Zîna viselor

❖

Victor Eftimiu

— Moş Cocoş Cocoloş ! Moş Cocoş Cocoloş !

— Astîmpăraţi-vă, măi copii, lăsaţi-mă-n pace ! strigă unchiaşul, pe care o droaie de băieţi şi fete nu-l lăsau să treacă. Îl trăgeau de haină, rîdeau, se trînteau în calea lui, se dădeau peste cap şi iar îl rugau :

— Spune-ne o poveste, Moş Cocoş Cocoloş !

— De poveşti îmi arde mie ? Am treabă !

Da' de unde ! Ştrengarii nu voiau s-audă, şi-l trăgeau nainte.

— Măi împieliţaţilor, daţi-mi drumul, măi, că vă retez nasul cu ferestrăul, n-auziţi ?

Moş Cocoş Cocoloş era tăietor de lemne. Locuia la marginea satului, singur, într-un bordei dărăpănat, podit cu pămînt. Dormea pe o laviţă, lîngă vatra unde rareori trosneau vreascurile. Dar acel bordei, cînd îl bătea amurgul, se făcea de aur, cînd îl luminau stelele părea acoperit cu şindrilă de argint şi se preschimba într-un palat zidit din lespezi de marmor, cu stîlpi de porfiră : îl înfrumuseţa moşneagul, cu basmele şi cu snoavele lui.

În tinereţe, Moş Cocoş Cocoloş umblase mult, ştia şi istorisea cîte-n lună şi-n soare. Copiii satului îl îndrăgiră. Toată ziua se ţineau de capul lui. Nu mai putea scăpa de ei. La capătul zilelor, cinci se gătea de lucru, moşul îi aduna pe prispa bordeiului şi le povestea pînă înnopta

Dar alteori, cum se întîmplase în ziua aceea, cînd se ţinea ceata de el şi nu-l lăsa să-şi vază de drum, era tare mîhnit şi nu voia să le spună nimic.

Cu ferestrăul şi toporul pe un umăr, pe celălalt cu „capra" (cinci beţe groase împreunate, pe care sprijinea lemnele cînd le tăia), Cocoloş se ducea prin sat, se oprea pe la casele oamenilor şi-i întreba dacă n-au nevoie de el.

Unii îl opreau să le spargă buturugi cu toporul, alţii să taie lemne cu ferestrăul. Dar nu găsea totdeauna de lucru, bietul Moş Cocoş Cocoloş. Mai răbda el şi de foame, că n-avea încotro.

De cele mai multe ori, însă, tot îşi făcea rost de un codru de mălai. Îşi fierbea în ceaun niscaiva lobodă sau urzici şi se ospăta şi bea o jumătate de urcior de apă proaspătă, rece şi dulce, pe care i-o aduceau copiii de la izvor. Cînd îi vedea venind, îşi trăgea mustaţa lungă şi căruntă, îşi aprindea luleaua, şi îi aştepta pe laviţa din faţa bordeiului, zîmbindu-le voios. Apoi se punea pe povestit. Ce nu le spunea Moş Cocoş Cocoloş ?

Snoave, amintiri şi născociri, pe care micuţii le ascultau vrăjiţi. Le părea rău că se lasă noaptea şi trebuie să se ducă acasă şi să-nveţe lecţia de-a doua zi, să mânînee şi să se culce.

Le trecea şi foamea şi setea, ascultînd poveştile unchiaşului. Adormeau plini de vedenii minunate.

În somnul lor, se desfăşurau limanuri străine, păduri cu copacii pîn-la-cer, de ramurile cărora se agăţau maimuţe şugubeţe. Vedeau poiene unde lei şi căprioare se adăpau la acelaşi izvor. În văzduh se-ncrucişau zboruri de păsări mari, cu pene pestrițe şi ciocuri de mărgean.

Pe urmă, iată pustiuri fără de sfîrşit, nisipuri încinse de soare şi iată, apoi, cetăţi cu havuzuri şi grădini printre zidurile înalte, cu geamii şi cu turnuri albe, ale căror ferestre scînteiau de-ţi luau ochii. Mulţime de negustori forfoteau de colo pînă colo prin acele tîrguri mari strigîndu-şi marfa şi vînzînd drumeţilor şiraguri de chihlimbar, ciubuce poleite, ouă de struţ, preşuri de ibrişin, mirodenii, sulimanuri, smochine şi curmale, turte de migdale, cofeturi de zahăr ars, fluiere, tobe şi trîmbiţe pentru copii, cai mărunţi şi cămile cocoşate...

Cîte un elefant împodobit cu valtrapuri şi fireturi brăzda mulţimea, purtînd pe spinare un fel de turnuleţ în care era închisă fata cea mică a sultanului, îmbrăcată toată numai în mătăsuri şi diamanticale. Avea faţa acoperită cu un văl şi i se vedeau numai ochii. Slujitoare negre o însoţeau, mergînd pe jos şi făcîndu-i vînt cu nişte pene mari înfipte în vîrful unei prăjini, ca să gonească muştele şi s-o răcorească.

