O, Mercur, a cărui poveți deprins-au

Amphion, urnind după cântecu-i pietre,

Și tu liră, care-n cald avânt din șapte

                      Coarde suna-vei

Templelor, ospețelor mari amică ­

Nu c-altădată, fără de grai — o, spune-mi

Cântul, cărui nenduplecata Lyde-i

                      Plece urechea.

Ea ca mânza tretină-n câmp se joacă,

S-o atingi chiar nengăduind. Nu știe

Rostul nunții; crudă rămâne pentru-a

                      Soțului patemi.

Tigri după tine se iau și codri,

Râul care fuge spumând opri-l-ai,

Alintându-l, fere-ndărăt portarul

                      Orcului groaznic,

Cerber ce cu sute de șerpi în creștet

Ca ș-al furiilor, esalează ciumă

Pe când spume fac și venin tustrele

                      Limbile gurii.

Chiar Ixion, Tytios chiar în silă

Au zâmbit, deșartă rămas-au urna,

A lui Danau fiici auzind cântarea-ți

                      Fermecătoare.

Lyde-ascultă crimele-acelor fiice,

Căci pedeapsa lor e să umple vasul,

Ce de-a pururi fără de fund se scurge ­

                      Soarta-ndelungă

Urmărește crimele mari în iad chiar:

Căci păcat mai nelegiuit putea-s-ar

Decât moarte soților lor cu aspru

                      Fier să le deie?

Una numai, demnă de-a nunții faclă,

Vicleni frumos pe cumplitu-i tată,

Strălucind vestită de-atunci prin secoli,

                      Nobila fiică!

„Scoli — ea zise, tânărul soț trezindu-și ­

Scoli să nu-ți dea somnul de veci de unde

N-aștepți. Fugi de socru-tău, de surori ce

                      Fără de lege,

Ca leoaice cari surprind juncanii,

Mirii lor ucid... numai eu mai blândă

Nici în tine dau, nici voi a te ține-n

                      Negrele ziduri...

M-o-ncărca părintele meu cu lanțuri

Pentru că-ndurare avui de un biet om

Sau pe un vas trimite-mă-va departe-n

                      Câmpii numidici.

Fugi oriunde ochii te duc ori vântul

Până-i noapte, până veghează Venus,

Mergi cu bine. Ține-mă minte... sapă-un

                      Vers pe mormântu-mi.”