Persoane:

MUREȘANU, MORS, GENIUL LUMINEI

Tresare miazănoaptea în inima de-aramă

A turnului de piatră. Lin stelele se-nhamă

La carul lunei blonde. Prin vămile veciei

Nici vremea nu le trece cu visele mândriei,

Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies.

Prin aerul de noapte, puternic, rece, des,

A lunei adormite pătrund razele rare

În temnița din pieptu-mi trezind gândiri amare.

Când somnul, frate-al morții, pe lume falnic zace

Cu genele-i închise, cu visele-i de pace,

Când palida gândire prin țara morții trece,

Și moaie-n visuri de-aur aripa ei cea rece

Cu-aghiazima cea dulce a lumii frunte-atinge,

Păcatele-i i-adoarme, invidia i-o stinge—

Ce ochi veghează umed? Ce suflet se frământă,

Ce suflet țipă-n doliu, ce liră jalnic cântă?...

Sunt eu!... Privesc trecutul, și-icoana lui barbară

E zugrăvită aspru d-ursita-ne amară.

Și gândul meu nu poate să rup-acea perdea,

Ce-ascunde viitorul teribil după ea.

Cântarea? Cea mai naltă și cea mai îndrăzneață

Nu e decât răsunet la vocea cea măreață

A undelor teribili, înalte, zgomotoase

A unui râu, ce nu-l vezi. — Sunt undele de timp

Ce viitoru-aduce, spre-a le mâna-n trecut.

Deși privesc nainte-mi noaptea bătrână suptă,

Și văd c-o lume nouă dintr-însa se ridică,

Dar pârghia aceea, ce desfăcând tenebre,

Ridică viitorul— puterea care toarce

Al vremii fir— aceea îmi e necunoscută.

Vai! cele întâmplate istoria le spune

Și cele viitoare și-aruncă umbra lor

În atmosfera groasă a zilei cei de azi.

De ce se-ntâmplă toate așa cum se întâmplă,

Cine mi-a spune-o oare? E plan, precugetare,

În șirul orb al vremei și-a lucrurilor lumei?

Sau oarba întâmplare fără-nțeles și țintă

E călăuza vremei? Putut-a ca să fie

Și altfel de cum este tot ceea ce esistă,

Sau e un trebui rece și neînlăturat?

Și dacă trebui toate să fie-așa cum sunt,

Ce legi urmează vremea? Cu ce drept ea apasă

O ginte ca pe samă-i o alta să ridice;

E vo dreptate-ntr-asta, sau oarbă-mparte bobii

Soarta fără-de-lege? Și dacă n-ai temeiuri

Decât acele spuse de cărțile bătrâne,

Și-aceste-s dovedite că nu dau dezlegare —

Cine-mi va spune mie — dacă a ginței mele

Viață viitoare va fi mai fericită

Decât al ei trecut?

De-ar fi fost rău adesea și bine num-o dată,

Aș crede că-ntâmplarea oarbă, nevinovată

A grămădit în mersu-i, dar fără ca s-o știe,

Atâta neferice pe țara mea pustie. —

Dar nu! e-atâta minte — atâta plan de rele

S-a grămădit puternic în viața ginții mele,

Încât îmi vine-a crede că sâmburele lumei

E răul. Cartea lumii d-eternă răutate

E scrisă și-i menită.

De vei avea puterea,

Voința ca să sfarămi pe cel mai slab ca tine,

Bravură se numește. De ești închipuit,

Nesuferind ca alții de-acea închipuire

Cu vorba să se-atingă: onoare se numește;

De vrei să-ntreci pe alții și lumei să-i impui

Persoana ta infamă: dorință-i de mărire,

La fapte mândre stimul. De ești atât de van

Să crezi că pân-și cerul ascultă a ta vorbă,

Că-i pasă dacă corpul ți-l chinuiești și mintea

Ți-o stupifici — îți zice că ești evlavios,

Ba chiar și sfânt. — Și nu sunt numai oameni

Ce îți admiră fapta, gândirea-nchipuită,

Ci te admir popoare...

Ce proastă e mulțimea,

Ea crede cum că duce a lumii soartă-n mână,

Și singură e dusă de-o mână de șireți.

De te-a-nzestrat natura

Cu-atâta minte numai, să poți vedea prostia

Și cruda răutate ce masa o domină,

Nedând nimic pe ele, să faci din ele scară

Spre-a te urca pe dânsa l-avere și mărire,

Prefă-te numai cum că tu prețuieși acele

Mari calități și-alese (numește-le cum vrei),

C-o frază lingușește deșertăciunea lor

Și pe-umeri te vor duce, sacrificând averea,

Viața pentru tine. Dar spune-li-adevărul,

Te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietre

Și te vei stinge mizer de nimenea jălit.