Moş Cocoş Cocoloş mai umblase şi prin ţările îngheţate cu urşi albi şi cu sănii trase de reni. Călătorise mult pe ape curgătoare şi pe mări nesfîrşite, pe corăbii cu trei catarge, cu marinari ce urcau şi coborau pe scări de frînghie, uitîndu-se-n zare, pîndind să nu vie cumva hoţii de mare şi să le răpească aurul şi carifelele, lăzile cu piper şi portocale, cu smochine, scorţişoare, curmale, culoare şi vanilie, grămădite-n fundul corăbiei...

Stoluri de papagali verzi şi albaştri roiau pe cerul fără pată, se apropiau de corabie şi vorbeau păsăreşte cu oamenii mărilor. Pasărea paradisului se abătea şi ea, în cârduri, cumpărînd grăunţe de la marinari şi plătindu-le cu pene lungi, luminoase ca undele curcubeului, pene ce-şi smulgeau una alteia şi le lăsau să cadă din vârful catargelor.

Văzuse Moş Cocoş Cocoloş comorile califilor, în subpămîntene luminate cu fanare verzi şi roşii : saci de galbeni, grămezi de smarande şi rubinuri, săbii şi junghiuri încrustate cu pietre scumpe, mărgăritare cît oul de turturea, chipuri cioplite-n abanos şi-n sidef, ceasornice pline de cîntece, candele ce-şi muiau feştila în ulei de trandafir şi licăreau pe comorile nemaivăzute şi nemaipomenite.

— Dac-ai văzut atîtea şi atîtea avuţii, cum de-ai venit acasă cu mîna goală, moşule ?

— D-apoi ce, cu mîna goală am venit ? răspundea Cocoloş supărat. Dar uneltele mele, toporul, ferestrăul şi capra nu sînt avuţii ? Ce-mi trebuie mai mult ? Un codru de pîine, acolo, un boţ de mămăligă, o fiertură de păstăi sau de lăptuci mi-ajunge ! Voi credeţi că apa pe care o beau sultanii şi califii e mai limpede şi mai dulce decît cea din satul nostru ?

***

Într-o zi, Moş Cocoş Cocoloş le-a vorbit copiilor despre Zîna Viselor.

— A fost odată, dacă n-ar fi trăind şi acuma, trei surori, trei zîne, şi tustrele erau mai frumoase una decît alta. Aveau părul lung lăsat pe spate pînă la călcîie, pieptănat cu grijă şi mirosind a levenţică şi-a iasomie. Cosiţa uneia era bălaie ca păpădia, a altera castanie, a celei de-a treia neagră ca pana corbului.

Cea mai mare era Ziua Lacului. Purta coroniţă de argint, împodobită cu scoici de piatră scumpă. Locuia într-un palat de cleştar, în fundul apelor. Noaptea, cînd era lună plină, se plimba într-o luntre trasă de şapte lebede.

Mii de peştişori galbeni şi roşii se ţineau după domniţa lor, sărind din apă şi dîndu-se peste cap, în văzduh, ca s-o înveselească.

Luna scapără fulgere de argint în solzii lor de aur. In jurul bărcii roiau zîne mici, cu fluiere şi harfe în mîini, unele cîntînd din gură, altele purtîndu-şi degetele pe strunele chimvalelor.

Sora ei, Zîna Florilor, purta pe cap o coroniţă de „nu-mă-uita", tăiată în zamfire aurii. Locuia într-o poiana fermecată, unde fiecare frunză era o floare. Tufe de liliac şi de trandafiri, lujere de arini învoiţi îşi legănau podoaba în vîntul uşor, cădelniţînd miresme îmbătătoare.

Copilele de casă ale zînei se legănau pe scări împletite în ramuri de cireş, înflorite veşnic.

Sub bolţi de zorele şi de glicine se zbenguiau tartacoţii, iar în peşteri, pînă şi mucigaiul era covor de floricele verzi. Bujori aprinşi se ţineau lanţ, printre cîmpuri de maci roşii, mari, pe-ale căror vîrfuri se aninau mereu se desprindeau scăpărînd mulţime de fluturi albi şi negri, verzi şi roşii.

Albine de aur zumzăiau de colo pînă colo, sugînd mierea florilor de salcîm şi de tei, şi dăruind zînei şi slujitoarelor ei faguri dulci, îmbălsămaţi...

— Îmi lasă gura apă, moşule ! sări de colo o fetiţă, Tincuţa.

