cea din urmă dorinţă a Înălţimii-Sale este să alegeţi ca împărat al codrului pe cumătra vulpe, aci de faţă !

Toate fiarele se uitară cu mirare la vulpe, care sta cocoţată pe-o buturugă şi privea pe fiecare de la înălţime. Tigrul mîrîi :

— Am făcut rău că nu i-am venit de hac cînd a fost pe la mine. Acum nu-mi mai lua locul pe scaunul ce mi se cuvine !

Maimuţa încheie astfel:

— Dacă n-aveţi nimic împotrivă, scumpii mei soli ai noroadelor dobitoceşti, să pornim cu mare alai spre peştera unde se află tronul împărătesc şi să înscăunăm pe Măria-Sa, aici de faţă, cumătră vulpe !

Cine este împotrivă, să ridice laba !

Nimeni însă nu îndrăzni să ridice laba în semn de „nu".

Numai un pui de iepure, căruia vulpea îi mâncase părinţii, ridică lăbuţa să zică „eu", dar lăbuţa nu i-o văzu nimeni, că iepuraşul era tare mic şi se pierdea în iarbă.

— Fiindcă toată lumea e de aceeaşi părere, să intrăm în peştera împărătească !

În frunte cu vulpea, cu maimuţa, cu elefantul, cu tigrul şi cu vulturul, tot norodul pădurii pomi spre locul unde se aşeza cununa regească pe fruntea celui ales. Călcau apăsat toate lighioanele, că doar nu se face în fiecare zi asemenea alegere împărătească !

Vulpea nu mai putea de nerăbdare să se vadă pe scaunul domniei. Păşea ţanţoşă, s-apropia de fundul peşterii unde era tronul. Cînd s-ajungă acolo, ce-i văzură ochii ?

Pe tron şedea cocoţată o găină moţată, cu schiptrul domniei între ghearele piciorului drept. Era mîndră nevoie mare şi se uita la toate acele dobitoceşti noroade ca la nişte supuşi plecaţi.

— Ce înseamnă asta ? strigă vulpea, fulgerînd cu privirea pe marea ei logofeteasa. Ce caută dumneaei în locul meu ?

— Ce să-ţi fac, cumătră ? îi răspunse maimuţa, cu ochii în pămînt, cu prefăcută supărare. Ce să-ţi fac, Măria-Ta, dacă ţi-a luat-o găina înainte ? !

Un uriaş hohot de rîs întâmpină aceste cuvinte.

Codrul tot se zguduia de-atîta haz, de la hohotul de trîmbiţă al elefantului, pînă la rîsul mărunt al iepuraşului din iarbă. Rîdea, în vesele grohăituri, mistreţul, ursul mormăia rîzînd, pitpalacul se tăvălea de rîs, pînă şi înţeleptul şarpe nu mai putea de-atîta haz. Rîdeau toţi, fiindcă ştiau toţi că toată acea sărbătoare a încoronării fusese ticluită de maimuţă, cu înţelegerea tuturor, ca să-şi bată joc de vulpe şi să-i pedepsească viclenia, linguşelile mincinoase, rîvna de a ajunge cît mai sus, prin laude şi prefăcătorii.

Ce bătaie de joc mai mare decît' să pui pe scaunul regesc o biată găină ? Vulpea, spaima găinilor, învinsă de o găină !

— Ha ! Ha ! Ha !

— He ! He ! He ! răsuna pădurea.

Fiarele jucau de-atîta rîs, făceau horă, se dădeau peste cap într-un chiot de veselie, cum nu mai apucase bătrînul codru de cînd era el codru pe lume.

De ruşine, vulpea se strecură la picioarele tronului, se vîrî într-un loc cit mai ascuns : se temea acum să nu păţească şi altceva, nu numai ruşinea ce-o păţise cu găina-împărat.

Deodată, o mare linişte se făcu... Fiarele încremeniră.

În peştera unde erau adunate, intrase cel pe care îl credeau pe moarte, intrase Leul. Gălăgia făcută la închipuita înscăunare a vulpii ajunsese pînă în culcuşul lui.

Bolnav, gîrbovit, regele pădurii îşi luase cîrja să vadă ce însemna acea hărmălaie ciudată. Cu coroana pe cap, peste tichia de lînă, legat la fălci, cu schiptrul în laba dreaptă şi cu cîrja la subţioara stângă, Măria-Sa intră acum în mijlocul supuşilor. La vederea stăpînitorului n-a mai suflat o lighioană.

Toate se plecară adînc, aşteptînd mustrările celui prea devreme uitat.