Se vede

Că nu puteau șireții ca să găsească-n viață

Alt preț decât acela să-și împlinească pofte

Pe seama altor... Apoi este și drept, cuminte,

Ca proști să ducă greul, astuții să domnească...

La ce-ar fi-atuncea lumea în două împărțită?

La ce-ar esista proștii — și iar la ce șireții?

Nu merită nătângii să fie stăpâniți?

Nu vezi că stăpânindu-i le împlinești dorința?

Mai de dorit ce soartă pot ca să aibă-n lume

Decât să-i ducă-n turme sunetul unui nume?

Ei nici nu-s pentru alta decât ca să trăiască,

Să moară-ntru-mplinirea unei deșertăciuni.

Și-apoi nu vedeți voi

Că ei admiră toate ce le-aduce pieire?

Omoară fericirea unui popor întreg,

Liniștea unui secol și ești numit erou.

Beată de bucurie mulțimea te primește,

Cu lauri te-ncunună... O gintă ce se-nalță

Pe spatele altora e mare — și cu cât

Mai mult se ține-n locu-i prin rău și prin asprime,

Cu-atâta e mai mare. Dreptate-universală

E-aceea ce-o urăște puterea brută. Peste

Tărie nu decide nimic. La bine ne-i putea

S-aduci doi oameni; răul l-urmeaz-întregi popoare;

Căci răul este colțul vieții. Vecinic răul

Întâiul rol îl joacă — e colț în orice cuget,

În oricare voință, în orice faptă mare.

Invidia de pildă e mam-egalității,

Și îngrădirea contra răutății reciproce

Dreptate se numește. Cu cât mai răi sunt civii

Cu-atât e mai perfectă dreptatea.

Fiți răi și veți străbate

La țintă-oricât de mare, numai prin răutate!

Fiți răi! și-urmați principiul ce lumea o domină—

Lăsați să creadă alții mai proști ca voi în bine.

De ce n-aveți voi minte? Deschideți ochii voști,

Vedeți că sfânt și bine sunt numai pentru proști?

De când sunteți în lume, a esistat dreptate

Și pentru voi? Dar greul voi numai îl purtarăți,

Voi v-ați hrănit dușmanii, i-ați apărat cu sânge,

În loc de-a sparge capul năpârcei sub picior,

Voi ați crescut-o mare și astăzi vă zugrumă.

Spun popii de-o vecie unde oricare vină

Găsește-a ei osândă și binele răsplata—

Și mii timizi de frică și de-o speranță vană

Trec înșelați pe lângă izvoarele vieții.

Iar dacă nu, lințoliu, piroane de sicriu,

Răsplată sunt virtuții?

Răbdarea cine-o are târască-se-nsetat.

Voi soarbeți picătura de timp ce o aveți,

Aici fiți mari, puternici, aci fiți fericiți —

Aici spirit, curagiul și pumnii au valoare.

În mână de vei prinde-a istoriei carte

Și dacă tu de frică sau poate de rușine

În faptele ei rele nu vei încifra bine,

Vedea-vei cum sub ochii-ți în plin se desfășoară

Răul și iarăși răul — că vremea se măsoară

După a răutății pășire. Rău și ură

Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură,

Invidios-avară, de sânge însetată

E omenirea-ntreagă — o rasă blestemată,

Făcută numai bine spre-a domina pământul,

Căci răutății numai îi datorește-avântul

Ce l-a luat pe scara ființelor naturii.

Cine-a văzut vrodată popor de oameni buni

Să fie mare? Dacă e rău, e egoist,

Vrea toate pentru sine, nimica pentru alții;

Dacă trăiește bine, dar fără ca să lase

Ca și-alții să trăiască — e mare. Când un popol

Începe a fi nobil și generos în cuget,

Atunci a lui cădere și moarte sunt aproape,

Căci numai răul are puterea de-a trăi.

Chiar fapta cea mai bună duce la rău. Ea este

Pământ care hrănește sămânța celor rele.

Ai milă

De unul și cu mâna în care i-ai pus pâne

Mâni va ridica piatra, ca el întâi s-arunce

În tine. Dă-i unuia onoare și mărire,

Și va fi cel din urmă spre-a se uita la tine

De-i fi căzut. — Ce plan adânc-șiret!

Cum în sămânța dulce a răului s-a pus

Puterea de viață!

Și mai credeți în bine, în basme de copii!

O, ridicați în suflet gigantici vijelii

Și sfărâmați c-o mândră strigare triumfală

Ordinea cea nedreaptă, șireată, infernală,

Ce proștii și șireții, unii-nșelați, iar alții

Înșelători susțin că de Dumnezeu e pusă

În lume.

O, Satan! geniu al desperării!