— Înghite-ţi apa din gură şi taci! Nu-mi tot tăia vorba ! îi răspunse Cocoloş, oarecum supărat că prostuţa de copilă-i împrăştia gîndurile, curmîndu-i firul istorisirii.

— Lasă pe moşu-n pace, să ne povestească, săriră toţi, la Tincuţa.

— Iacă tac !... Spune, Moş Cocoş Cocoloş, spune, a treia zînă cine era ?

— A treia zînă, dragii moşului, era Zîna Viselor. Locuia între cer şi pămînt, într-un palat de nori, un fel de corabie întraripată, ce rătăceşte deasupra lumii, albă şi uşoară ca puful, tivită de razele roşii ale asfinţitului soarelui, de razele galbene ale răsăritului de lună, de razele argintii ale luceferilor. Pe părul negru ca pana corbului, zîna poartă o cunună de stele. Stelele rîurează şi pe mantia ei cea lungă, albastră ca întunericul nopţii...

— Şi ce face acea zînă între cer şi pămînt ?

— Acolo, în corabia ei azurată, ţine visele, pe care ie: trimite noaptea oamenilor. Tot felul de vise. Unele frumoase, altele urîte. După cum s-a purtat fiecare, peste: zi. Vedeniile ce ne cutremură somnul sînt răsplata sau pedeapsa zilelor noastre.

Cînd un copil e bun şi sîrguitor, dacă ascultă de părinţi, dacă vine la şcoală cu lecţia ştiută, dacă a făcut o fapta bună, cît de mică, dacă nu s-a luat de păr cu tovarăşii lui de joacă şi de-nvăţătură, atunci zîna îi trimite în dai cele mai senine arătări.

Tot astfel şi cu oamenii în toată firea. Cel ce şi-a văzut de treabă, a muncit şi s-a împăcat cu sine însuşi şi cu cei din jurul său, vede în somn grădini ca tot felul de roade, ascultă cîntece de privighetori, trece în zbor peste ape albastre şi se trezeşte voios, cu zîmbetul pe buze. Ziua care-ncepe îi pare mai uşoară, înfrumuseţată de călătoria din vis.

Dar nu e tot aşa cu cei răi, cu cei lacomi, cu cei leneşi.

Bogătaşul care-şi pune argaţii la munci grele şi nu le răsplăteşte truda, ba se bucură la simbria lor şi se înavuţeşte din sărăcia altora, omul acela vede în vis numai braţe ridicate, care-l ameninţă, aude numai scrîşniri de dinţi şi bocete şi ameninţări.

Somnul nu-i tihneşte.

Împăratul care copleşeşte ţările altora şi le pradă, ca să-şi mărească împărăţia şi comorile lui, e bîntuit de negre vedenii. Odihna nopţii nu mai este pentru el odihnă. Vede numai cîmpuri acoperite de oşteni ucişi şi de cetăţi aprinse.

Miros de cîrpă arsă îi umple nările. Vaiere şi blesteme îi împănează urechile, călăreţi însîngeraţi vin spre el cu suliţe întinse şi-i străpung inima. Oricîte porţi ferecate ar avea, oricîţi paznici i-ar străjui porţile, pe oamenii din vis nu-i poate împiedica nimeni să intre în iatacul lui, să-l ajungă şi să-l pedepsească. Se sperie în somn, începe să strige şi se trezeşte tremurînd, cu broboane îngheţate pe frunte!

— Dar dumneata ce visezi, moşule ?

— Eu ?... Dac-am tăiat lemne peste zi şi m-am ales cu o bucată de pîine şi cu un blid de linte, apoi dorm buştean şi nu mai visez nimic.

Cînd mă culc nemîncat, mă pomenesc cu nişte mese încărcate cu bunătăţi. Se aşează şi se ridică singure... Tot felul de bucate, roade şi pahare de argint cu vin roşa se înşiră de la un cap la altul şi mă îmbie. Mie-mi place mai mult azima caldă şi curcanul fript. Mă pun pe mîncat şi nu mă satur pînă cîntă cocoşii. Şi atunci mă deştept.

— Da' curcanii cum îi mănînci, moşule, că n-ai dinţi ! ? se amestecă iar în vorbă toanta de Tincuţa.

— Păi să vezi, fata moşului ! înainte de-a sosi friptura, zîna îmi trimite două rînduri de măsele, pe care le bag în gură şi abia pe urmă încep să mănînc !

Hai, dragii moşului, destul am sporovăit !... Duceţi-vă pe la casele voastre, că înserează. Învăţaţi-vă lecţia pentru mîine, îmbucaţi ceva şi culcaţi-vă, să visaţi frumos şi să-mi spuneţi şi mie ce-aţi visat!

***

A doua zi iar se adunară copiii pe prispa colibei lui Moş Cocoş Cocoloş.