— Să vă fie ruşine ! strigă Leul, cu puterile ce-i mai rămăseseră în trupul rebegit. Eu trag să mor şi voi vă faceţi de cap ?

— Iartă-ne, Măria-Ta ! răspunse marea logofeteasa, dumneaei, maimuţa. Dar am vrut să pedepsim pe cumătra vulpe, care s-a dus la elefant, la tigru, la urs, la şarpe, la păun, la cerb — unde nu s-a dus ? să-i facă domni în lo cul Strălucirii-Tale. Ba, încă, vrea să se aleagă ea însăşi împărat, neruşinata ! Ca s-o punem la locul ei, ne-am învoit noi, toate vieţuitoarele codrului, s-o urcăm pe scaunul

Măriei-Tale, în bătaie de joc !

— Aşa o fi, răspunse Leul, dar cum aţi îndrăznit să puneţi pe tronul împărătesc pe moţată asta ? zise el arătînd găina, care, de frică, se apucase să ouă.

— Ce poate fi mai mare înjosire pentru vulpe dccît să-i ia locul o biată găină ? răspunse maimuţa, clipind, şiret, din ochi.

— Ai dreptate, mare logofeteasa ! răspunse împăratul, îmblînzit, vrăjit încă o dată de isteţimea întîiului Măriei-Sale sfetnic. Ai dreptate, dar nu mai avem vreme de glumit ! Ia mai leagă-mi fălcile cu basmaua. Scarpină-mă niţel în cap şi hai să vedem ce faceţi după moartea Domniei-Mele, că mult nu mai am.

— Ascultăm, Măria-Ta! răspunseră toate jivinele.

Leul trase o labă găinii, care o zbughi de pe tron cu ou cu tot, jumătate ouat, jumătate neouat. Apoi plecă spre iatac, să-l mai doftoricească o dată cumătră maimuţă.

Îl doftorici ea cumătră maimuţă, cît îl doftorici, îl mai linguşi o dată, spunîndu-i că va trăi şi va stăpîni codrul încă o mie de ani, dar bătrîneţea şi boala nu vor să ştie de minciunile linguşitorilor.

Simţindu-şi ceasul morţii, Leul chemă la el toate lighioanele codrului, să se sfătuiască împreună cui să-i lase împărăţia după ce va închide ochii.

Printre jivinele sălbatice, în fruntea lor, la dreapta Leului, şedea un oaspe necunoscut, venit de printre oameni, cîinele.

— Bine-aţi venit, dragii mei supuşi ! vorbi Măria-Sa, Leul. Bine-aţi venit şi vă las sănătoşi, că mi-am împlinit veleatul. V-am chemat să vedem cine-ar putea veni în locul meu pe scaunul regesc.

Zic aşa — să vorbească dumnealui, cîinele. Dumnealui cunoaşte şi graiul nostru, al dobitoacelor, că pe vremuri a trăit printre noi sub chip de lup şi a plecat din mijlocul nostru, împrietenindu-se cu omul.

Dumnealui e mai învăţat ca noi, că ştie ce se petrece şi dincolo de întunecimea codrului.

Poftim de glăsuiește, preacinstite oaspe !

Cîinele aşteptă să se facă linişte. Apoi vorbi :

— Fraţilor ! Precum v-a spus Măria-Sa, Leul, am trăit şi eu, adică strămoşii mei, printre domniile voastre. Părăsind codrul, m-am dus in fruntea celor mai luminaţi, m-au primit cu bine, iar acum am venit la vînătoare cu stăpînul şi tovarăşul meu, omul. Omul şi cîinele sînt cei mai vechi prieteni. Ne-am rătăcit pe-aici şi-am nimerit la sfatul domniilor voastre. Am picat la vreme ! Vreţi să v-alegeţi un nou împărat ! Măria-Sa, Leul — fie-i zilele lungi şi senine — ar vrea să se mai odihnească. Slavă Lui!

Să-i găsim urmaş. Socotesc însă că nici unul dintre cei aici de faţă nu e vrednic să ia locul Măriei-Sale. Adevăratul împărat al pămîntului — socotesc cu mintea mea slabă, dar încercată — este omul. Trebuie să vă supuneţi lui. Şi iată pentru ce : Omul e viteaz, voinic ca ursul, blînd ca turtureaua, înţelept ca şarpele, harnic ca albina, frumos şi sprinten ca o căprioară, isteţ ca vieţuitoarele codrului cele mai isteţe. Nu-l cunoaşteţi, dar cînd îl veţi cunoaşte, veţi afla că are toate darurile voastre şi ştie să vă preţuiască darurile şi să scoată din ele toate foloasele cuvenite binelui obştesc.