Acum pricep eu gându-ți, căci zvârcolirea mării

Trăiește-acum în mine. Pricep gândiri rebele

Când ai smucit infernul ca să-l arunci în stele,

Dezrădăcinași marea ca s-o împroști în soare,

Ai vrut s-arunci în caos sistemele solare. —

Da! ai știut că-n ceruri, răul, nedreptul, tronă,

Că secole nătânge l-adoră, l-încoronă,

Știai c-așa cum este nu poate a fi bine!

Că nu poate nedreptul etern ca să domine.

O! de-aș vedea furtuna că stelele desprinde,

Pe cer talazuri mândre înalță și întinde,

Și nourii ca sloiuri de gheață aruncate,

Sfărmându-se de-a sferei castele înstelate —

Cerul din rădăcină nălțându-se decade,

Târând cu sine timpul cu miile-i decade,

Se-nmormântează-n caos întins fără de fine,

Zburând negre și stinse surpatele lumine.

Văd caosul că este al lumilor săcrii,

Că sori mai pâlpâi roșii, gigantice făclii,

Și-apoi se sting. — Nimicul, lințoliu se întinde

Pe spațiuri deșerte, pe lumile murinde!

Văzând risipa, Satan, voi crede c-ai învins!

Căci dacă ești arhanghel al morții cei bătrâne,

Atunci ești drept — căci numai ea este dreaptă-n lume,

Și cei ce o servesc — căci contra orice-n lume

Învinge răutatea — dar contra morții nu.

Fiindcă tina lumii e rea, fiindcă tină

Și praf e universul întreg — fără de vină

Ai căzut, geniu mândru, plin de-ndărătnicie

În spații făr-de margini, în evi de vecinicie!

Vai, soarte blestemată, ce oarbă arunci bobii,

La oricine în lume dai ceea ce nu-i trebui,

Te rog, soarte, mă scapă, de alții nu — de mine.

Atât venin în suflet, și-atât amar în gând,

Încât dac-aș putea-o ca să răsuflu-adânc

Și bine-aș învenina vremea-n care-s osândit

De a trăi.

O, geniu ce pătrunzi

Nemărginirea — iartă c-amărăciunea mea

M-a-nvins! Tu știi să judeci și știi că nefericea

Ades scrintește șirul gândirii și o face

Să meargă tocmai contra la calea ceea care

Ar trebui s-urmeze.

Un orologiu care în loc de-a-mbla-nainte

S-ar târâi-ndărăt. O, nu esistă crime,

Căci toate, toate-s fapte unei gândiri pe dos,

Unei simțiri perverse, amare...

Taci, taci, suflete mândre, nu răscoli cu-atâta

Grozavă ușurință titanica turbare

Ce-n așchii sclipitoare gândirea mi-o sfaramă

Stinge, puternic Doamne, cuvântul nimicirii

Adânc, demonic, rece, ce-n sufletu-mi trăiește

Coboară-te în mine, mă fă să recunosc

C-a ta făptură slabă-s. Nu mă lăsa să sper

Că liber, mare, mândru prin condamnarea ta

N-oi coborî în iaduri de demoni salutat,

Ca unul ce menitu-i de a le fi stăpân —

Stăpân geniilor pieirii! Ce gând superb! O,-nceată,

Inima mea cea stoarsă de-o cugetare beată.

Nu răscoli-n bătaie-ți ruinile sfărmate

A lumii-mi dinăuntru.

Văd cerul, lan albastru sădit cu grâu de stele,

El ni arată planul adâncei întocmele

Cu care-și mișcă sorii. — În sâmburul de ghindă

E un stejar. — Cum dânsul din proprii rădăcine,

Din planul vieții sale ascuns în colțu-obscur

Își crește trunchiul aspru — așa, poporul meu,

În tine e puterea-ți, nălțarea-ți și pieirea-ți.

Eu cred că tot ce este menit de a fi mare

Să-și înnăsprească trebui superba rădăcină

Prin viscole turbate, prin arșiță și-ngheț.

Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră

Prin vijelii mai multe. Popoarele barbare

Ce-au cotropit românii sunt vijelii mărețe,

Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie,

Dară și trecătoare ca ele. Iar stejarul

Poporului meu tare ridică ș-azi în vânturi

Întunecata-i frunte și proaspăta lui frunză.

În lume văd popoare cuminți și fericite,

Și mă întreb ce soarte să doresc la al meu?

Și-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă

Și sfărmător de lume. — Nu, nu! N-aș vrea ca alte

Popoare să mai fie c-al meu — nu merit ele

Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie

Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire

Pentru a lui viață. — O, nație iubită!

Vei înțelege doru-mi, vei ști să-l prețuiești?

Voi să te văd, iubito! nu fericită — mare!

Decât o viață moartă, un negru vis de jele,

Mai bine stinge, Doamne, viața ginții mele,

Decât o soartă aspră din chin în chin s-o poarte,

Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!