— Ia spune, Mărinică, aii ştiut lecţia ? întrebă moşul

— Am ştiut, cum să n-o ştiu ? Pînă n-am învăţat-o nu m-am culcat !

— Şi dacă te-ai culcat, ce-ai visat ?

— Am visat că-mi trimisese zîna un iepure alb, cu ochii roşii, care sărea printr-un cerc de hîrtie şi cădea în spatele unui ursuleţ şi amîndoi veneau spre mine, să ne jucăm. Ne-am jucat ce ne-am jucat, pe urmă am mîncat alune şi stafide cîteşitrei, pe urmă iepurele s-a prefăcut în papagal şi mi-a adus în cioc o pană lungă. Am pus-o la căciulă şi eram mîndru nevoie mare. Am început să joc, cu mîna după ceafă şi iar am jucat, aoleo ce-am mai jucat ! Aveam opinci cu clopoţei, săream şi ţopăiam pînă m-am trezit. La noapte aş mai vrea să vie ursuleţul şi iepuraşul! Tare aş mai vrea să mai vie o dată !

— Dar tu, măi Sandule, tu ce-ai visat ?

— Eu, drept să-ţi spun, moşule, m-am culcat fără să-nvăţ lecţia. Noaptea am văzut în vis nişte gîndaci negri, care-mi intrau pe-o ureche şi-mi ieşeau pe cealaltă. Cînd voiam să-i prind, mă pomeneam cu alţii care mă ciupeau de vîrful degetelor de la picioare. M-am chinuit nopticica toată şi n-aş mai vrea să mi s-arate iar ! Să văd ce-am să visez la noapte, că astăzi nu mă mai culc pînă nu-nvăţ!

— Eu — sări de colo Tincuţa — umblam desculţă printr-o gîrlă caldă şi cu nisip de aur pe fund. Pe urmă am început să zbor şi zburam şi zburam şi-mi plăcea... Vedeam pe jos cîmpuri smălţuite cu flori şi-o mulţime de păuni care se ridicau, şi zburau după mine.. Mi se părea că sînt şi eu o zînă ! Da, eram Zîna Păsărilor !

— Da' tu, măi Dănuţ, ce-mi stai acolo bosumflat ? Nu cumva te-ai ţinut de năzdrăvănii ?

— M-am ţinut, moşule ! Aseară, după ce-am plecat de-aici, în loc să mă duc acasă, m-am gîndit la stafidele şi la portocalele din corabie şi am sărit gardul, după corcoduşe. Noaptea am visat o babă cu nas de castravete, cu o nuieluşă în mînă. Cu mîna stingă se ţinea de nas, iar cu dreapta îmi căra nuieluşe pe spinare !

— Bine ţi-a făcut! Să mai sări şi altă dată gardul, după corcoduşe !

— Moş Cocoş Cocoloş, vorbi iar Tincuţa. Unde şade acuma Zîna Viselor ?

Unchiaşul se gîndi puţin şi, arătîndu-le bordeiul, răspunse :

— Aici şade !

— Aici ? se mirară copiii. Cum aici ?

— Aici! Aici ! întări moşneagul. O cheamă Moş Cocoş Cocoloş !

— Ei, ast-acum !... Păi zîna are părul lung, îmbălsămat cu levănţică şi iasomie, iar al dumitale e scurt şi cărunt şi miroase a tutun !... Nu ne-ai spus adevărat!

Moşul se prefăcu supărat, îşi trînti luleaua de pămînt şi le răspunse :

— După ce vă spun poveşti, mai vreţi să fie şi adevărate !

Copiii se puseră pe rîs, îşi băteau genunchii cu palmele de-atîta haz. Pe urmă plecară spre casele lor, mulţumind moşneagului de cîte le băsmise şi strigînd pînă nu se mai auziră :

— Moş Cocoş Cocoloş ! Moş Cocoş Cocoloş !... Venim şi mîine ! Venim şi mîine. Moş Cocoş Cocoloş!

***

Şi a doua zi ne duceam iar şi-n fiecare zi ne adunam în jurul bătrînului tăietor de lemne. Şi el ne

povestea şi zilele treceau, lunile treceau, anii treceau... Noi creşteam, ne făceam tot mai mărişori, dar de basmele şi snoavele moşneagului nu ne săturam.

Ce păcat că nu mi le-aduc aminte pe toate !... Ce păcat că pe-atunci nu ştiam carte ! Le-aş fi scris pe caietul meu de şcoală aşa cum ni le istorisea Moş Cocoş Cocoloş...

Acum, cînd am îmbătrînit şi eu, basmele auzite odinioară pe prispa bordeiului său încep să prindă viaţă nouă, zburînd pe aripile amintirii. Ce păcat că n-am şi eu darul de povestitor al moşneagului !

V-aş fermeca şi eu pe voi, aşa cum ne-a fermecat el, în depărtata noastră copilărie!...