— Aşa e ! Aşa e ! sări, cea clintii, vulpea, care voia să se ia bine cu noua stăpînire. Eu, precum ştiţi, plec cîteodată din pădure şi dau raită pe la marginea satelor, să caut de-ale gurii. Eu şi cu fratele meu, lupul, care e rubedenie cu dumnealui, cîinele. Dar, uite, oricît sînt eu de vicleană, oricît e dumnealui lupul de şiret, omul e mai isteţ decît noi, că ne-a întins capcane, să cădem în ele, a pus dulăi să apere oaia şi orătania, trage-n noi cu săgeţi şi cu praştie ! Cu mîna pe inimă şi cu dreptatea-n cuget, vă mărturisesc că omul e mai deştept decît mine şi decît lupul, ceea ce înseamnă că e mai deştept şi decît dumneavoastră toţi. De aceea, eu zic : să nu mai stăm de vorbă şi să-l punem în locul Măriei-Sale, Leul.

— Te cam grăbeşti, cumătră ! mormăi de colo ursul. După ruşinea ce-o păţişi, cînd ai încercat să ne fii împărăteasă, credeam c-ai să te ascunzi în gaură de şarpe. Acuma văd că dai din coadă iar ! N-am mai pomenit aşa neobrăzare ! Ai venit la noi, la fiecare, să ne faci împăraţi şi-acuma o întorci, doar te vei chivernisi ! Ascultă, cumătră ! Să nu-ţi închipui că dacă te iei bine cu omul, o să te faci mare logofeteasa. Şterge-te pe bot, că strugurii tot acri au rămas !

Aşa îi vorbi bătrînul urs sfătos, iar vulpea n-a mai găsit răspuns. S-a tras binişor de-a-ndaratelea, în colţul cel mai depărtat al peşterii împărăteşti şi a tăcut chitic, hotărînd să iasă la lumină mai tîrziu, cînd i-o veni la îndemînă.

În vremea aceasta, sfatul obştesc se desfăşura din plin.

— Eu nu umblu să ajung mare logofeteasa ! zise cîrtiţa. Mă mulţumesc cu gaura în care trăiesc, cu odăiţele pe care le sap sub pămînt, să-mi fac culcuş. Dar socotesc că omul e mai meşter decît mine ; el face case şi drumuri atît pe pămînt, cît şi sub pămînt, înfruntă pînă şi muntele, tăindu-şi cale prin piatră, atunci cînd piatra i se împotriveşte ! Să ne supunem omului, aşa vă sfătuiesc eu, o biată vieţuitoare-n întuneric.

Şi, făcînd o adîncă plecăciune, cârtiţa se pierdu printre cele mai umile sălbăticiuni.

— Omul aruncă poduri peste gîrle, întoarce apele şi le mută albia cînd are nevoie ! rosti castorul care, precum se știe, se pricepe să facă punţi peste pîraie, să-şi treacă puii dincolo.

Multe glasuri se ridicară spre lauda omului. Unele fiare auziseră numai de isprăvile lui, altele, mai îndrăzneţe, care trecuseră hotarele pădurii întunecate, îl văzuseră arînd cu boi pe ogoare, îl văzuseră pe drumuri, călare, pescuind pe întinderi de ape şi-l preamăreau. Îl văzuseră la treabă pretutindeni, neobosit, în lumina soarelui, în licărirea stelelor, în adîncimi de prăpăstii, în măruntaiele pămîntului şi pe culmile împădurite.

După ce ascultară toate acele laude, unele jivine, care se simţeau mîndre de podoabele lor şi, auzind cîte-n lună și-n soare despre acea minunată făptură necunoscută lor, erau roase de pizmă. Începură să se fălească fiecare :

— Toate bune, zise cerbul, dar coarne ca ale mele are omul sau nu are ?

— N-are ! răspunse cîinele.

— Asta voiam să ştiu ! zise cerbul, trecînd falnic, legănîndu-şi capul ca să se vadă mai bine frumuseţea de ramuri de piatră ce le purta pe frunte.

— Nici gheare ca ale mele n-are ! strigă lupul, rânjind, ca să-şi arate mai bine dinţii.

— Nici moţ ca al meu nu cred să aibă ! se răsfaţă, de pe o cracă, pupăza.

— Nici blană ca a mea n-are dumnealui, se piţigăi jderul.

— Nici plisc cum am eu n-are ! croncăni corbul.

— Nici ochi ca ai mei, care văd şi noaptea, n-are ! se lăudă bufniţa.

— Nici picioare ca ale mele n-are, să fugă mîncînd pămîntul ! se mîndri iepurele.

