Atât de fragedă, te-asameni 

Cu floarea albă de cireș, 

Și ca un înger dintre oameni 

În calea vieții mele ieși. 

Abia atingi covorul moale, 

Mătasa sună sub picior, 

Și de la creștet pân-în poale 

Plutești ca visul de ușor. 

Din încrețirea lungii rochii 

Răsai ca marmura în loc - 

S-atârnă sufletu-mi de ochii 

Cei plini de lacrimi și noroc. 

O, vis ferice de iubire, 

Mireasă blândă din povești, 

Nu mai zâmbi! A ta zâmbire 

Mi-arată cât de dulce ești, 

Cât poți cu-a farmecului noapte 

Să-ntuneci ochii mei pe veci, 

Cu-a gurii tale calde șoapte, 

Cu-mbrățișări de brațe reci. 

Deodată trece-o cugetare, 

Un văl pe ochii tăi fierbinți: 

E-ntunecoasa renunțare, 

E umbra dulcilor dorinți. 

Te duci, ș-am înțeles prea bine 

Să nu mă țin de pasul tău, 

Pierdută vecinic pentru mine, 

Mireasa sufletului meu! 

Că te-am zărit e a mea vină 

Și vecinic n-o să mi-o mai iert, 

Spăși-voi visul de lumină

Tinzându-mi dreapta în deșert. 

Ș-o să-mi răsai ca o icoană 

A pururi verginei Marii, 

Pe fruntea ta purtând coroană —

Unde te duci? Când o să vii?