Măgarul răgi o dată, să-l audă toţi, îşi ciuli urechile şi începu să se clatine :

— Are el urechi ca ale mele ? Ştie el să fie încăpăţînat ca mine ?

— Are ac să-mpungă cum împung eu ? bîzîi viespea.

— Cînd i-oi arăta eu colţii, să vedem ce poate să mai facă ! grohăi mistreţul.

Fiecare dobitoc prindea curaj şi începea să se laude singur, ca să nu rămîie mai prejos de celelalte.

— Are omul coadă ca a mea ? întrebă, îngîmfat, păunul, răsfirîndu-şi uriaşele pene cu o sută de ochi albaştri-argintii-verzui. Dacă n-are aşa ceva, nu e mare lucru de capul omului !

Ursul, care este berc de felul lui, se simţi jignit de această semeţie a păunului şi-i răspunse :

— Nici eu n-am coadă, păunule dumneata, dar aceasta nu înseamnă că nu e nimic de capul meu !

Păunul îşi închise penele şi se dădu la o parte, cu creasta pleoştită. Ariciul, care tocmai voia să ia cuvîntul şi să întrebe dacă omul are ţepi ca ai lui, se răzgîndi şi se făcu cocoloş, mai ales cînd văzu cum înaintează bătrîn u l elefant să spună şi el ceva. Sub paşii greoi ai staroslelui, toată peştera duduia şi nici o jivină nu mai îndrăzni să sufle.

— Fraţilor — vorbi elefantul — isprăviţi cu înfumurările astea prosteşti ! Dacă e vorba să ne lăudăm, ar trebui să mă laud eu cel dinţii. Ia uitaţi-vă cît sînt de mare și ce piele groasă am ! N-o pot străbate nici colţii mistreţului, nici ghearele tigrului ; îi strivesc cu laba de nu se mai văd ! Dinţii mei sînt mai cumpliţi decît ai lupului și ai mistreţului, urechile mele sînt mai mari decît ale măgarului. Să ne cunoaştem fiecare lungul nasului !

Eu mi-l cunosc pe-al meu şi, totuşi, sînt mai smerit ca voi.

N-o fi avînd el, omul, ceea ce avem fiecare din noi, dar are ceea ce n-avem noi cu toţii la un loc :

mintea.

Cu mintea lui ageră, el poate să-şi facă săgeţi mai strașnice decît acul viespii, aripi mai repezi decît ale şoimului, hlamidă regească mai strălucitoare decît a Leului. El poate să înalţe cîntec mai fermecat decît al privighetorii, să-şi facă topor mai puternic decît ciocănitul gheonoaei.

Omul n-are nevoie de ochii bufniţei ca să vadă-n noapte ; el aprinde lumini şi luminează întunericul... Ca să treceţi de la un capăt la altul al pădurii, voi vă strecuraţi printre copaci. Eu dărîm copacul care-mi stă în drum, dar omul desfundă păduri întregi, aruncă păduri pe dealuri sterpe. El scoate apă din pămîntul uscat şi taie mările cu luntre si corăbii. A învins focul, l-a domesticit, îl face unealtă, putere, căldură şi trăsnet. Apa, flacăra, piatra, lemnul, pămîntul — toate sînt în mîna lui. Cum am putea să ne măsurăm cu el, noi, nişte biete dihănii fără minte ! Eu sînt mai bătrîn decît voi toţi, am auzit multe despre om şi m-am minunat. De aceea vă spun : plecaţi-vă de bună voie lui, împăratului tuturora !

N-apucase bine să sfîrşească de vorbit starostele elefanţilor, că s-auzi in apropiere puternic glas de corn. Şi toate sălbăticiunile codrului ciuliră urechile şi se uitară să adulmece dincotro venea acel zvon.

Şi iată că la intrarea peşterii se ivi o făptură măreaţă : omul. Era înalt, drept, cu fruntea sus. Şi toate fiarele strigară într-un glas, cu ochii ţintă la cel care sosise :

— Omul ! Omul ! Omul !

Păsările îşi desfăcură aripile şi le bătură fîlfîitor, în semn de bun sosit. Era pe sus un mare freamăt, un alai de bucurie, de supunere şi de încredere. Vieţuitoarele cu patru labe se ridicară în două picioare, ca să semene, măcar aşa, cu omul. Parcă voiau să se apropie, prin înălţarea lor, de acea minunată arătare care-i privea prin deschizătura luminoasă a peşterii, cu ochii mari, plini de vrajă, de fulgere şi de bunătate.

Şi, din acea zi, codrul întunecat intră şi el în stăpînirea omului — stăpînul pămîntului, al apelor şi al văzduhului.